Aduc infinitul pe pânzele albe Și îl hrănesc cu stropi de cerneală, Sădesc doar cuvinte în șiruri de salbe, Crâmpeie de suflet mai pun ca beteală.
Adaug o țintă din zarea albastră, O scarmăn c-un piaptăn ca pe un caier, Desfac ițe sumbre privind pe fereastră Sau adun stelele prinse de-un flaier.
Un gând se deșiră ca dintr-un ghem Și țes cu el pânza albită cu grijă, Zâmbesc când în taină pe tine te chem Să hrănim vise plimbându-ne-n birjă.
Metehnele lumii se gudură -n noduri, Se prind ca un scai de pânza-mi frugală, Pe margini mai pun altițele-n ronduri Și țes, tot mai țes, notițe pe-o coală.
Aș vrea să topesc nămeții de ură, Să-i pun într-un leagăn cu vise mărețe, Să cânte doar triluri pe marea azură Și-n inimi scăldate-n lumina din piețe.
În loc de războaie, doar freamăt de codru Aș țese întruna cu fir de mătase, Cu-n susur de ape ferite de lotru Și nobile haine în lume aș coase.
Peştele din acvariu se uită fix la mine. Probabil că s-a plictisit de singurătate. Pe cerul lui sunt valuri subțiri şi hialine Şi mă întreb de are şi visuri spulberate.
Mai dă, încet, din buze. Parc-ar spune ceva. Nu ştiu dacă e trist, sau de e fericit, Sau dacă, vreodată, s-a-ndrăgostit de-o stea De mare, din adâncuri, şi s-a simțit iubit.
Poate este nostalgic după vreo iubită Cu dungi negre pe galben şi coada albăstrie Pe care s-o sărute cu gura lui sărată Şi pe o aripioară să-i scrie-o poezie.
Vorbesc cu el, în gând, şi dau încet din buze. Nu ştiu cine-i mimetic. Poate el, poate eu. Dar tare mi-aş dori să-l fac să se amuze, Aşa că mâine-n zori îl duc la heleşteu.
Şi o să-i dau în dar şi o broască țestoasă Ca să punem pe fugă un zâmbet de angoasă.
M-am trezit într-o nouă zi, aceeași blândă lumină a răsăritului peste forfota ierbii îngreunate de rouă; mai abitir ca toate făpturile mărunte, lucrează furnicile cărând, pe drumuri numai de ele știute, bobi infimi de viață, un du-te, vino neîncetat, un ritual sacru al dimineților devreme. Mașinile se încolăcesc pe arhitectura prăfuită a drumurilor, ca niște brațe lacome ce tind spre zonele moi ale ființei, alunecă peste găuri de timp, printre secundele iluzorii, spre orele obișnuinței, acolo unde, cu plămânii vlăguiți, se retrag sub parasolare improvizate. Căci ce este viața atoatelor existenței decât o deplorabilă improvizație?! Cobor într-un areal obscur, cu ochii sprijiniți de un soare vesel și, la primul butic, sorb, cu pofta unui nou început, o cafea amară, peste care dulceața gândului se așază într-o contemplare lungă, adâncă, metafizică. Dacă ieri vă descriam frumusețile de netăgăduit ale peisajului sicilian, culminând cu Măria Sa Etna, azi vă voi purta printre livezi scheletice, cu trunchiuri secătuite de vlagă, bătrâne arătări împânzind spațiul, ca niște ochi lăcrămoși care cerșesc un dram de orizont. Sunt livezi abandonate, ai căror stăpâni și truditori au părăsit meleagurile telurice, pentru a se odihni la umbra unui Rai iluzoriu, dar binemeritat. Și mai sunt… mai sunt și aceia care încă atârnă de un fir al timpului, oameni cu frunțile încrețite de gânduri nerostite, cu obrazul ars de lacrima dorului de copiii plecați departe, în ținuturile nordice, pentru un presupus trai mai bun. Sunt dezrădăcinații umanității, pe care nordicii ii privesc cu un dispreț fățiș și cărora, printre dinți, ca un scrâșnet de metaforă, le spun mafioți și apatrizi. Iar bătrânii, rămași ai nimănui, își adună, în palmele firave, neputințele sorții, își șterg plânsul din privire și, cu o seninătate tristă, oftează, oftează adânc, cu subînțeles tragic:-Asta e! Azi am trecut printr-o astfel de livadă abandonată, în mijlocul căreia, o casă seculară se rezema, printre