Nu-s autor de vorbe potrivite, Nu scriu despre iubire ca și când as povesti și vrute și nevrute Sunt doar o îndurare pe pământ. Nu am habar de ce mai ninge iară Peste doi ochi și-o inimă pe foc, Mi-era de-ajuns să nu mă minți aseară, Povești cu zâne încă mai au loc. M-am rătăcit printre atâtea rime Doar pașii tăi mai poartă urma mea In fiecare zi mi-e dor de tine…. In fiecare viață…te-aș afla…. Ai fost un vis sau poate o-ntamplare, Un strop de vin ce-a stat târziu din fiert, Sau poate o dulceață de cireșe-amare Din intrebarea strâmbă cu răspunsul drept. O păsăre de noapte și-un oftat de-o oră Un strugure ce mai trăiește in pelin O lacrimă de stea pe-un strop de rouă O binecuvântare sau același chin. Iubirile se pierd ades prin calendare Cu fiecare filă ruptă le jelim… Respiră-n mine, încă, tot ce moare, Iubito-n altă viață… o să fim!
Ninge iarăși ca-n poveste în orașul dunărean, Hora fulgilor de nea se încinge în văzduh, Vântul, plin de energie, îi trimite tăvălug Să îmbrace frunți înalte cu o cușmă și suman.
Îmbrăcați la patru ace, în frac alb, strălucitor, Arborii, semeți, așteaptă să vină regina- iarnă, Norii-și scutură desaga, covor moale să aștearnă, Soarele, slăbit, se plânge, toate razele îl dor.
Mogâldețe de copii cu năsucuri înghețate Își arată măiestria făcând oameni din zăpadă, Bulgări albi zboară prin aer, s-a stârnit o ambuscadă, Copilașii râd, aleargă, cu fețele-mbujorate.
Am ieșit să-ntâmpin iarna care mi-a albit pervazul. Din trecutu-ndepărtat au năvălit peste mine Amintiri de altădat’, când mă troienea cu bine. În nostalgică-alinare, fulg zglobiu mi-a plâns obrazul. Autor Tanasă Costina
Mi-ai spus să te uit, îți amintești? De parcă uitarea-i o marfă, ce-o iei de pe raft, o admiri, o plătești și-o porți la gât așa… ca o eșarfă.
Mi-ai spus să te uit, mai știi tu, oare? De parcă iubirea-i un fleac, o haină uzată lipsită de culoare de care pot oricând să „mă dezbrac”.
Mi-ai spus să te uit, că voi fi bine, De parcă vorba ta mi-ar fi suflat pe suflet, iar rănile deloc puține, într-o clipită s-ar fi vindecat.
Mi-ai spus să te uit, că mai sunt alții, De parcă asta caut, niște străine mâini, eu ți-am fost fidelă ignorând bărbații ce văzut în mine valoarea unei pâini.
Mi-ai spus să te uit, ce tragi-comedie! Tu, actor mediocru așteptând un laur vei primi răsplată, atunci când o să fie, o binemeritată… Zmeură de Aur…
FIR DE DOR Anca Man (Poezia zilei, 20 ianuarie, 2024)
Câte gânduri în mintea unui om care este cuprins de un dor fierbinte, dor care nu-i dă pace nici zi, nici noapte! Ce tare dor despărțirile atunci când iubești și când ești nevoită să taci și să-ți torci „Fir de dor înlăcrimat” chiar pe fusul sufletului frământat și însângerat! Simți acel dor cum „se strecoară pe furiș” peste tot: în inimă, în gânduri, în corp. Dorința ta cea mai mare este să poți „rupe firul dorului” care îți face viață imposibilă. Acesta este precum un șarpe viclean, cu cât îți dorești mai mult să scapi, cu atât „Mai adânc se cuibărește și în suflet loc își face.” Acest dor nebun seamănă cu un păianjen ucigaș care țese plase de dureri, plase în care să stai mereu prinsă, cu amintirile legate de suflet, devenite adevărate pietre de moară pe care abia le târăști după tine. Simți nevoia să te răzvrătești, să-ți spui că gata, cât să mai înduri din moment ce el nu merită efortul? Viața e destul de limitată și-ți este dată nu să suferi ci să te bucuri de ea, să iubești și să fii iubită, să simți din nou gustul zborului „până la stele.” Tristețea nu trebuie să-ți devină amică, e necesar s-o alungi, s-o excluzi din viața ta, să-ți creezi acel scut de care ai nevoie pentru a nu-ți mai fi dor de o iubire care nu a fost iubire și din partea lui. Și chiar îți spui cu hotărâre: „Lacrimi nu voi mai vărsa…pentr-un dor ce nu-mi dă pace.” Înțeleaptă decizie! Așadar, viața continuă, ridică-te și renaște! Înlocuiește firul dorului cu firul fermecat al vieții! Felicitări, poetă Anca Man! Florentina Savu
Fir de dor
Din a gândurilor caier, sufletul tace și toarce, Fir de dor înlăcrimat…dorul greu, ce nu-mi dă pace Iar din firul lui subțire, inimii-i face-nveliș Și în orice colțișor se strecoară pe furiș.
Tot încerc a rupe firul dorului ce nu-mi dă pace, Mai adânc se cuibărește și în suflet loc își face, Ca o pânză de păianjen, țese văl de alinare Prin noian de amintiri, care nu cerșesc iertare.
