încep în fiecare zi terapia cu iluzii schimb puţin amintirea cu tine am nevoie de un strop de nebunie alt gen de uimire ceva între divin şi periculos care să-mi împrumute sentimente noi
e greu să trăieşti cu atâtea buruieni perverse sub piele cu tristeţea plutind ca nufărul pe ape învolburate
dau înapoi timpul până devine copil o secundă vie îmi scapă printre degete îmblânzeşte aerul
nu mai caut fărâma de iubire lipsă îmi construiesc o lume nouă mică doar cât o piersică mă cuibăresc în ea şi aştept să mă nasc din nou
Copil preaiubit, te vei naște din nou, La masa tăcerii cu pâine și vin, O lacrimă scursă din timpul deplin Un plâns zguduit peste-al lumii ecou…
Din trupul tău fraged de prunc adormit Vor crește lăstarii cu viață eternă… Așază-ți destinul și capul in pernă Iubire divină și fără sfârșit!
Căci lumea-i o umbră pe-un drum fără pași, Văzduh fără zboruri și aripi schiloade… Din beznă de inimi vin corbi să ne prade Cu ciocuri flămânde și zâmbet vrăjmaș …
Copil dăruit, preaiubit giuvaer, Ascultă pământul și-a lui sarabandă, Privește-l apoi aducându-ți ofrandă În inima mea mai aproape de cer!
Te vad țintuit printre veacuri mărunte, Copil împărat lângă demoni și îngeri, Ca-n șapte cuvinte iubire să sângeri Cu muguri din spini pentru inimi si frunte!
Dar azi negreșit te vei naște din nou Cu pâine și vin peste-al lumii ecou!
„CE PASĂRE NEAGRĂ STĂ-N LUNĂ ȘI PLÂNGE”, Când noaptea alaiul de stele își strânge Și zorii mijesc sub pleoape de rouă? Dorul de tine mi-l frânge în două…
O pasăre neagră, cu ciocul de fier Îmi sapă durerea în suflet stingher, Răscolind răni închise, ascunse-n tăceri, La hotarul de-o zi, dintre mâine și ieri.
O pasăre neagră cu ciocul de foc Îmi arde și ultimul dram de noroc, Îmi bate cu ciocul la ușă de gând Și temeri, și frici mă cuprind rând pe rând.
O pasăre neagră, cu ciocul de stâncă Deschide-a iubirii rană adâncă… Iar noaptea coboară și ziua se frânge, Pasarea neagră țipă și plânge.
O pasăre neagră…e pasărea dor… Picură-n gânduri al uitării fior, Ca să-mi alunge-amintirea de tine Și cuib ea își face… în suflet la mine.
Mie-mi pari a fi vie, generos împărțind, Inima-ți ca o pâine, praznic de sub pământ, Sunt bucăți de cărbuni, să mă ardă-i aștept Căci de-o inimă mare, am nevoie în piept.
Azi în ochii-mi, de sare, lacrimi nu mai încap De pe frunte-ți țărâna să ți-o spăl, să te scap, Dar din piept intuiesc cum candidă, o floare Strecoară-n eter, un parfum ce mă doare.
Mă aplec către fruntea-ți să înlătur doi spini, De aproape văd însă că-s de fapt rădăcini, Le sărut și-acum lacrimi din izvoru-mi pornesc, Rădăcinile tale-s ca un braț îngeresc,
Întrupând o tulpină, crescând ramuri cu flori Ce-armonia deplină îți strecoară prin pori, Noi o viață culegem străluciri de altar, De nu, karma ne-adună trupu-n vârtejuri iar…
Stelică urcă scările, cu mersul lui greoi, fără nici un chef. Posomorât și fără vlagă. Nu avea chef de nimeni și de nimic. Vroia doar să stea în fotoliul lui, să bea două, trei beri și să moțăie cu televizorul pornit. Să fie lăsat în pace. De unde dracu' să prindă el în două zile un hoț? Păi ce, el e Cogeac, detectivu' ăla din filme? Ăla chelu', care prindea orice hoț? Sau Colombo? El e un biet plutonier, de ce trebuiau toate să se spargă-n capul lui? Că el nu e detectiv, că n-a făcut școală de detectivi. Și de ce se iau toți de el? Și primaru', și comisaru'? Ajuns în casă, se descălță și vru să se ducă direct în camera lui, însă femeia, Victorița îl văzu. "No bine că ai vin't, mă omule! Că-i gata mâncarea. Să vii să mânci acuma ni!". "Nu-mi trăbă, tu, muiere, lasă-mă-n pace!" răspunse morocănos plutonierul. "Nu mi-i foame." Auzind astea, Victorița, cât era ea de mărunțică și de firavă, își puse ambele mâini în șolduri, și începu: "Auzi aicea, mă omule, tu nu faci nazuri cu mine, da? Că ț-am făcut ciorbă de perișoare, că tăt d-aia ai vrut de tri zâle! Na, ia treci la spălat pe mâini și dup-aia ia ni, în bucătărie, la