„CASTELUL DE PE IBRU” Poem epic (Editura Waldpress, Timișoara, 2025)
Subintitulat „poem epic”, Castelul de pe Ibru evocă frumoasa poveste a „solitarului castelan” cu nume de legendă, Don Arcan, stăpân peste un alodiul situat pe râul Ibru, undeva „nu departe de Arcani”, „spre Jaleș, spre Stroiești și Sohodol”. Acest întreg „univers autarhic”, în care se înalță un măreț castel cu turn și împodobit cu lucrările sculptorului de geniu Remus, este în definitiv un paradis: „La porțile edenului se-arată Un prinț micuț, retras și visător, Cu mers de cavaler rătăcitor, Cu trupul zvelt, cu-alură, cu privire Ce deconspiră rasa lui subțire.” „Nobilul cavaler” stă, însă, departe „de vorbele și faptele deșarte”, nu minte, nu înșală, nu fură și nu vânează „șoricei”: „El e un prinț! E motănelul Miciu.” (Cântul întâi) Motanul Miciu este martor la sosirea prietenilor în ospeție, invitați de stăpânul său, castelanul Don Arcan, care își așteaptă prietenii cu candelabrele aprinse, cu bucate și vinuri „pe alese”. Muzicanții sunt, desigur, trubaduri isteți, „ce știu a spune/ Povești cu vrăjitori și zâne bune,/ Cu doamne, cavaleri și cu turnire,/ Cu luptă, sacrificiu și-nvrăjbire,/ Încât, sub un potop de poezie,/ Vechi veacuri glorioase reînvie/ Prin nesecata vorbelor magie…” Iată și numele prietenilor invitați „la câte-o sărbătoare, peste an”: Mihăiță, Silviu, Ildikó și Șerban, tuspatru „foarte dragi lui Don Arcan” (ați ghicit, evident, că este vorba de familia de scriitori timișoreni Șerban Foarță și Ildiko Gábos, colocatari la etajul superior al clădirii din str. Burebista). Apoi, de reprezentanți ai Școlii de literatură „Eugen Dorcescu – 80”, un fel de „Salon literar”, înființată la 15 iunie 2021, din inițiativa iubitoarei și devotatei partenere de viață, universitara și scriitoarea Mirela-Ioana Dorcescu”. Cursanții, în majoritate foști studenți (chiar masteranzi) ajunși profesori, dar și alte persoane cu studii filologice… Obiectivul prioritar al Școlii («Si Dieu le veut!», zice Poetul) ar fi realizarea unei Monografii a Operei lui Eugen Dorcescu (au apărut deja câteva lucrări, semn că roadele nu au întârziat să apară). Dar să dăm lista „prietenilor scumpi”, așa cum apare în Cântul II: „În dreapta lui (a castelanului Arcan, n.n.), ca-n pânzele de Flandra, Stau Ticu, Ani, Flori și Casandra, În stânga lui, Marina, Mariana, Monica, Marioara, Gabi, Ana, Și Cătălin, care închide șirul. Cu toții adunați sub civiltirul Lui Don Arcan. Gustându-i elixirul.”
