De n-ar fi Eminescu, nici noi n-am fi români, Credința n-ar fi soare și ne-am numi păgâni, Din ale vremii valuri nu s-ar mai naște stele, Și-ar îngheta pe buze cuvintele rebele.
De n-ar fi Eminescu, s-ar ofili speranța, Iar murmurul pădurii și-ar pierde importanța, Cu sufletu-n ruină, cuprinși am fi de teamă, Ecoul ni s-ar pierde, iar viața-ar fi o dramă.
De n-ar fi Eminescu, nici apele n-ar plânge Eroii de sub glie ce au plătit cu sânge, Ca-n zare ciocârlia să își înceapă cântul Prin picurii de ploaie ce biciuie pământul.
De n-ar fi Eminescu, n-ar fi nici floarea-albastră, S-ar tângui o doină în noapte, la fereastră; Frumosul nu s-ar strânge, buchet în poezie, Iar șoaptele s-ar pierde în clipa străvezie.
De n-ar fi Eminescu, ar suspina o țară, Noian de neputințe în noi s-ar naște iară Pe cer nu ar straluce luceafărul în noapte, Iubirile s-ar pierde în sânul unei șoapte.
Raze cad ușor pe fruntea-mi aplecată printre rime, Lângă teiul sfânt ce-n veacuri duce dorul tău, Emine! Tu, Luceafăr din înalturi, dintr-a stelelor mulțime, Mai arunci câte-o privire, scăldând ramuri în rubine…
Teiul parcă simte-n transă al iubirilor sărut, Freamătă încet din frunze, mulțumind Domnului Sfânt Pentru zilele senine, renăscute din trecut, Legănându-și vesel creanga, chiar de trupu-i mai cărunt.
Prind divina adiere, coborând acum pe-o carte, Citesc rime, scufundat în măreața pomenire, Tu ai fost la căpătâiu-mi zori de file luminate, Mai rămân la pas cu tine, cinstind marea ta iubire…
Te păstrez ca pe-o icoană și te țin la pieptul meu, Tu, Luceafăr blând din ceruri, strălucind peste milenii, Pentru limba cea română ești titanul Prometeu, Mă închin sub teiu-ți falnic, cu o tolbă de smerenii !
Clepsidra timpului s-a spart cu sunet mare: Nisipul risipit l-a strâns în brațe vântul Și-a adunat înalte dune pe-o cărare, Pe unde, întristat, s-a rătăcit cuvântul.
Am strâns în palmă cioburile vechi și plânse Și-am vrut să le lipesc în calde începuturi. Dar m-am tăiat în resturile cu greu strânse, Căci dorurile mi-au zburat pe-aripi de fluturi.
Atunci, în rana mea de vreme-ndepărtată A apărut o floare cu zăpezi pe frunte, Ce-a pus cu greu nisipul în clepsidra spartă, Trecând prin suflete grăunte cu grăunte.
Când timpul ostenit s-a așezat să cearnă Din nou secundele din ceasul unei ere, Iubirea mea deja era în plină iarnă Și se-ascundea fugind în tainice unghere.
Eu nu mai pot nisipul să-l fac piatră rară Și nici copil nu pot să fiu din nou acasă. Șederea noastră pe pământ e temporară, De-aceea, clipa e atât de prețioasă!
Unirea Ionuț Pande Există în timpul oricărui popor momente numite „de aur” Când neamului tot îi revine onor să fie destinului faur, Istorii ne-nvaţă că trebui ales un drum ce nu are întoarceri, Eroii se-adună cu subînțeles, e vremea de multe prefaceri.
Mihaiul și Tudor, Costache Negri, Rosetti, Grigore Bengescu, Bălcescu, Șaguna și Alecsandri, Avram, Nicolae Golescu, Bărnuțiu, Cipariu și Laurian și Gheorghe Sion, Heliade, Magheru, Moruzi și Tell Christian și Cuza și alte pleiade
Au pus temelia unirii de neam, un stat românesc cu „Prinţipii”, Iar cei ce veniră făcură Divan, se scaldă poporul în vipii, Țărani, târgoveţi și boieri și burghezi venit-au cu toți ‘n-Adunare S-aducă puterilor vremii dovezi că Țara e Una și Mare!