mâncat!" Stelică mormăi ceva neinteligibil, și se supuse. Femeia, stârnită și mai tare de atitudinea de lehamite a soțului ei, continuă: "Dup-aia trăbă să meri în grădină să-mi ascuți niște pari pentru roșiile elea, că ui la ele cum cresc în tăte direcțiile! Că nu faci nimnic pentru casă! Că tăte io tre' să le fac! Tu numa' fotoliu', fotbalu' și berea!" Stelică era deja în baie, se spăla pe mâini, cu ușa închisă, sătul să mai audă bombănelile nevestei. Într-un târziu ieși din baie și se așeză absent, la masă, în bucătărie, să mănânce. Nu-i prea era foame, dar nu vroia să și-o mai urce în cap pe Victorița. Adio tolăneală în fotoliu și beri, se gândi el cu amărăciune, urmărind-o pe femeie cum îi pune ciorbă în farfurie și cum îi taie feliile de pâine. Cum începu să mănânce, Getuța, fiica cea mare, năvăli în bucătărie, trântind tare ușa, cu telefonul mobil la ureche: "Da, tu fată! Da! Ce nu-nțălegi! Da! Cu 10 lei pachetu', tu! Ze-ce lei, îț vine să crez? Da, tu! Foarte ieftin, așa am zâs și io! Exact cu atâta-l dă!" Stelică se uită aiurit la fiică-sa, care se așeză la masă lângă el și continuă să vorbească ca și cum ar fi singură: "Da, fată! Și mi-am luat și io cinci pachete! Da' tu! Dintr-elea bune, fată, nu orice porcării! Da! Da' cum să nu! Lasă că-l întreb io, să văd dacă mai are! Da', tu fată! Sigur că da!" Apoi, ridicând tonul, zise grăbită: "Fată, mă mai sună cineva, trăbă să închid! Da, tu! Te pup, fată! Te pup! Ai grijă de tine!" continuă ea, și termină convorbirea, plictisită: "Proasta dracu', că nu știam cum să scap mai repede de tine...". Realizând că-i și taică-său acolo, Getuța îi zâmbi plutonierului și îl pupă pe obraz. "Poftă mare, tati!" Stelică dădu din cap a mulțumesc, și, cu mâncarea în gură o întrebă pe fiică-sa: "Da' tu ce ț-ai cumpărat cu 10 lei pachetu'?" "Nimic, mă tati!", răspunse Getuța rușinată. "Cum nimic?", continuă plutonierul. "Că te-am auzât cân' vorbeai la telefon." Fata se înroși, și răspunse, într-un târziu: "Țâgări, mă tati." Stelică se opri instant din mâncat, cu lingura plină cu ciorbă rămasă în aer, și, ca un polițai adevărat, reacționă: "Cine dracu' vinde țâgările așe ieftin?" Getuța vru să iese din bucătărie, dar Stelică o prinse rapid de mână. "Un' te duci? Ian zâ-mi și mie, cine vinde țâgările așe ieftin!" "Nu-ț zâc, mă tati, că nu-i voie! Că tu mă spui! Că ești polițai!" Plutonierul începu să se enerveze. Mai luă o lingură de ciorbă și o bucată mare de pâine și le băgă în gură. Mestecă rapid și zise: "Ba nu te spui. La cin' să te spui? Că doară io trăbă să știu că ce și cum". Fata se așeză pierdută înapoi pe scaun. Luă o gură de apă dintr-un pahar aflat pe masă, și oftă: "No bine, mă tati. Da' nu știi de la mine, da?" Taică-sau făcu semn din cap că da, nu știe, și continuă să mănânce ciorba, cu sorbituri mari și zgomotoase. Getuța își apropie buzele de urechile lui, și îi șopti, ca și cum ar mai fi fost și alte persoane în bucătărie: "De la Cristinel a lu' domnu Docea. Directoru' de la bancă. El vinde țâgările". Stelică rămase înlemnit. Se îngălbeni la față, și mâinile începură să-i tremure. "Ce ai, mă tati?", se sperie Getuța. "Țî rău?" Omul se ridică tulburat în picioare, împinse cât colo cu mâna dreaptă farfuria plină pe jumătate cu ciorbă, iar cu mâna stângă scoase telefonul mobil din buzunar. "L-ai întrebat de un' le are? Țâgările?" o chestionă Stelică grăbit pe fiică-sa. Getuța făcu din cap, că nu, nu l-a întrebat. Că nu-i treaba ei să știe de unde le are. Plutonierul ieși rapid din bucătărie, ducând telefonul mobil la ureche. "Alo! Bă, Marinele? M-auz, bă? Cre' că am găsât 'oțu! Da, bă! Da! Ia, acuma ni viu! Mă-ncalț iute șî viu!" Auzind astea, Victorița se postă dinaintea omului, vrând să-i mai oprească din elan: "Mă omule, mă, une meri? Că trăbă să-mi pui parii ăia la roșii, în grădină!" Stelică o dădu brutal la o parte, cu mâna dreaptă: "Lasă-mă-n pace, tu muiere, cu parii tăi, cu tăt! Că i-oi pune io altă dat'!"