Iată și cuplul marital Eugen și Mirela-Ioana „În fața lui Arcan și sub icoana Cu Pantocrator, ca-ntr-o mănăstire, Ca-ntr-o poveste vie de iubire, Stau Eugen și-a lui Mirela-Ioana.” Pentru cititorul mai puțin inițiat în domeniul de referință, vom preciza că numele prietenilor evocați mai sus este al acelora menționați de poetul Eugen Dorcescu în dedicația „Leviatanului”, despre care am scris și noi: „Dedic LEVIATANUL «Școlii de literatură „Eugen Dorcescu – 80»: Prof. Silvia-Gabriela Almăjan, Prof. Mariana Anghel, Prof. Marian-Cătălin Ciobanu, Prof. Anișoara-Violeta Cîra, Prof. Monica M. Condan, Eleva Maria Costa-Bălan, Prof. Cristina-Liliana Diaconița, Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu, Dr. Susana Dumele, Prof. Dragoș Micaciu, Prof. Mariana Pâșlea, Prof. Ana-Maria Radu, Ing. Lucia Țunea.” Sperăm să nu greșim cu identificările întrucât noi înșine – chiar dacă nu ne-am cunoscut face-à-face, inclusiv cu familia Dorcescu – am scris, în anii din urmă, despre cărțile lui „Ticu, Ani, Marina, Mariana, Monica, Marioara, Gabi, Ana și Cătălin”… Cântul III este dedicat pisoiului Miciu, martorul nopților de încântări și desfătări lecturale, despre care aflăm că s-a născut la castel și este feblețea „negurosului castelan cu nume de legendă: Don Arcan”. Familia lui Miciu este „numeroasă”, cu tata Fochi și mama Cenușica, unii din acest neam pisicesc fiind mai ștrengari, alții mai cuminți, drept care stăpânul le-a rezervat spațiu de locuit și curte de joacă. Mai fac parte din clanul felin unchiul Nuni, Miluța, Țuchi, Bărbuțu: „Tablou plin de culoare și simțire/ -Năluca unui vis de fericire -,/ Tablou străin lumescului ospiciu/ Și-nsuflețit de îngerescul Miciu.” Viața la Castelul de pe Ibru este de o dulceață patriarhală specifică unor locuri învăluite în nostalgii și doruri irepresibile: Arcan și Eugen închină „în amurg, lângă fântână”, vin nobil din stacane, vorbind „despre nimic și despre toate”, o tăifăsuire „din plăcere” și „pentru mângâiere”, dar și despre „Nuni cel blond și Miciu cel cuminte”, rude care „se-nfășoară” în iubirea storghe (îmbrățișare celor de-același sânge), dar și în ceea ce anticii numeau „filia”/ prietenia („podoaba unui suflet mare”), dar și „Eros” și „Agape”: „Filia, Eros, Storghe și Agape: Un clavecin cu fermecate clape.” Sunt concepte despre care dl Eugen Dorcescu vorbește în jurnalele sale și pe care le implică în acest poem intenționat medieval tocmai pentru a avea libertatea unei creații mai intime, mai fantezist-jucăușe asimilabile literaturii pentru copii. Poemul continuă cu isprăvile lui Miciu, care fie se bârâcă pe un acoperiș, dând fiori de îngrijorare îndeosebi Mirelei (Cântul V), cu eventuala prezentare la un „dichisit concurs de frumusețe” a lui Țuchi (Cântul VI), pe locul al II-lea putându-se situa Miluța cea „plină de nuri”, distinsă și grațioasă ca o zână (VII), pe locul al III-lea „binomul de tuci” Bărbuțu și Bărbuțu, „doi pui de basm, prăsilă de balaur,/ misterioși, cu ochii lor de aur.” (VII). Numai Miciu „n-are rival” în „împestrițata ceată”, decretează Don Arcan (VIII), care, privindu-i și studiindu-i cu mare atenție pe fiecare, face într-o blândă toamnă cunoscut conclavului de cavaleri și doamne că, dintre toți, îl alege pe „chipeșul și fascinantul Miciu”, „fecior preaiubit” căruia îi rezervă „chilia unui eremit” undeva mai departe, în ținut, spre Apus: „Fiindcă-i diferit de propriul trib,/ Îl duc să viețuiască lângă-un scrib”: „Unde-i chilia? Scribul din chilie? Nimeni nu știe. Singur Arcan știe.” Dispariția lui Miciu din clanul castelan al felinelor iscă nedumeriri, bănuieli, întrebări, legende: „Se spune chiar c-a dobândit anume Tot ce i-a fost și-i e mai drag pe lume: Cetatea, Ibrul, muntele, Poiana, Caranii – punte între drum și cale, Mărețe bătălii medievale, Cu-armuri, cu spade, scuturi, lănci și zale…
