LUMEA LUNATICILOR Camelia Marin (Poezia zilei, 20 noiembrie 2023)
Ce sunt lunaticii? Cu siguranță acei visători prin timp, așa cum este și poeta Camelia Marin, care știe a frunzări „prin vise” cu duioșie, cu dragoste, cu sentimente dintre cele mai înălțătoare, poate puțin și de regret pentru trecerea timpului, pasăre migratoare, timp care pleacă pentru unii și se naște pentru alții pentru că totul în natură, dacă se pierde se și recâștigă. „Să gutuim puțin pe la fereastră”, spune poeta, să intrăm în lumea superbă a poveștilor, a copilăriei, să o retrăim la intensitate maximă, cu dorul de farmecul de odinioară, cu sufletul deschis spre arome de neuitat și spre veșnicia oamenilor purtați cu duioșie în amintiri. Da, „lunatici”, „Încătușați de vise, despovărați de ani”…câte simboluri se ascund în aceastâ exprimare atât de frumoasă, cât farmec și câtă duioasă simțire! Poeta retrăiește acele vremuri lipsite de griji, anii pe care i-a strâns în spate parcă se topesc și topindu-se, se simte iarăși copila de odinioară sau adolescenta îndrăgostită, fiind în stare, împreună cu iubitul său „Să ghemuim lumina din aștri/ Pe marmura statuilor din parcul cu castani”, acolo unde iubirea era prezentă cu toate speranțele sale de eternă fericire, cu toate visurile de împlinire în suflet, cu zâmbetul luminii și al vieții răsfățându-i-se în ochi și pe buze. Camelia Marin este o poetă care folosește simboluri pentru a-și etala profundele simțăminte, este o poetă pe care muza o iubește, o poetă care ne înfățișează frumosul zămislit în sine și ne îmbogățește imaginația. Frlicitări pentru poeta cu har și talent deosebit! Florentina Savu
LUMEA LUNATICILOR
Hai să mai veşnicim o oră, două Sub bolta cerului, nepăsătoare, Să frunzărim prin vise când afară plouă Cu lacrimi de egrete migratoare.
Să gutuim, puțin, pe la fereastră Tristețile albastre dintr-un roman nescris, Să răscolim tăcerea furtunoasă Care aruncă vocalele ovale în abis.
Şi-n lumea noastră de lunatici Încătuşați de vise, despovărați de ani, Să ghemuim luminile din aştri Pe marmura statuilor din parcul cu castani.
Mi-e dor de ochii tăi căprui, de luna ce îmi bate-n geam, mi-e dor de-un zâmbet, chiar hai-hui, mi-e dor de-o frunză de pe ram. Mi-e dor de-o șoaptă la ureche, de-o mângâiere și de-un dar, de sufletu-ți fără pereche, de un poem ce-i scris cu har.
Mi-e dor iar dorul încă doare și rouă aduce în privire când nu primești măcar o floare, că n-ai trăit în fericire. Mi-e dor de boarea dimineții și de-un gând fără hotar, ce-l primesc în ciuda sorții, să-l accept, mă doare iar.
Mi-e dor și strig cât pot de tare, dar nu e nimeni să m-audă, străjeri au pus pe la hotare, tu ai veni da-i iarba udă. Mi-e frică de sosirea nopții, chiar de nu-ți port încă pică nu mă opun în fața sorții c-aș vrea o șansă, cât de mică.
Priviți, mărețe umbre: Mihai, Ștefan, Corvine, O vatră milenară ajunsă în ruine, Priviți în ochi poporul, ai voștri strănepoți Plecați, cu milioane, pe la străine porți!
Din nou urgia sorții s-a abătut spre noi, Suntem cuprinși de teamă, de griji și de nevoi, Din nou războaie, foame, cutremur, pandemii Și-s secerați în lume, mulți vârstnici și copii…
O hidră nevăzută, vicleană și perfidă Impune-n lumea mută, cu mintea ei stupidă, O ordine selectă, cu națiuni de clasă… Dar, nici acum, românii nu prea au loc la masă.
Sădiți patriotismul român pentru vecie Și rezidiți iubirea de neam și de moșie! Priviți, eterne umbre: Mihai, Ștefan, Corvine, Și-mbărbătați-ne să facem și azi ce se cuvine!
Când Te calc în picioare, Patrie ca Isus peste ape respir, când Te colind tricolor, vălurind ierburi și ciute și patimi, balsam de iubire aduni în potir și-ți îngrop nemurirea de astru… Apoi Te adun într-un pumn de culori Cu roșu, și galben, și-albastru.
