Tot ce-ncepe se sfârșește și nu știi a cui e vina. Într-o piesă-am fost sufleorul, într-o alta primadona, Într-o alta am fost omul care doar stinge lumina, Dar de când mi-ai pus în cupă și mă-mbii cu beladona, Vreau să fiu acela care trage după el cortina. * Ai plătit bilet în lojă și constați că-i ocupat? Ieși afară! Altă piesă! Figuranți, o, câtă iarbă! Mergi și tu, din inerție. Teatrul ăsta ambulant Pare că se desfășoară numai să se afle-n treabă. Ca să tragi atunci cortina, pare-un job tare savant. * „Hai la noi! îți strigă unii. „Hai la noi, e mult mai bine!” Mult mai bine decât unde, te întrebi de bună seamă. Tot cărarea cunoscută, (variantele-s puține), Și schimbarea totdeauna-ți procura un fel de teamă, Mergi pe urmele-ți de pași, într-un cerc trasat de tine . * Dacă plâng s-or găsi unii să îmi pună etichetă, Dacă râd mă vor înscrie în dosarul cu nebuni, Ce valoare crezi că are viața mea trecând discretă, Făcând slalom printre pene înfoiate de păuni? Cine, când am fost sărac, pentru mine-a făcut chetă? * Ha, ha, ha! Ce ironie! Clovni cu fețele pictate, Pe sub măști își plâng tristețea și iubirile pierdute, Acrobații ies din scenă cu privirile plecate, Și atunci un drac pe umăr îmi șoptește tandru: du-te! Du-te și le șterge ochii! Las-o de singurătate!
Încă vrei să tragi cortina? Trage-o! Dar deschide scena! Hai, aprinde reflectoare! Pune muzici, colorează! Ia și arde tot decorul! Fii și tu precum Mecena! Simți cum freamătă mulțimea, simți cum scândura vibrează? Viața-i piesa ce se joacă! Incredibila! Eterna!
Veni un gând de vultur din țărmuri vântuite; Și-n urmă, aspre àripi julind razant văzduhul se prăvăleau în cercuri spre verzile întinderi, ca-ntr-un vârtej de aer ce sfredelea pământul.
Deșertice reliefuri se așterneau pe delte, iar lungile talazuri, zdrobite în păduri, se răsfirau tăcute ca lente caravane
cocoașe de cămile pe vânturi nisipii.
Se-nstejărea apusul topindu-se pe ramuri și umbre de canide neliniști deșteptau; Se auzea un murmur, se auzea doar vântul ce printre ierburi clare fioru-și răscolea.
Sub ultim strop de soare se constela pădurea și-orbită de eclipsă cu lumea se-nvârtea, iar păsările lunii, albastre și tăcute
PE CRUCEA AMINTIRILOR TRĂDATE . A fost, desigur, falsă nebunie adusă de un vânt fără hotar pe florile din alb mărgăritar cusute în pieptaru-ți de la ie. . Curgeadomol tăcerea amânată, iar visul neuitat, venit-napoi, ne repunea în iarba din zăvoi pe-o umbră de iubire-ntârziată. . Se ridica peste pădure luna, cu razele-ncărcate de mister, iar Carul Mare, revenit pe cer, ne aducea în suflete furtuna: . Iubire regăsită doar o noapte, un ultim dar al bunului rămas, rănit atunci, în magicul popas, de nebunia spuselor deșarte. . Lăsam acolo visuri destrămate, pe-o aripă de dor fără sfârșit, privind destinul nostru răstignit pe crucea amintirilor trădate.
Când există iubire există și dor, există și suferință, și speranțe, și visuri. Roua sufletului se ivește la orice amintire, ea poate scălda și pustiul și parcă va determina primăvara să vină mai repede cu alaiul său de flori și nu numai. Depărtarea sfințește dorul, pune inima pe jar, ploaia apare nechemată, să accentueze cu ropotul său acel dor, din ce în ce mai intens. „Zgomotul pădurii” aduce freamăt și neliniște, întristare dar și speranțe: „Din stropii calzi renasc atâtea vieți”, de ce nu ar renaște din acel dor și speranțele sale apuse? Natura participă la trăirile poetei, îi accentuează dorul: „Izvoarele se-neacă de ploaia care bate-n pieptul meu”. Inima sa este suferindă pentru că iubirea de multe ori este jertfelnică, cel plecat departe poate fi transformat în zeu iar amintirea lui să devină un fel de altar unde să i te închini ca unui zeu. Ce contează că sufletul tău este pustiu ca o Sahară sau înecat de lacrimi? Când iubești cu adevărat doar iubești, inima nu știe de legi, de opreliști, de nimic care să-i devină stavilă ori rațiune. Ea are tendințe jertfelinice pentru că nu știe alt limbaj decât pe cel al iubirii. Un poem care mi-a îcântat sufletul! Felicitări, Nicoleta! Florentina Savu
Primăvara
Iubitul meu, se-ntoarce primăvara, Se vor ivi atât de multe flori, Întoarce-te și tu, udând Sahara Cu roua dimineților din zori.
Ascultă de departe ploaia-n tindă, Nu mă lăsa să îți mai scriu atunci Când zgomotul pădurii mă colindă Și asfințesc cu florile pe lunci…
Iubitule, îmi bate ploaia-n față, Din stropii calzi renasc atâtea vieți, Nu mă preda, înfrântă de speranță, Privind aceeași boltă-n dimineți.
În dorul tău izvoarele se-neacă De ploaia care bate-n pieptul meu, Mi-e inima săpând in piatră seacă, Jertfindu-se în umbra unui zeu.