Pe Eugen și pe Mirela-Ioana.” (Cântul IX) Destinul lui Miciu sugerează, așadar, transparent sensul alegoriei, al unei deveniri, având de trecut prin „mărețele bătălii medievale” pe care Opera poetului „dezrădăcinat” (nu ca un paseist sămănătorist, ci într-o meditație a împlinirii omenești și desăvârșirii spirituale) le reține, consacrând mirabile viziuni poetice și virtuozități artistice pe care numai un clasic în viață le poate avea. Rămas „răpus de-a dorului gheenă” și „strivit de mari poveri de nostalgie”, într-o „reședință rece și pustie”, fostul castelan Don Arcan are revelația unei cantilene, tulburătoare prin imagerie și ritm riguros, în care apar metaforele-simbol ale trecerii și pustiirii locului: „flori de tei”, „flori de-o zi” și „flori de-o vară”, ierburile cotropind „scară,/ trepte,/ ușă”, paltinii trufași și „Pasărea uitării,/ grea,/ trece și tresare,/ floarea sângelui să-ți bea,/ floare/ de-nserare…” (X). Din toată strălucirea castelului medieval cu lumea lui plină de viață, s-a ales cu timpul o ruină. Edificator este „Epilogul” care vorbește despre dezrădăcinare și înstrăinare, despre amintirea din suflet în care stăruie nostalgia după locurile părăsite („sumbra, păduroasa mea cetate”), „ce-mi zac în suflet. Însumi mă scufund/ Spre-acel inel de negură, rotund,/ Iluninat intens de-un negru soare”: „Același soare tânăr își așterne Pe chipul nostru umbrele și azi – Vechi citadini, hieratici și nomazi, Pe străzile cetăților moderne.” (Epilog) Vom sesiza imaginea „cetății cu creneluri înnegrite”, cu bolovani și baliste în devălmășie, năpădit de termite, în bătaia lunii, din „Prolog” și, în mod simetric, rotund, amintirea „sumbrei” și „păduroasei cetăți”, care străbate amintirea poetului amenințată de „imensele depuneri de uitare”… Și, acum, putem preciza, că în acest poem nu este vorba de vreun castel de prin Apusenii moților ori de vreunul imaginat de Jules Verne undeva prin Carpați, ci de un anume loc al obârșiei autorului, poetul Eugen Dorcescu, fiul unei familii de învățători din Stolojanii Gorjului, lângă Arcanii de pe râul Jaleș (Jaleșul e de regăsit și în poezia lui Blaga, numele râului şi al fostului ,,judeţ de Jaleş”, exprimând o metaforă a timpului trecător: ,,Se cheamă Jaleş râul, râul-timp, / Şi-i potrivit din veci cu toamna. / Ne oglindim în ape, faţă, nimb, / Dar să fugim, că-i blestemată coama.” – Poveste). Cu precizarea faptului că soția poetului, Cornelia Brediceanu-Blaga, avea îndepărtate origini în Brădicenii Gorjului, nu chiar departe de Arcani, de unde neamul Brădicenilor plecase în Banat, unde împărăteasa Maria Tereza „le-a acordat şi ea oarecari titluri boiereşti. Documentele au fost găsite în arhivele de la Viena, de unchiul meu Caius Brediceanu.” (Dorli Blaga). Mergând mai departe cu identificarea locurilor natale și în care poetul și-a petrecut copilăria, vom aminti și aceste două versuri din Cântul I, cu topografia exactă: „Acolo unde codrii dau ocol Spre Jaleș, spre Stroiești și Sohodol.” Iar „sculptorul de geniu” care cu a împodobit castelul de pe Ibru și domeniu cu lucrările sale nu este altul decât valorosul artist timișorean Remus Irimescu, prieten al familiei Eugen și Mirela-Ioana Dorcescu („sculptorul plin de talent, măiestrie și har” – E. D.), ale cărui lucrări (unele din cele mai inspirate) le regăsim pe coperta volumelor