Când te trăiesc într-un un gângur de pui Rătăcind prin vis selenar de Român, Cuvântul ce spune mereu „mai rămâi” Și trupu-Ți de sare A lapte și miere miroase A vis de bătrân iconar, bolte de clopot pictând lângă Mare.
Când Patria este mereu în Vinerea-mare Trecând pe sub masa de moarte-nspre Ceruri, Adună-ți năframa ca pentru-Nălțare și pune un pumn de cicoare , și-o pală de mac și-un foșnet de grâu în cărare; Tu stai nemișcată sub vremuri și geruri și-ngroapă-ne rana, de-i timp sub firul de iarbă, aproape de râu.
Am obosit să tot citesc de toamnă, De-alei scăldate-n frunze ruginii Să tot visez la tine, dragă doamnă Sperând în van că ai să mai revii…
Pașii pe drum parcă nimic nu-nseamnă, Nici nu mai sunt atâta de zglobii, Doar viselor dăm a iubirii vamă, Toamnă trecută, râset de copii…
Și-într-un final am să te rog! Stai calmă! Eu menestrelul am să-ți cânt! Să știi! Un cânt care cu vremea e de-o seamă, Și vom dansa cu patimă până la zi…
Târziu… prea târziu am aflat că sunt noapte, Am surori sânziene, întunericul frate, Graiul stelelor toate îl cunosc mult prea bine Fiind parte din suflet, fiind parte din mine
Târziu… prea târziu am aflat că sunt lună, Când umblam pe asfalt desculță, nebună, Când din brațe-mi creșteau crengi de umbre ciudate Și-mi furau fără milă sentimentele toate
Târziu… prea târziu am aflat că sunt ploaie Și curgeam peste mine și din mine, șuvoaie, Prea fluidă să pot să-mi amestec esența Când prin picuri, din suflet, îmi pierdeam existența
Târziu… prea târziu am aflat că sunt om Existând într-un cadru spectral, monoton, Prea târziu am aflat că există sfârșit… Nu ca om voi zbura fără griji, infinit
Și îmi pare că viața… viața asta contează Și ce-i bun pentru mine, după-aceea urmează…
Sunt frunză azi și toamna însorită Mă ține-n ram sub adieri de vânt. Sunt frunză azi, puțin îngălbenită Și privesc cu teamă spre pământ Sunt frunză azi…de toamnă-ndrăgostită.
Mă arde bruma-n nopțile cu stele, Dar soarele mă vindecă ușor; Miroase-a toamnă-n gândurile mele, Căci toate primăverile mă dor Și le simt în mine tot mai grele.
Tot aștept pe ram, ca-n gara vieții Să mai opreasc-al fericirii tren. Mă hrănesc cu vise, ca poeții Să-i fac un cântec toamnei, cu refren (Rugina pentru mine-i fond de ten).
Sunt frunză, mă botez în ploi mărunte Mă curăț de păcate-n ploi de-o zi. Sunt frunză de stejar crescut în munte Nu știu de trece toamna ce va fi, Sunt frunză, ce-a-nceput a-ngălbeni.
Se schimbă ora și se schimbă zarea Pământul, e din ce în ce mai rece Iar cerul, ce s-a contopit cu marea, Cocorilor le spune-n zori să plece, Dar ei… își tot întârzie plecarea.
E de aur toamna și lucește În toți porii sufletului meu. Sublima ei culoare mă vrăjește, Magia ei o simt în puls mereu. Când voi cădea, pământul mă primește.
Urc o treaptă, cobor două si iar urc, dar tot mai mult cobor… în dreapta, speranța îmi zâmbește din colțul gurii; în stânga, stă pitită deznădejdea șoptind: n-ai s-ajungi în vârf nici azi, nici mâine, oprește-te! Dar voința-mi face cu mâna, cu privirea-i albastră ca cerul, mă-ndeamnă
să mai urc o treaptă… și am urcat, și am tot urcat, atâtea trepte c-am pierdut firul anilor ce mi-au trecut prin plete. Au fost ploi reci, dar și fierbinți; și ierni, și veri, si toamne arămii cu castani și vin, și primăveri cu mărțișor la braț. Au fost și oameni, si neoameni, si iubiri și lacrimi, și doruri nespuse, pe cruce toate vor fi scrise… Mă opresc, m-așez pe treapta pe care-mi curg azi lacrimele, îmi aplec fruntea în palme și-mi simt crucea ce zvâcneste prin ele…
Zbor spre înălțimi 