Clipa, a vieții enigmă, o primă martiră, se naște murind într-o chemare ademenitoare a timpului, în necuprinsul înaltului, în veșnicia neantului.
Dispar clipele nesimțite, pierdute, trăite, durute, arse de dor, țesute în vers… Se duc în lumină, în hău sau în tină, în vag univers.
E un mister viața lor efemeră… a clipelor toate, născute și moarte, ce-n sorți de secunde, prin bule de unde, fac, în șiraguri de opt infinit, în lanțuri de eră, o eternitate!
Se fierb în creuzete și cer, și infinit; Ce tunete! Ce fulger! Se răstignesc ecouri; Mai jos, micimi de umblet, povară de egouri. Din pulbere și mituri, aprinse lumi se-nghit.
În vârf de vânturi sure, ambiție și rut. Un soare se tot teme luminii să-i mai șadă. E mintea risipită, în neuroni, o nadă. Pe buzele cernute, emoții se ascut.
Ce fulgere! Ce tunet! Mii- gânduri s-au răsfrâns. Din clipă cade timpul în fracții de rostire. E omul dintr-o Evă și Evei, chiar un mire… Se-adună trup ființa în bucla unui plâns.
Ce fulger și ce tunet! Secvență te petreci. Din soare curge-n slavă ecou de voci confuze. Lumină lung se zbate sub umbra unei muze. Izvorul se îneacă în ape iuți și reci.
Eu nu mai număr ani, ci doruri, însingurat în infinit… topit mi-e glasul între tonuri, cu zbor și dor prea mult hrănit. În cântul tău, măicuță dragă, m-am alinat mereu, mereu, Acum mă leagăn de o creangă, plângând și eu cu plânsul tău. Mi-e dor de brațele-ți suave, ce mă purtau necontenit… acum am aripi din octave și mă afund spre nesfârșit.
Voi sparge luna în bucăți Și voi turna pe ele stele, să-ți fac o scară, să te-agăți, urcând orfanii toți pe ele.
Și îngerii-s orfani de dor, în crudul duh de pribegie, de-aceea îmi cerșesc un nor, să se ascundă de vecie.
Mi-e dor de freamăt lin de brazi ce îți scălda sublim ecoul, îți dau azurul să te scalzi și-ți fac din vânt curat tempoul.
Eu nu mai număr ani, ci doruri, căci m-am unit cu veșnicia, orfanii cer, plângând, doar zboruri, cei bătrâni… copilăria…
Ai coborât din ceruri pe-a inimii dorință Și-ai răspândit mireasmă petală cu petală, Ca din cenușa stinsă de-atâta suferință Să reaprinzi văpaia și ea să nu mai doară…..
Sunt cel ce-am fost pe vremuri un suflet peregrin, Și te-am iubit cu taină și ciudă că te-aș pierde, Cerșesc acum minunea de-a mai iubi puțin Cu roua unei inimi arzând să te dezmierde…
Să-ți spun că suntem iarăși aceiași vechi nătângi Doi stropi ascunși de valul oceanului amar, Că nu mai vreau să suferi și nu mai vreau să plângi Nici lacrimă de aur și nici mărgăritar…
Trecutul mă-nfioară și zborurile pier Și poate că e timpul când frunze vor să cadă, Și-n mândră resemnare din picături de cer Voi sângera iubito, o ultimă baladă
Și-mi voi ucide timpul cu-n ultim adăpost Învăluit de tine ca-ntr-un polen de tei, Să ne-amintim iubirea copiilor ce-am fost Și-n sfântă dăruire cu tine să mă ei…
În ochii tăi adânci căzusem într-o seară, Când stele străluceau în murmur argintiu Și prăvăleau în ei atâta foc și pară, Că mă bătea un gând să ard în ei de viu.
Dar tu m-ai respirat cu șoapta ta fierbinte. Pe buze m-am trezit, un murg flămând, să pasc; Erau așa de dulci, așa de suferinde, Că mi se potrivea acolo să mă nasc!
Frumoasă mai erai, când pletele rebele Curgeau pe fruntea ta și se îngemănau! Cu degetele-mi vii mă-nfiripam în ele; Atâta îmi doream în cuibul lor să stau!
Ce tare aș fi vrut să știu a te reține Sub stelele de mai, fiorul meu din crâng! Dar n-am putut răzbi de-a dorului suspine… Eram neputincios ca un copil nătâng.
Eu te-am iubit atunci cu-atâta tinerețe Și-am ars atâta foc în noaptea de amor, Că viața se zbătea în tresăriri răzlețe Și m-am trezit bătrân la revărsat de zori!
O piatră am rămas la răsărit de soare. De ce nu m-ai ucis și m-ai lăsat în drum, Neputincios și trist, o biată arătare? Că eu să mai trăiesc, n-am fără tine cum!
