Statui efemere, de timp prăfuite, se-mbracă-n tăcere, sfârșind năruite. Doar soclul rămâne să guste uitarea mândriei deșarte, mai mare ca marea.
Statui îngâmfate de propria viață se-nghesuie toate spre locul din față și așchii de glorii cu oarbă privire trezesc nepăsare, în loc de uimire.
Orgolii deșarte plătesc zeciuială cu toată necinstea, (o aprigă boală) crescând mucegaiuri pe urme de humă ce-și vând pentru fală și propria mumă.
Statui ridicate cu semn de-ntrebare, în spațiul în care vor păsări să zboare. Obrazul lor negru nici ploaia nu-l spală, dar molii de vreme rod haina de gală.
Statui plutitoare pe lacrimi de mare, povară sub Soare, pierdută în zare… Statui fără nume, le macină vântul, pierzându-se-n dune, le-nghite Pământul.
Statui viitoare se-ndreaptă spre moarte, cerșindu-și onoare ce lumea o-mparte. Statui fără inimi… statui împietrite… se-mbracă-n tăcere, sfârșind năruite…
Bucată de piatră, ce-apune-n pustie, că totul e umbră și… zădărnicie…
Caravana unui gând azi mi-a așezat pe buze Gust amar, ca de pelin, fără nimeni să mă-acuze. A trecut ca un suspin și-a lăsat în urmă jale Când am vrut să mă închin a plecat totul la vale.
Vânt târziu și vânt pribeag stingi lumina mea din zare Și-mi aduci-acum în dar sirag de mărgăritare. Perle negre și rubine culese-n căuș de palme Când din ochi, cu lacrimi pline curg șiroaiele a drame.
Dimineți fără de soare ce mi se opresc în prag C-au uitat clipa cum doare, lipsită de omul drag. Ziuă ternă ce se cerne ca o ceață gri și rece Ea se vrea a fi eternă, a venit să nu mai plece.
Am întrebat uimirea de ce mărește ochii și naște îndoiala? Atrage bănuiala că privirea zaharisește mirarea când inima înfioară plângând lăcrămioara. (Cristina Copia)
Într-o zi, Tatăl soarelui, Lumina luminii, S-a gândit să nu-și trezească fiul ce-și căuta somnul, obosit de atâtea împrăștieri în cele patru zări. Tocmai trebuia să răsară în Antarctica; un an zăpada a fost neagră, iar umbra a adormit pe sprânceana unui albatros. (Cristina Copia)
Purgatoriul corbului de Cristina Copia
Îngerul morții, o formă diformă, n-are aripă. Rămas fără umbră și torță cu flacără stinsă, cu ultimă suflare curmă primejdiosul „amenință”. Săgeata din mână îi cade-n ceasul răsăritului din altă clepsidră. Din onomastica-i pierită, perechi de vieți se tot ridică. Un corb străvechi s-a oprit pe marginea spasmului. Cu o foșnire liniștită cheamă un ecou. Își amintește de Noe. Nu se aude nimic de dincolo de zid. Nimeni nu stă între fâșii desfăcute. Nimeni nu intră, nimeni nu iese pe poarta dintre despărțiri. Doar un stol de porumbei inundă piața lumii cu lumina de pe tărâmul înalt. Corbul, îndoliat, cere luminii mântuire și aripi albe.
Se rotesc veșnicii de Cristina Copia
În cimitirul fără porți, privind să privească și să nu vadă, moartea se plimbă nestingherită pe alei ce au absorbit neputința fără trup ce s-a revărsat în noaptea albă de la facerea lumii. În cimitirul fără porți, auzind să audă și să nu înțeleagă, moartea așteaptă coacerea merelor negre despletindu-și părul până la capătul pământului împânzit cu aroma mușcăturii, risipind nonsecunde de la facerea lumii. În cimitirul fără porți, moartea s-a așezat pe o marmură rece privind toate tăcerile răstignite, desfăcute în pământ. Din mijlocul pietrei se aude plânsetul nenăscutului. Moartea, speriată, cade în viață. Atinge cu gândul pământul privind să privească și să vadă, și auzind să audă și să înțeleagă să revină în mere necoapte.
Ca un străjer, păzesc o înserare, Ochii se agață de-un apus de soare, Privesc cu-nfrigurare orizontul, Văd soarele care își face rondul Și cum în poala apei se ascunde, Roșind de-îmbrățișarea unei unde.
Mulți pescăruși brăzdează înserarea, Le-aud din ‘nalt, în țipete, chemarea, Se prind în cârd, să nu se rătăcească Și zboară peste marea verde-albastră, Spre cuibul lor, pe stânci sau prin copaci, Prinzând-se în horă cu iele, vârcolaci.
Încet, încet, mă pierd în întuneric, Mă-mbrățișează noaptea blând, eteric, Cu vântul prins în poala-i înstelată De gânduri, doruri, viață întomnată. Și mă vrăjește cu o muzică divină La care chiar și luna se înclină.
Rămân cu ochii ațintiți în noapte, Străjer însingurat al propriilor șoapte.
Parc-ale mele-s pustiile câmpuri Şi ploile toate şi vechiul frunziş Când fiara tristeţii răzbate prin simţuri, Ecouri de bronz cad pe acoperiş
Ia-mi umbra de mână şi pleacă, femeie, Păşi-vom desculţi pe-un tărâm nevăzut Şi păsări de foc vor veni să încheie Destinul născut dintr-un singur sărut
Tu lasă-te pradă doar gurii mele Şi sânii tăi pradă mâinilor reci, În ochi tu porţi bolta senină de stele Eu port doar o ploaie nebună când pleci
Prin nourii negri doar gândul pătrunde Iar păsări se frâng pe întinsele văi Când toamna aprinde altare sub munte, Toţi merii se culcă pe umerii tăi.