de poezii: „Montségur”, „Psalmi miezonoptici” și chiar „Castelul de pe Ibru” sau volumul omagial „Mirela-Ioana Dorcescu – 60”. Ori „Portretul neoclasic în piatră artificială” al scriitoarei (2023), sculptat de același mare artist timișorean – v. cop. I a cărții „Mirela-Ioana Dorcescu – Bucuria textului” (Editura Waldpress, 2024). „Castelul de pe Ibru” este un frumos poem, cu suficiente elemente lirice pentru a-l raporta la geografia imaginară a poeziei lui Eugen Dorcescu, îndeosebi la viziunea foarte articulată a unui medievalități prin care trece silueta „Cavalerului Ioanit”, un alter ego al poetului angajat în lupta definitivă a indimenticabilului său crez artistic și spiritual. Pe același fond de reverii nostalgice și imperioase transfigurări metafizice se proiectează și silueta castelului cu crenele situat într-un areal al natalității pierdute, într-o zonă deluroasă și submontană de la nord de Târgu-Jiu, aflată în apropierea Arcanilor (cu ruinele unei episcopii uitate), situat pe vestitul Jaleș care își taie în munții Vâlcanului frumoasele Chei ale Sohodolului… Stolojanii scriitorului Eugen Dorcescu este una din localitățile cele mai pitorești, cu specific gorjenesc încă păstrat, cu păstrarea tradițiilor creștine de peste an, comunicând cu salba de sate situate pe sau în apropierea șoselei naționale Tg.-Jiu – Rasovița – Peștișani – Tismana intersecție – Baia de Aramă – Băile Herculane. „Castelul de pe Ibru”, în aparență literatură pentru copii (poemul fiind dedicat soției Mirela-Ioana și fiicelor Alina Olga și Dana Karin), cu frumoasele și expresivele imagini color ale felinelor „protagoniste”, pufuri și dulceți domestice, este, în definitiv, o nostalgică revenire într-un timp anume, dar din perspectiva celui care recuperează numai în amintire, într-o febricitară rememorare poetic-fantezistă, icoana satului pierdut, în care a rămas copilăria, casa cu pridvor, ograda cu vie, mormintele părinților și ale tuturor cunoscuților care, mai devreme sau mai târziu, s-au mutat acolo, în satul celălalt, păstrător și el de inevitabilă vremelnicie…”
Păpuși bellmeriene înfruntă minotauri, Cu trupuri reci de ipsos și hârtie, Privesc în ochi trecutul cu brațe dezmembrate Și-mi spun că viitorul e-o pură erezie.
Reflexii în oglindă, lumini ascunse-n umbre, Obsesii ascuțite, tic-tac de metronom Ce bate-n diateza pasivă-amorțită Un singur son. Banal și monocrom.
O umbră trece, iată, cu pași subțiri de vânt, Prin porțile oglinzilor concave. Plâng în surdină. Plâng și apoi râd Când ochii de păpușă mă strigă pe silabe.
rătăceam pe țărm ascultând glasul valurilor frânte aș vrea să vă spun ascultați-mă acum e glasul unui scrib nebun ce a găsit pe țărm iubirea uneori mângâiam depărtările căutându-ți fața îți vorbeam despre dragoste tu dansai goală între umbrele serii ți-am spălat trupul cu lacrimile noaptea am creat tăcerea să aud pașii pe nisipul de dor din pietre cioplisem o bancă te-ai desprins de mine mi-ai dezlegat ochii și mi-ai șoptit ia-mă, acum ori niciodată
Într-un joc, lumini și ploaie, ca un dans frenetic Sar scântei și stropi mărunți sub un lampadar, Cad pe geamuri storuri negre, văl de întuneric, Vântul șuieră prin târg ca un flașnetar…
Urbea se cufundă-n noapte și pe străzi lacustre Se destramă -n umbre lungi norii grei, de plumb, Plouă ca un laitmotiv pe statui ilustre, Iar picturile Zidart și-au pierdut din nimb.
Din balcoane curg suspine, vise, fum și ploaie, Bate-un clopot trist, stingher ca un lung oftat, Trist și vântul se-ntețește, crengile se-ndoaie, Și-n tăcerea de sub cruci plouă apăsat…
Zbor spre înălțimi 