Se-nseninează cerul și cât se vede-n zare Pământul încă poartă al iernii alb veșmânt, Și-a descheiat reverul ca razele solare Să-i încălzească pieptul ce freamătă în vânt. Pulsează seva-n vene și brațul primăverii Se-ntinde să-l cuprindă cu-n pâlc de ghiocei, Pe ridurile aspre, broboanele-nvierii Tămăduiesc ca mirul, hrănind noi mugurei. Se-aud bătăi la ușa pământului ce-i gata Să-și schimbe haina albă cu alta, mai vioaie, E primăvara care și-alungă iar surata, Aduce cu ea păsări, mult verde, flori și ploaie.
Așteptare… Fragment din romanul în lucru,,Eu, Victoria” I.peto
Așteptarea avea miros de ploaie rece pe asfalt și gust de cafea băută prea târziu. În fiecare seară, când orașul își stingea luminile una câte una, ea rămânea cu fereastra deschisă, ca și cum aerul nopții ar fi putut aduce până la ea respirația lui. Distanța nu era doar un număr de kilometri. Era o tăcere între două bătăi de inimă. Era diferența de fus orar dintre dor și mângâiere. Învățase să trăiască în spațiul acela suspendat, unde mesajele sosesc cu sunet scurt și pleacă încărcate de tot ce nu poate fi atins. Îl iubea în felul în care iubești marea când locuiești departe de ea — știind că există, că respiră, că te cheamă, chiar dacă nu îi simți sarea pe piele. Îl iubea în detalii mici: în felul în care îi rostea numele rar, ca pe un secret; în fotografia în care zâmbea doar pentru ea; în promisiunea nerostită că, într-o zi, drumurile vor obosi să îi mai țină separați. Uneori, așteptarea o durea fizic. Îi cobora în umeri, îi încorda palmele, îi umplea ochii de lacrimi pe care nu voia să le lase să cadă. Dar era o durere blândă, ca o rană care știe că va fi atinsă cu grijă. Pentru că, dincolo de toate, iubirea lor nu se măsura în prezență, ci în rezistență. În nopțile cele mai grele, își imagina clipa întâlnirii. Nu o făcea grandioasă. Nu vedea aeroporturi, nu auzea aplauze, nu simțea priviri curioase. Își imagina doar mâna lui căutând-o pe a ei, fără ezitare. Își imagina liniștea care se așază când două doruri se anulează reciproc. Și atunci înțelegea că așteptarea nu este o pedeapsă, ci o formă de credință. În fiecare zi în care nu era lângă ea, iubirea creștea ca un copac subteran, nevăzut, dar puternic. Rădăcinile îi legau, pe sub mări, pe sub orașe, pe sub toate lucrurile care păreau să îi despartă. Și poate că lumea ar fi spus că e nebunie să iubești așa, fără atingeri, fără siguranțe. Dar ea știa adevărul simplu: unele iubiri nu ard repede. Ele veghează. Așteaptă. Rezistă. Și, într-o zi, în loc să mai numere orele, va număra pașii care îi despart pentru ultima oară…
te-aş fi oprit dacă-ai fi vrut să-mi fii timp fără capăt, pernă căpătâi – te-aş fi ţinut în braţe înc-un ceas chiar de-ar fi fost tot ce mi-a mai rămas. te-aş fi privit în ochi şi ţi-aş fi spus că nici-un vis nu-mi poate fi de-ajuns până nu vii, până nu curgi în mine într-un limbaj reinventat de tine, într-o pulsare-a tâmplei dezgolite sub palma ta, sub ochii tăi, iubite! sub foşnetul luminii ţi-aş fi prins inima-n palme, ochiul tău desprins dintr-o durere-a vieţii fără sens, de lacrimi şi regrete l-aş fi şters – sub pasul tău prelung m-aş fi făcut cărări cu flori şi soare, de-ai fi vrut, din aşteptări ţi-aş fi ţesut poveşti să-ţi fie felinar spre căi cereşti întrun vârtej ireversibil, infinit.
te-aş fi oprit … dacă m-ai fi iubit.