propriile dărâmături, de un pridvor neatins de timp, acolo unde oaspeți imaginari sunt întâmpinați cu îmbrățișări calde, zâmbete largi și cu poftă de viață. M-a cuprins o duioșie sfâșietoare, istorii au început să se limpezească, forfota a crescut subit, o masă mare în fața casei, oameni veseli în jurul ei, închinau în sănătatea gazdei, în cinstea anului bogat. Livada a înverzit deodată, printre ramuri fructele își arată obrazul galben, în bărbie le atârnă roua dimineții. Culegătorii sunt binedispuși, pregătiți pentru a aduna rodul în găleți de plastic, cu toartă și cârlig, apoi pentru a-l răsturna cu sfințenie în lădițe frumos colorate, iar de-acolo, în camioane speciale, va lua drumul către aprovizionarea magazinelor, paradoxal, din nordul discreționar al Italiei. Dar proprietarul, bătrânul, acum tânăr, e bucuros, munca nu i-a fost în zadar, natura a fost darnică, Dumnezeu- milostiv. Mulțumescu-ți, viață! Sigur, totul se întâmplă în imaginația mea, în ochii întorși către un timp apus, când familia era binecuvântarea casei, când soarele cobora printre oameni și gusta din merindele lor, închina un pahar de vin pentru ziua asta frumoasă, pentru uniunea dintre suflete, pentru fericirea din privire.
Ah, și în sufletul meu, în sufletul ăsta obosit și trist se deschide o fereastră de timp și nu mai sunt eu, cel de-acum, cu părul cărunt și ochi de piatră, ci un copil cu ochi vioi și sclipitori, cu părul răzvrătit, obrazul murdar și picioarele desculțe. Se despletea zâmbetul peste toată zarea, curiozitatea mușca din gândul meu încontinuu, e casa mea aici, acum, casa mea cu ziduri înflorite, cu mușcate la ferești, cu acoperiș de țiglă de Lugoj, casă zidită din cărămidă arsă de părinții mei, într-o groapă săpată pe terenul din spatele grădinii, peste o vâlcea cu un petic de livadă, o livadă cu prune văratice și tuleu, cu vii de ananas, minunății de arome și de gusturi. Să mori ori să trăiești? te întrebi. Și când focul ardea cu înverșunare lutul frământat în cărămizi, de mâini dibace, tata și mama se retrăgeau la umbra poieniței cu salcâmi, care se întindea dincolo de acest teren, tot ca o vâlcea sub formă de cornet. Așa s-a născut și numele străzii mele, strada Cornetului. Chiuiam, chiuiam ca un zănatec , cu ochi de lună fragedă, cu soarele adunat în buzunare, cu tălpile goale prin iarba proaspătă, chiuiam și scoteam câte un mărăcine căzut din slăvile salcâmului direct sub pașii mei nesătui de alergare, chiuiam de fericirea neînțeleasă, dar dulce și prezentă, da, da… prezentă pretutindeni, în zile, în nopți, în gând, în suflet, în mine… în mine, bietul fericit! Cred că am ajutat și eu la căratul cărămizilor, așa mă imaginez, probabil deasupra lor, într-o roabă pe care tata o împingea din răsputeri, oprindu-se din când în când și ștergându-și nădușeala, dar bucuros, bucuros că…uite, uite, fiul meu râde, râde în ochii mei, în inima mea, în mângâierea brațului ăstuia aspru ca pământul, dar spălat în apele râsului de copil! Chiuiam, chiuiam, chiuiam, câtă fericire neînțeleasă! Se zguduia pământul sub hohotele mele de râs, până și timpul se retrăgea speriat, zice-se, dar, în realitate, zâmbea unui colț de amintiri ale tinereții sale. Am adunat pulberile de aur ale spațiului meu de viață, din vremea copilăriei; încă se zăresc printre grăunții de nisip ai clepsidrei care mă măsoară. Era luna Mai când se întâmplau amintirile copilăriei, asta nu uit, memoria a păstrat acest timp de poveste ascuns în penele cocoșului de tablă care se învârte, sub vânturi hazlii, în vârful unei țevi de inox adusă de tata de la locul său de muncă. E drept, azi cocoșul e o biată bucată de tablă