Timpul meu mă poartă prin altare, Verzi și-uscate nu prea mai indrug, Sfinții se coboară rar din calendare, Noi suntem adepții arderii pe rug. Peste anii mei se strâng omături, Trag la sorți, aievea, visul cel dintâi, Nu mă plâng de moarte, nu mă dau în lături, Dorm cu amintirea azi la căpătâi. În genunchi mă duc spre miazănoapte, Toaca vieții bate mult mai rar, Tot mai cred in basme, nu mai sper in fapte, Port în mine însumi doar un pic de har. Multe cruci vorbesc despre iubire, Îngerii plâng astăzi de inimă rea, Se adună brazii de Crăciun prin cimitire, Cu beteală multă, căutăm o stea. Întâmplarea noastră trece-n adormire, Florile sunt dalbe, mâine leru-i ler, Port in buzunare resturi mari de zile, Mă colindă sfinții pe un colț de cer.
Mi se pare ” monumentală” poezia”Scrisoare”,de Lucian Blaga! Ea are o semnificaţie profund filosofică şi în acelaşi timp profund religioasă! Această scrisoare către mama cuprinde întreaga dramă a umanităţii! „Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând/dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte /Şi-a trebuit să strig:Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat? Înfiorător, cel care se lepăda de Isus era chiar unul dintre ucenici, pe nume Petru! Asta se întâmpla în „Vechime”, cu mult timp în urmă! Cocoşii au cântat de trei ori în noapte şi Petru s-a lepădat de Isus, ne-avînd curajul să-l susţină în prigonirea Lui pe nedrept!Acum întorcându-se la realitatea zilelor noastre, poetul vede în propria-i persoană(ca muritor de rând), omul care de multe ori în viaţă s-a lepădat de Isus! Ba mai mult în acest „dialog” cu mama consideră că menirea lui pe pământ, nu este doar aceea să existe, penru că ar fi”prea puţin”! Aspiraţia lui către misiunea pe care şi-o doreşte pe acest pământ este „strigătoare la cer”! Nu se vrea decât un „judecător ” al lucrurilor şi al oamenilor! Poemul este traversat de cea mai mare desnădejde, iar prăbuşirea poetului la picioarele mamei, precum „o pasăre moartă”, constituie apogeul dramei umane!
Scrisoare - Lucian Blaga
Nu ți-aş scrie poate nici acum acest rând, dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte- Şi-a trebuit să strig: Doamne ,Doamne, de cine m-am lepădat?
Sunt mai bătrân decât tine, mamă, Ci tot aşa cum mă ştii: adus puțin de umeri , şi plecat peste întrebările lumii.
Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină, Numai ca să umblu printre lucruri, şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi se opreşte : e prea puţin , Glasul mi se stinge: e prea puţin, De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, de ce m-ai trimis?
Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă!
Privește cum ploaia sărută pământul, Silueta serii-o-mbratisează vântul! Dansează amândoi și-al ploii vechi pian Rostogolește lacrimi de aur în lan!
Din cântecul ploii nasc macii în câmpuri, Pe geana-nserării te văd de sub nimburi, Spice în cosițe, ie cu mărgele, Gura, mac aprins, ochii, albăstrele!
Munții se apleacă să-ți primească pasul, Norii se destramă ascultându-ți glasul, Au pictat apusul pân’la orizont Vrând să le aducă macilor afront!
Din văluri de ceață țâșnesc creste-n cer, Raze jucăușe ascund în mister Văpaie și jar, ochiul tău, femeie, FĂRĂ SĂ VREA APRINDE CURCUBEIE!
Ce iute trece vremea, ca în goană Și zboară anii vieții peste noi, Parc-ar fi frunze veștede în toamnă Ce cad, agonizând, din pomii goi.
Ce scurtă-i viața! Cât de iute trece! Și-atunci de ce să n-o trăiești din plin? De ce să te îmbeți cu apă rece Când poți s-o faci cu cel mai dulce vin?
Trăiește-ți traiul care ți-a fost dat De Creator ca și un dar divin, Nu să ți-l duci în lanț, încătușat, În lacrimi, în durere și în chin.
Acum, când tâmplele ți-s ninse Și nu știi câte zile-o s-o mai duci, Luminile la rampa ta-s aproape stinse, Te rogi o toamnă doar să mai apuci,
Când fericirea s-o opri la tine-n viață Și te-o atinge-n zborul ei cu-aripa, Oprește-o! N-o lăsa să piară-n ceață, Nu-i sigur că va reveni. Trăiește clipa!
Autoeducația este cea mai importantă și dificilă realizare personală. Gândurile și sentimentele ne reprezintă, ele ne controlează destinul.
Faptele noastre spun întotdeauna cine suntem, cuvintele spun cine încercăm să părem a fi.
Adeseori liniștea ta este mai importantă, decât să cauți a înțelege gălăgia altuia. Mai bine lasă-l baltă!
Nu fi supărat pe omul orbit de mândrie, lauda exagerată nu dovedește altceva decât felul său de a fi.
Viața aduce diverse provocări pe care le putem folosi pentru a învăța cum să navigăm pe harta propriilor emoții.
Viața este scena unui circ. Mulți oameni sunt bufoni, se bucură compătimind si blamează zâmbind.
Dacă-nți dorești ceva, atunci fă să se întâmple, fiindcă singurul lucru care poate cădea din cer este doar ploaia.
Mulți oameni au făcut lucruri mărețe, dar au sfârșit singuri.
Nu contează frumusețea hainelor, ci frumusețea inimii!
Sentimentele pleacă din suflet, nu trebuie să aibă programare!
Poezia înseamnă emoție, restul sunt doar cuvinte.
Mulțumește-te cu puținii prieteni buni decât cu mulțimea prietenilor falși, cu cruzimea realității și nu cu deșertăciunea iluziei, cu onoarea sufletului deschis decât cu lingușirea zâmbetului fals.
Recunoștința este ploaia ce udă solul fertil al faptelor bune, în timp ce faptele rele rătăcesc și ofilesc sufletul omului.
Cum poți empatia cu cineva, când dincolo de suferință sa se citește caracterul îndoielnic al faptelor sale?
Manipularea! Omiterea adevărului, ce duce la absolvirea minciunii.
Plângi, toamnă! Plângi cu rouă peste cerga De arămiu, jertfită de pădure! Ce brav catarg e trunchiul să îndure, Nebunul vânt ce-ar vrea să-i frângă verga.
Plângi, toamnă! Plângi cu brumă peste roade Rămase de pripas pe ramuri ciunge! O nouă cavalcadă le ajunge, De nouri negri, băieri să deznoade
Valsându-şi fulgii, coliliu linţoliu Pe ruginii covoare în poiană, Să-nchipuie, din viscol, grea dojană, Semeț troian şi-n vârf stă corbul, doliu.
Zbor spre înălțimi 