Nu mai vreau să port povara despărțirii mult prea grele, Vreau ca să visez din nou… vreau să zbor până la stele! Și ca să alung tristețea, inimii scut îi voi face, Lacrimi nu voi mai vărsa… pentr-un dor ce nu-mi dă pace.
casa mea a rămas în picioare între pământ și cer doar păsări obosite de zbor ferestrele au jaluzelele lăsate și mulți păianjeni pe la colțuri oglinda din baie a crăpat liniștea în două sub tavan doar o umbră ascuțită ca un tăiș de cuțit se mai joacă pe sub ușa nedeschisă de multă vreme în patul meu stă Dumnezeu și privește icoana ce atârnă pe peretele rămas nezugrăvit de când mama a plecat la oraș și nu s- a mai întors nu-i bai zic și Dumnezeu are nevoie de somn
Cheia de la viață (autor: Teodor Dume)
mi- am închis moartea în beciul zăvorât cu șapte lacăte câte un lacăt pentru fiecare zi a săptămânii în care păianjenii o va încătușa până ce Dumnezeu își va termina socoteala și îmi va spune să număr de la șaptezeci la unu nu mă răzvrătesc dar te întreb Doamne de ce numai șaptezeci?
la cinci ani mama m- a învățat să îngenunchez la zece ani ai certat-o spunându-i că am crescut și să nu mă mai țină de mână la cinsprezece ani mama m-a pus să-ți mulțumesc pentru pâinea pe care ne-ai rupt-o în cinci la douăzeci de ani am uitat să-ți mulțumesc pentru lumina din a doua zi și m-ai pedepsit ca pe copilul pe care- l pui cu genunchii pe coji de nucă la treizeci de ani ai luat-o pe mama și ai însoțit-o pe un drum fără întoarcere la patruzeci de ani când fiică-mea vorbea în locul meu mi- ai spus că mă iubești și mi-ai cioplit din lacrima rămasă de la mama o cruce sub care să îngenunchez ca răsplată pentru tot ceea ce mi-ai dat la cinzeci de ani m-ai certat pentru răutățile pe care nu le-am făcut la șaizeci de ani mi-ai luat tot ceea ce mi- ai dat dar la șaptezeci de ani dă-mi voie Doamne să te întreb de ce numai șaptezeci?
Cad pletele lui Dumnezeu prin sălcii șerpuind-și vântul; Respiră din rărunchi pământul și-ndepărtări plutește-un zmeu.
Se rup din turmă nori murind peste câmpia dobrogeană, iar sufletul vântos mi-e rană pe stuful murmurând a grind.
Adulmec ierni ce nălucesc ca zboruri sferice de grauri și sub copite de centauri vechi Gânditori îmbătrânesc.
Împovărată de licheni, pădurea-ntinde-o mână ciungă și-ncearcă naltul să străpungă, cerșind albastrului pomeni.
Iar pe nălțimi de albatros, se scaldă soarele prin site, cernându-și raze amurgite peste Danubiul rămuros.
Comentariu – Bogdan Florin Boitan
Mă bucur că m-am întâlnit cu versul profund, ca o emanație a unei adânci cugetări și largi perspective. În prima strofă, Pământul este întruchiparea Geei din mitologia greacă, o ființă vie, din pântecele căreia s-a născut viața din hierogamia cu Uranus (Cerul). Geea, acea conștiință universală, respiră premonitoriu din adâncul pântecului, ca un oftat în așteptarea încheierii unui ciclu al cărui “erou” va fi de data aceasta, zmeul. Acest Omega/Șiva cu sabia eshatologică va împărți erele cosmice delimitând pentru totdeauna cele doua principii, separând pentru veșnicie, lumina de întuneric. Toată această poveste este o reiterare a motivului mioritic unde ciobănașul vedea, în perspectiva morții, o nuntă, o apocatastază, o reînnoire sau o renaștere. În această ultimă confruntare, poetul vizionar observă norii care se rup din turma Păstorului întrezăridu-se de altfel și sentimentul de singurătate care-l încearcă, văzându-se din ce în ce mai izolat și neputincios. În pofida sufletului luptat de bătăliile interioare, neabdicând de la condiția de poet în slujba Cuvântului, neatins în integralitatea lui, chiar pe ultimul grind va sluji Adevarului. Referitor la strofa a treia – se spune că poeții au abilități premonitorii, dată fiind hipersensibilitatea lor, condeiul este asemenea unei antene ca un tyrs care receptează informații din lumea subtilă, neaccesibilă muritorilor de rând – ni se prezintă o reorientare de la spiritul epocii vechi a marilor gânditori spre școala noilor dogme și ideologii ca un model antagonic. Dinastia Gînditorilor apune sub galopul nemilos al centaurilor stigmatizati cu prefixul „neo-”. Licheni, lachei, îmi e tot una, diferența fonetică abia se distinge. Aceștia sufocă viața în toate formele de manifestare, sufocă plămânii planetei, iar pădurea ciungă, întinde mâna spre pronia divină ca o ultimă șansă la supraviețuire, glăsuind parcă pentru întreaga omenire. De la înălțimea zborului de albatroși, soarele își cerne razele prin atmosfera încărcată de „praf cosmic”, razele lui nemaifiind unele strălucitoare ci amurgite (demnă de reținut această expresie bacoviană) peste Danubiul rămuros… Poate acest element – rămuros – emanând un sens pozitiv, nu poate să vină decât din istorie, unde vechiul Istru a fost un începătoriu de civilizație, ramurile lui regăsindu-se ca un arbore genealogic în semințiile Pământului. Ca și concluzie, poezia m-a dus cu gândul la un citat din Dostoievski: “Nimic nu este mai îngrozitor decât să trăiești într-o lume străină de tine”. Bogdan Florin Boitan