Mai târziu …
mai târziu vor ninge geruri peste zări desperecheate și secunde-ncremenite sub vreun tragic semn de noapte torturant, cu-nfrigurare, căuta-vor printre stele gânduri vechi, nepieptănate, șiruri albe de mărgele deșirate a uitare, conturându-ți amintirea pe un colț de cer, pe-o frunză, pe un zbor cât nesfârșirea. mai târziu va bate vântul prin cuvintele nespuse și-om ascunde-adânc în inimi toamnele demult apuse. dar acum … zâmbește-mi! haide! minte-mă rostind: „mereu”! și-o să uit că veșnicia e doar pentru Dumnezeu.
Motto: aș dori să mă topesc într-o lacrimă, și-n ea să-și oprească soarele razele și să plâng la capătul luminii… (Emil Cioran)
cum să-ți vorbesc despre ceea ce nu pot exprima/ despre ceea ce abia pot gândi / ce să spun despre ceea ce simt ce se petrece cu mine / când inima abia îți dă putere să fii/ ce cuvinte să inventez strălucite poate de aur / pentru a exprima ceea ce nu e decât o stare/ tu care vii de pe alt tărâm prințesă care nu-ți pasă de titlu/ nu știi nu dorești decât să fii / frumusețea o porți cu tine ca ceva tainic neștiut/ sentimentul se naște spontan viu doar prin privire / strălucirea e prea puternică pentru a fi percepută/ o frumusețe care topește ființa până la lacrimi/ tu atât de fragilă și aleasă / ca o apariție fină vaporoasă venită de departe / miracol evanescent scânteietor ca un porțelan oriental / care nu vrei să știi de tine trăiești doar în șoaptă/ ce simt ce trăiesc cum să te exprimi când porți o taină/ cum să te-apropii când se află în tine / cum să porți o o frumusețe care părunde și te dizolvă/ și simți cum ființa ta e o metamorfoză / nu mai ești pur și simplu/ ființa este doar o stare / separată de tine fără suportul fizic / nu mai exiști real material / doar starea există interiorul incandescent / arderea aflată dincolo de cuvinte/ dar nu este ceva abstract nicidecum /este generată de o entitate o ființă necunoscută de frumusețea însăși/ despre care nu poți vorbi aproape fără nume/ ceva nedefinit care îți frânge ființa/ ești străpuns nevăzut ca într-o incizie / fulgerat de o lumină uriașă/ care pătrunde adânc în tine/ ești ars până la temelie/ nu mai rămâne decât cenușa/ dar sub ea în afara ei se află ceva cineva/ care aprinde această flacără nevăzută…
Aerul se face alb de atâta așteptare, Trec poștașii de nisip abătuți pe râuri reci, Nori de toamnă se destramă în aceeași depărtare Streașina se scurge-n picuri peste Raiurile seci.
O să trec și prin biserici dacă plouă într-o parte Pe când iarna mai adoarme pe tablouri de verbină, Pe altarele de seară șuier’ îngerii departe Și trec brume glaciare în șuvițe de lumină.
Somnul fiecarei frunze doarme-n pliul pleoapei mele Și orașul cel de ceară se întoarce-n felinare, Numai tu te-ntorci în păsări cum se-ntoarce prafu’-n stele Și e gri ca în pustie, și e frig ca o-ntomnare.
Eu mă-nalț usor spre tine ca un fluture de-ramă Și trec viespi neostoite prin secunda din pendule, Cai de lapte îmi aleargă sufletul de criprogramă Desfrunzind ninsori albastre și-ntrebând dacă-s destule?
Și mai ninge și iar ninge cu iluzii de nisip Nu găsesc nici Styxul astăzi, doar o mască fără chip…
Zbor spre înălțimi 