M-am trezit în albul iernii Nu puteam să respir decât alb Nu puteam să văd decât alb Albul acela strălucitor pe care îl auzi cum scârțâie sub bocancii grei atunci când alergi gâfâind pe drumul către casă. Copacii erau albi, păsările erau albe, literele acelea negre, rotunde dispăruseră și ele. Au râmas în mâini câteva scrisori albe mototolite. Pe liniile din palmă se vedeau tălpile lipite de zăpadă. Colindul abia se auzea dintr-o casă veche cu ziduri scorojite… Cuvintele zburau pe lângă mine până când am deschis ochii
Nu am știut vreodată ce este doru- aprins Până în noaptea-n care în suflet mi-a intrat Să completeze golul absentului, desprins Din pura-mbratisare ce-n neguri a zburat!
Nici n-am privit cum Luna se-mbujora de dor Când se-aprindeau pe boltă, făclii de stele, mii… Și-i licărea privirea țesând pe cer covor Lăsând mărgăritare din lacrimi alămii,
Crescând nemărginirea-n prăpăstioase nopți; N-am auzit nici vântul când o încovriga Priveam pe luciul apei cum nuferii sunt copți Dar foșnetul din trestii… pe mine mă striga.
Și n-am știut vreodată că dorul e aprins Și din suflarea Lunii în noapte m-a cuprins!
Gândul azi uşor îmi zboară spre un tânăr neaoş, falnic Ce-n credinţa populară e numit ades Năvalnic Şi-i voios precum natura la-nceput de primăvară Când începe-a presăra Dragostea sfios prin ţară.
Pe oriunde, trufaş trece, cu parfum de busuioc, Vindecă-orice suflet rece, aprinzând în inimi foc. Iar atunci se-ndrăgosteşte orişice vieţuitoare, Amorul o zăpăceşte, de-i om, pasăre sau floare.
Vă-ntrebaţi de unde vine, cine este a lui mamă, Asta nu o ştiu prea bine, doar că Dochia o cheamă. Unii spun cu hotărâre: ,,Este-a-lui Decebal fiică, Fugind tocmai de iubire, dorind să devină stâncă!”
Alţii spun c-a fost o babă cu vreo ,,douăşpe cojoace” Voind ca, în mare grabă, pe toate să le dezbrace. O cinstim, că e româncă, mamă de iubit fecior Aducând în orice luncă tril de păsări, tril de dor.
Mai drag decât Cupidon pe meleagul carpatin, Zeu al dragostei, patron, mai dorit ca Valentin, Ce visează cu ardoare de Iubire să ne-mbete, Să ne fie sărbătoare ziua lui de Dragobete!
Și te regăsesc în tot ce mi se-ntâmplă, Deși inimii mele i-ai fost chiriaș stângaci, Amintirea ta îmi e pistol la tâmplă, Dacă încerc să uit apasă pe trăgaci.
Și te regăsesc în tot ce mă-ncojoară, Chiar dacă nu te caut, chiar dacă nu te strig, Amintirea ta mă strânge „ca o sfoară”, Dacă încerc să uit fără aer mă sting.
Și te regăsesc în nimicuri și-n toate, Eu, barcă de hârtie în mijlocul furtunii, Amintirea ta îmi e viață și moarte, Dacă încerc să uit ajung „pe fundul” lumii.
Un copil iubește cerul nopții plin de stele fiindcă din ele își culege bucurii pentru „momente amare”, pentru că în lupta dintre „bine și rău”, întotdeauna binele să iasă învingător. Numai prin victoria acestuia ar putea să revadă stelele, să se bucure de scânteierea și magia lor. Deși este crud ca vârstă, Paul are și el momentele sale de cumpănă, și în calea sa răul se poate infiltra uneori și atunci trebuie să-l elimine și să cucerească binele, pentru că binele este cel care poate da echilibrul vieții. Lumea de astăzi oferă și unui copil sensibil momente de dezamăgire, deziluzii, momente în care își simte visurile amenințate și aripile rănite, simte că zborul lui ar putea fi împiedicat de cine știe ce rele, provocate de oamenii răi. El înțelege că omenirea doar prin unire va reuși să împrăștie norii care plutesc amenințători pe deasupra, știe că numai prin unire și credință cerul își va păstra stelele luminoase și viața ar putea fi frumoasă în continuare pe Terra. O gândire matură, un copil care e preocupat de existențialitate, un copil care filozofează cu gândurile sale, când ar fi fost minunat ca el și alții ca el să nu aibă motiv să se preocupe de astfel de probleme. Felicitări, Paul, chiar m-a impresionat poemul tău. Florentina Savu
„Am reușit să revedem stelele” Paul Andrei Rîpă
Pentru o lungă perioadă Am trăit momente amare, De incertitudine, de teroare, Așteptări extenuante, Mereu în cumpănă Între bine și rău.
Au fost momente arse, Risipite aievea, Vise înfrânte, aripi frânte De un dușman invizibil, Dar, de o cruzime, Încât încerca să dezbine Marșul în semn de pace.
Dar, noi, suflete frumoase, În acel mers impetuos, Reușeam să rămânem uniți, Reușeam să împrăștiem Ceața care ne învăluia ochii, Consolidând credința noastră Reușind să revedem stelele.
Când am venit pe lume, în jurul meu s-au strâns zeiţele ce patronează arta. M-au mângâiat pe frunte pecetluindu-mi soarta şi dintr-odată am surâs din plâns.
Să fii iubit îmi spuse Erato şi să scrii frumoase poezii despre iubire, căci dragostea e prima şi sfânta ta menire în care viaţa-ntreagă va rodi.
Superba Euterpe se-apropie uşor şi-mi prooroci profunde meditaţii. Îţi dau în dar candoare, dar mai ales vibraţii şi aripi de vei vrea să urci în zbor.
Veni şi Caliope şi mă privi tăcând, dar eu am înţeles ce-a vrut să spună când îmi vedea destinul o veşnică furtună cu care-am să mă lupt din când în când.
La urmă Melpomene şi Thalia au spus: Pe scenă-îţi vei trăi întreaga viaţă cântând în zeci de roluri, dar rămânând paiaţă… Aveau pe faţă lacrimi când s-au dus.