Ursulețul Pa se plimba agale prin pădurea de foioase. Vântul adia leneș printre foițele colorate ale copacilor pictați de toamna care, încet-încet, punea stăpânire pe ținutul ce visa la odihna care va urma după culegerea roadelor, adevărate binecuvântări oferite de pământ acelora ce l-au prețuit. Râul, care șerpuia delicat printre colinele domoale ale pădurii, căpătase, sub mângâierea soarelui blând, sclipiri de diamant. Pa nu avea prieteni. Nici nu avusese timp să-și facă, întrucât, din cauza schimbărilor climatice și a distrugerii habitatului natural, el și familia sa fuseseră nevoiți să-și schimbe des locuința. Ursulețul se opri să privească spre puișorii de mistreț care se jucau. ̶ Sunteți cei mai buni prieteni! strigă un purceluș dungat, în timp ce dispărură în tufișuri. ̶ Toată lumea vorbește despre prietenie, dar eu nu știu ce înseamnă să fii prietenul cuiva… Eu nu am avut niciodată unul, rosti Pa cu tristețe. De pe creanga aplecată a unui copac secular, o veveriță a auzit ce spusese puiul de urs. Întocmai ca o acrobată la circ, ea făcu un salt și apăru în fața lui Pa, care, deși fusese luat prin surprindere, nu se speriase, dovedind o mare stăpânire de sine. Roșcovici, așa se numea veverița, a grăit: ̶ Ce trist trebuie să fie să trăiești fără prieteni! Eu nu știu ce m-aș face fără prietenele mele. E drept, nu am multe, dar cele pe care le am îmi sunt cu adevărat prietene, așa cum le sunt și eu lor. ̶ Ce înseamnă mai exact un prieten, veverițo? a întrebat Pa. ̶ Un prieten este o ființă care-ți este foarte aproape de suflet. Prezența sa aduce multă bucurie. Cu un prieten îți petreci o mare parte din timp și vă ajutați reciproc. De asemenea, o relație de prietenie presupune iubire, încredere și respect. Spunând acestea, Roșcovici sări în alt copac și se afundă în desișul pădurii. Micul urs rămase înmărmurit. Nimeni nu-i explicase niciodată cu adevărat ce este prietenia. Acum își dorea și mai mult să cunoască acel sentiment despre care-i vorbise cu încântare veverița cea roșcată. După ce un miros dulce îi gâdilă nările, Pa s-a decis să-și continue plimbarea matinală. Deși zorii prevestiseră o zi senină și caldă, norii plumburii amenințau soarele semănând cu niște războinici care doreau să cucerească un tărâm ce nu era al lor. Un tunet străbătu pădurea și un copac falnic se transformă într-o făclie sub atingerea furioasă a unui fulger. Zeci de glasuri speriate răsunau cu ecou în pădure. Pa, care era departe de casă, începu să se agite, neștiind încotro s-apuce. ̶ Ursulețule, fugi de aici! îi spuse o iepuroaică bătrână care se-mpiedică de el. Dacă nu va începe în curând să plouă, întreaga pădure va fi cuprinsă de flăcări, adăugă ea. ̶ Nu știu unde să mă duc! țipă Pa. Însă nimeni nu-l mai auzea. Iepuroaica dispăru înainte ca ursulețul să-i vadă mai mult decât urechile neobișnuit de lungi. În pădure era un vacarm de nedescris. Copacii trosneau, iar fumul înghițea totul. Pa simțea că începea să se înece și începu să tușească. ̶ Fugi înspre stânci! strigă, în timp ce alerga cu salturi mari, un cerb maiestuos a cărui umbră îl afundă pe Pa și mai mult în întunecimea care punea stăpânire peste ținutul ce, puțin mai devreme, fusese plin de culoare și bucurie. ̶ Eu nu știu unde sunt stâncile, răspunse puiul de urs cu amărăciune. ̶ Vino după noi! rosti un pui de căprioară care, printr-un salt grațios ajunse pe lângă el. Pa se luă după cerbi. Simțea pentru întâia oară cum teama i se urcă pe șira spinării ca o omidă în dud. Focul își întinse mantia peste mulți dintre arborii ai căror crengi semănau acum cu niște sulițe înflăcărate. Tunetele și fulgerele brăzdau cerul amplificând senzația de groază fierbinte. Animalele își găsiră adăpost sub niște stânci mari, la marginea unui pârâu mărginit de mușchi înflorit. ̶ Nu te teme! sunt aici, lângă tine, îi zise lui Pa, cu prietenie, puiul de căprioară. Din fericire, precum o binecuvântare dată de o forță nevăzută, ploaia începu să cadă în ropote, stingând sulițele înflăcărate și domolind arșița pădurii care se îneca în fum. ̶ Îți mulțumesc pentru ajutor! spuse Pa. Nici nu îți pot spune cât îți sunt de recunoscător! ̶ Mă bucur mult că te-am putut ajuta. În curând, vei putea merge acasă, spuse căprioara întinzându-și boticul spre o floare. ̶ Ce bine că te-am cunoscut! zise Pa. ̶ Prietenul la nevoie se cunoaște, ursulețule! Din acea zi, Pa și puiul de căprioară deveniră buni prieteni. Astfel, puiul de urs a aflat ce este prietenia: cuvântul care oferă cele mai mari daruri. Se traduce prin iubirea față de cei din jur și reprezintă izvorul din care a luat naștere viața.
Iubito, vine toamna! În sfori de anotimp Îți mai anin crăițe pe frunte la răstimp, Te mai iubesc în taină prin straie arămii Și-ți scriu pe geana nopții răvașe sidefii…
Iubito, vine toamna pe miriști de cuvânt, Semințele dorinței așteaptă mâini-veșmânt Să le adune astăzi, să nu rămână-n van… Iubito, toamna vine pe uliți de șofran.
Vezi, toamna noastră vine în pasul ei firesc, Închide-n strai de brumă al zilei arabesc, Iubirii îi aduce în suflet chihlimbar, În cercuri jurăminte, destin în vis solar…
Zbor spre înălțimi 