Moldova, Valahia merg laolalt’, e sufletul numai o vrere, Alesul e Cuza-n Moldova și-un alt , ei nu, Bucureștiul nu cere! La Mitropolie pe Deal aștepta cu inima-n goană tot omul, Iar Kogălniceanu rostește așa:-E Cuza Alesul, e Domnul!
Și vesel poporul se-adună în dor, e Hora Unirii în cuget, Spectacol pe uliți, se strigă în cor și e bucuria nepreget: Trăiască-ne Domnul! Români să-nchinăm, cu roua în gene, pahare ‘N-o mie opt sute cincizeci și nouă, douăzeci și patru Ianuare!
ȘI BATE CEASUL ORA DE-NCEPUT Elena Coca Mahalu (Poezia zilei, 22 ianuarie, 2024)
Sfârșitul de an anunță bilanțul a tot ceea ce s-a realizat pe tot parcursul său, vine vremea să-ți proiectezi noi dorințe spre împlinire în anul care urmează, acel an care „Aprinde-n suflet rouă și scânteie”, aprinde noi speranțe și flăcări de iubire. Anii se scurg încet-încet dar sigur, și cu fiecare an scurs mai adăugăm câte un fir de sfânt busuioc în buchetul vieții, cuprinși de nostalgia timpului trecut, timp pe care l-am trăit, dar și cu speranță pentru viitorul de care nu suntem siguri, dar pe care ni-l dorim întreg și cel puțin tot atât de fructuos ca cel vechi. Datoria timpului este să colinde și să treacă prin viața noastră lăsând urme adânci, să aștearnă praful pe fotografiile de altădată. Doar luna parcă stă s-asculte „Șoapta ascunsă prin amintiri prea vii.” Așadar, un an se încheie, un altul îi ia locul, întâmpinat cu artificii, cu ovații, cu bucurie, deși cu toții am mai îmbătrânit cu un an și ne-am mai apropiat cu încă un pas de ieșirea definitivă din scena vieții. Neștiind ce ne așteaptă în viitorul apropiat nici nu ne gândim prea mult la ce-o să fie. Poate de aceea întâmpinăm clipele noului an cu bucuria unui nou început, sperând într-un mâine în care noi drumuri să fie străbătute și să avem împliniri pe toate planurile, pe parcursul întregului an. Florentina Savu
Și bate ceasul ora de-nceput
,,Răsare luna,-mi bate drept în față” Iar timpul se grăbește să încheie Anul cel vechi și-n pași plini de speranță Aprinde-n suflet rouă și scânteie.
Așa e viața, anii se perindă Unu’-îl conducem, altu’- întâmpinăm, Cu așteptări ce vrem să ne surprindă După trecut, când triști mai suspinăm.
Vremea ne cerne clipele tăcute Și-așterne praf pe vechi fotografii, Doar astrul nopții parcă stă să-asculte Șoapta ascunsă în amintiri prea vii.
Și bate ceasul ora de-nceput Al unui nou periplu de întâmplări, Caută gândul drum nestrăbătut Spre împlinirea dorului de ieri.
Sunt un pom nemuritor, Prin crengile mele soarele râde Și mi le scaldă în zori de zi, El îmi topește recele Și stropi de căldură Îmi împlântă în suflet, Cu acei stropi vă vorbesc despre viață, Despre dragoste și nemurire, Despre pacea lumii și despre pacea mea. Sunt liber sub cer Și miros prin rădăcini aerul și lumina, Mă încalț cu vorbele tuturor Și plec la plimbare cu ele, Vântul vine cu mine Fiindcă el mă iubește, Îmi mângâie crengile cu duioșie Ori cu o patimă nebună, nebună. Sunt puternic în rădăcini Deși sunt încă tânăr! Tinerețea mea vă dăruiește roade Doar aștept primăvara să înfloresc, Să vin spre voi cu tot ce am mai frumos, Cu bogăția mea, cu darurile mele Din vară, din toamnă… În toate anotimpurile vă sunt alături Și în toate, iubirea mă înalță frumos!