Nămeții azi mă năpădesc pe tâmple Și bate toaca iernii peste trupul meu, Cad prin altare rugile cărunte, În inimi tot mai singur este Dumnezeu. Mi-e tot mai greu să merg pe drumul crucii, Și untdelemnul candelei se varsă-n mine Noi alergăm prin lume ca năucii Și nu vedem cum pier prin calendar destine. La ceasul serii plâng timid vecernii Și ingerii vorbesc din ce in ce mai rar, Mă simt ca un soldat chemat in toiul iernii, Să lupte iar cu moartea la hotar. La mine-n suflet pârtia e gata, Iar tu ești întâmplarea noastră sfântă, Prin vene fac cărare cu lopata, Iubirilor ce pier in noi și nu cuvântă.
În clipa tăcerii m-ascund Manuela Cerasela Jerlăianu (Poezia zilei, 6 decembrie 2023)
Sunt oameni nevoiți să se ascundă în clipe de tăcere, când iubirea însăși este învăluită în tăcere, în „vise de jar” încât parcă este furtună și în altar, și în păduri, și în cer, și pe geamul întunecat, dar acele furtuni sunt toate consumate tot în tăcere pentru că și tăcerea este o furtună. Somnul este tot mai agitat. Unde sunt visele nopții, oare? În acel somn care nu vrea să vina, în stelele care strălucesc pe cer ori în norii care se plimbă nepăsători la insomniile tale? Sau poate în parfumul pe care noaptea îl împrăștie prin aer, adâncind tăcerea? Sufletul este cuprins de emoții, de fiori nebănuiți, vântul își începe simfonia dar în aceeași absolută tăcere.Te simți bolnav de această tăcere și te pomenești în zori obosit, „În cântecul zilei atât de perfid”. Iubirea rămâne un vis frumos care colindă prin acel suflet însingurat și închis ca într o cușcă într-o tăcere absolută, admirând de la fereastră noaptea, norii, stelele, sorbind parfumul florilor împrăștiat de vânt. Tăcerea aceea poate doare, din moment ce-ți trezește dorința de a-ți scoate din inimă toate visurile, toate dorințele. Poate ai vrea ca această tăcere „să iasă din armă”, să explodeze în noapte și să potolească acea „sete de dor” dar parcă nu îndrăznești… Oare, pomul răbdării este atât de ramificat încât să cuprindă toate frământările unui suflet?Indiferent ce-ai face, oriunde te-ai afla, înăuntru sau afară, te gândești că pentru această tăcere poate ai și tu o vină cât de mică, iar sufletul îți cântă precum un nai, un flaut, o chitară, prins parcă în „orchestra vieții”. Orice ai face, oricât ai vrea să-ți împrăștii gândurile, să scapi de ele, El stă în dorul tău iar tu te ascunzi pentru că îți simți toate clipele pierdute: „Din vorba ascunsă îți scutur cuvântul/ Și-n clipa tăcerii, cuminte m-ascund”.Vorbe ascunse, tăcere, suferință interioară, natura martoră la tot acest zbucium al tăcerii! Ce frumos ar fi să nu mai fim nevoiți să ne cufundăm în tăceri, ce frumos ar fi să nu mai privim la iubire ca la ceva greu de atins, ce frumos ar fi ca săgețile lui Cupidon să vină din aceste tăceri și să ne copleșească pe toți, ce bine ar fi ca lumina și iubirea să pășească mâna în mână și zgomotele din jur, sunetele să împrăștie tăcerea, să răsară cuvântul, ramură înflorită, în fiecare suflet, în fiecare destin! Felicitări, Manuela Cerasela Jerlăianu, pentru un poem plin de trăiri, care generează emoție, empatie, sentimente umane! Florentina Savu
În clipa tăcerii m-ascund
Pământul se zbate și ploaia dansează Pe clipe absurde și vise de jar Și-n liniștea serii iubirea valsează De plânge întruna un sfânt în altar.
Pădurile toate se leagănă-n ramuri Și norii vuiesc pe arcane de timp Când umbre străine și vise la geamuri Risipă rămân pe al vieții răstimp.
Acolo un suflet insistă să doarmă Pe visele nopții, pe stele și nori Și lasă tăcerea să iasă din armă Cu noaptea ce vine, mireasmă de flori.
Îndată privirea sărută fiorii Pe mână, pe frunte, pe stelele lor Și vântul ce bate cu apele morii Rămâne să cânte a sete de dor.
Bolnav de tăcere, bolnav de mirări Mai arde și azi din soare un vid Și stelele nopții se sting pe cărări În cântecul zilei atât de perfid.
Iubirea e visul ce crește pe ramuri În pomul răbdării cu slove, cu tot Și-n mii de dorințe ce-așteaptă la geamuri Din inima firii să pot să te scot.
Rămasă pe-afară de vină mă caut Și cânt cu orchestra vieții la nai, M-așez pe chitară când suflu în flaut, Dar tu prins de vise în doruri îmi stai.
Pe ramura nopții se zbate pământul, Pe clipa pierdută eu vin alergând, Din vorba ascunsă îți scutur cuvântul Și-n clipa tăcerii, cuminte m-ascund.
Zbor spre înălțimi 