ruginită, care nu se mai învârte fălos, ci doar scârțâie într-un plâns ascuțit. Era luna Mai, așa cum spuneam, și salcâmul era tot o floare, un alb imens, care curgea valuri, valuri, un alb de înger, un alb de laptele vacii cu privirea blajină și care mugea de plăcerea fânului rumegat. Aici, aici e masul veșniciei mele, aici să mor aș vrea, să-nviu și iar… și iar… până la neantizarea acestui univers febril și expansiv! Și da, am murit, am murit atunci, îngropat sub rădăcina unui pui de salcâm, care mă mângâia cu seva lui dulce-amară-acrișoară; am murit sub iarba crudă, păscută de juninca vacii cu laptele alb ca îngerul luminii din floarea de salcâm, am murit, am murit, dar moartea mea e o viață continuă, continuă, ca un susur de râu, ca un susur…
Da, da, ca un susur de râu, că doar el mă trezește și mă smulge din gândul acesta căzut în derizoriul prezentului. Iată-mă din nou ființa căruntă și duioasă, printr-o livadă scheletică, lângă o casă ruinată, unde se odihnesc două cruci sub două chipuri! Am fost întotdeauna fascinat de interiorul caselor vechi, colo un tablou, dincolo o carte, o fotografie, un dulap de haine, o monedă veche, o scrumieră, un vas de lut pictat cu o naivitate mișcătoare, o candelă din care au curs râuri de ceară, un baston de care se sprijină acum paianjenii timpului, o masă la care se mai adună șobolanii și porumbeii, mulți porumbei, foarte mulți, o măsură a caselor părăsite. Cum spuneam, la vreo sută de metri de casă, separând livada în două, curge un pârâu nu prea bogat, dar suficient cât să schimbe decorul dezolant din jur. Trestii înalte au năpădit malurile și albia scăzută a râului, iar pe alocuri apele și-au schimbat cursul, au săpat de o parte și de alta a livezii; așa, ici, colo se întrezărește câte un arbore cu o fărâmă de viață, câteva crengi verzi și un pumn de fructe. Ce ironică e natura uneori!
Sărmanul poet, cu gânduri solare, A scris, cu tot focul, poeme prin timp Și-acum nu găsește spre sine cărare, Să fure iar flăcări din propriul Olimp.
,,Dă-mi, Doamne, luceferi pe cerul din sânge!” Striga în tăcere, cu gând infernal, ,,CE PASĂRE NEAGRĂ STĂ-N LUNĂ ȘI PLÂNGE, De-mi sfarmă cu valuri al inimii mal?”
,,Dă-mi, Doamne, iar jarul ce trupu-mi încinge!” Striga spre divinul în suflet cuprins, ,,CE PASĂRE NEAGRĂ STĂ-N LUNĂ ȘI PLÂNGE, Iar lacrima-i rece de patos m-a stins?”
,,Dă-mi, Doamne, puterea ce versul învinge, Căci versul mă trage în spate mereu, CE PASĂRE NEAGRĂ STĂ-N LUNĂ ȘI PLÂNGE, Să umple izvorul trecutului meu?”
,,Poete, oprește căinarea! Ajunge!” Răspunse o voce din marele hău, ,,O pasăre neagră stă-n lună și plânge, E umbra-ndoielii din spiritul tău!”
Un spectacol divin se-nfiripă-n copaci, Prin magnolii tresar cum copiii prin vis Fluturi albi, fluturi roz cu baghete de vraci Și-ți deschid sub priviri un întreg paradis…
Simfonia din flori dă fiori pe sub stern Trecătorilor muți de atâtea minuni, Pâlpâiri de culori prind al spațiului tern Prin copacii sleiți de îngheț și furtuni.
Iar cireșii în alb par mirese la nunți, Un alai de bondari trag din cupe nectar Și își țes din polen o tiară pe frunți Parcă-s preoți sfințind cununii în altar…
Firul ierbii smarald prinde-n cerc păpădii Ca un soare arzând reflectat în oglinzi, Cu bănuții pictați în sclipiri aurii Un covor fermecat când cu ochii-l cuprinzi…
În concertul deschis de natură prin flori Cântă mierla-n duet cu un graur în zbor, Filomela-ntr-un tril, primadona din zori, Saltă-n imn primăveri cu schimbări de decor.
Pe un ton disonant croncănitul de ciori E-un mesaj furibund despre iarnă și ger, Despre brume târzii și căderi de ninsori, Doar că îngerul alb ne veghează din cer.
