Amintire vie de Julia Dragomir * Din desișul de-amintiri Te chem încă o dată Să alini apele tulburi Ce sufletu-mi adapă. * Să-mi vorbești despre întinderi De mări nemăsurate, De Steaua Nordului să-mi spui Și de simțiri curate. * Să îmi șoptești cald la ureche: “Mai stai încă o clipă” Și clipa s-o prefaci vecie Și vis cu o aripă. * Dar ai plecat pe-o cale lungă Și fără de întoarceri, Iar marea azi suspină-n undă Și-n clipă nu-s prefaceri. * Te-ai dus pe calea neumblată, Iar sufletul meu geme De dor, de depărtare crudă Și tot ce pot să-nsemne. * Din când în când privesc pe geam Spre steaua ce cătarăm, Să știi că-n suflet încă am Iubirea ce-o purtarăm * Și că oricât de lungă-i viața Ce-o am de viețuit, Aștept încă și-acum chemarea Ce-atunci am auzit. * Și raze vii în unde limpezi Dau viață amintirii, Cu șoapte iar mă împresori, Îmi ești al nemuririi.
Ulcior de lut, cu torțile crăpate, cu pielea spartă, buza sfârtecată. lumina veacurilor te străbate și inima-ți continuă să bată.
Ai fost bărbat, femeie sau himeră, demon sau zeu și înger sau satan, te-a rotunjit, în palme, ca pe-o sferă, sudoarea-ndrăgostitului țăran
de lutul galben și aromitor ca o livadă spumegând de floare, ce te-a făcut a tot stăpânitor la praznice, la nunți și pe ogoare.
În trupul tău au șopotit izvoare și vinuri de catran au ruginit, ai fost purtat pe umeri de fecioare și zmeii, în poveste, te-au râvnit,
te-au adorat și regii și sărmanii, odor de preț ai fost la masa lor, de-aceea, astăzi, te bocesc țăranii ulcior de lut nostalgic și de dor. 08.09.1989.
MĂREȚE UMBRE Traistaru Luminita (Poezia zilei, 23 ianuarie 2024)
Poeta își amintește cu nostalgie de vremurile de altădată, vremuri cunoscute din istorie, cu „mărețe umbre” ale unor voievozi și conducători patrioți care cu prețul sângelui și-au apărat glia și neamul, ceea ce astăzi nu mai pare a fi la modă, astfel că „Mândria ce-au lăsat-o, în vremuri negre piere”. Până și dangătul clopotului plânge de mila tuturor, bătând tot mai tare spre a fi auzit „printre stele” de toți acei străbuni de ispravă, „acum cu sfinții frați”. Toată această tristețe, tot acest plâns îi inundă poetei pieptul, iar atunci cànd scrie simte cum o dor toate fărădelegile care au loc în țară, cum o dor ogoarele pe care cresc ciulinii nepăsării, o doare „Bărăganul cu inima pustie”, până și cerneala cu care își așterne focul inimii pe coala de hârtie o doare. Vede multe locuri superbe în drumul său, locuri pe care zac în nepăsare vestigii ale unui trecut glorios. Astfel durerea crește, ia amploare determinând-o să invoce numele unor mari personalități istorice, oameni ce au luptat și s-au jertfit pentru binele neamului din care au făcut parte: Mihai, Ștefan, Corvin, atenționàndu-i: „Priviți la degradarea și chinul țării noastre!” O nepăsare parcă tot mau grea s-a lăsat ca un nor răzbunător peste chipul țării, peste Prutul a cărui apă s-a Sărat de atâtea lacrimi plânse de frații noștri moldoveni: „Veniți, mărețe umbre, salvați țara de moarte!” Felicitări, poetă Luminita Traistaru, pentru un poem mobilizator! Florentina Savu
Mărețe umbre Luminita Traistaru
Din bolta înstelată privesc mărețe umbre, Cum marea lor iubire se-neacă în durere, Cum zilele se arată din ce în ce mai sumbre, Mândria ce-au lăsat-o, în vremuri negre piere.
Bat clopotele-n dungă pe tâmpla țării mele Chemând la liturghie românii adevărați, Iar glasul lor puternic străbate printre stele Pân’ la străbunii mei, acum cu sfinții frați.
Apoi coboară-n mine și vai ce rău mă doare! Mă doare și cerneala ce curge pe hârtie, Mă dor în piept ciulinii crescuți peste ogoare, Mă doare Bărăganul cu inima pustie.
Privesc vestigii sacre,lăsate în ruine Și simt cum mă străpunge durerea printre coaste, PRIVIȚI MĂREȚE UMBRE, MiHAI, STEFAN, CORVINE! Priviți la degradarea și chinul țării noastre!
Altarul se încovoaie sub nepăsarea rece, În Prut se îneacă sarea din pleoapele uscate, Las lacrimile lunii în mine să se înece, Veniți mărețe umbre, salvați țara de moarte!
E bine-aici la tine, e-atât de minunat, Că niciodată vremea nu-i bună de plecat. Și de când sunt aicea eu nu mai știu, oricum, Sau de-i pierdută vremea de-a fi pornit la drum.
Parfumul tău mă ține și ochii tăi mă țin, ,,-Mai stai!”, pare să-mi spună și zâmbetu-ți senin. Și mă întreb, femeie, de ești aievea tu, Că nu știu, lângă tine, dacă visez sau nu.
Nu-mi spune cât e ceasul, că nu doresc să știu Dacă e miez de noapte, devreme sau târziu. Acoperă fereastra cu grele draperii Și vino lângă mine, în brațe să mă ții.
Nu-mi spune cât e ceasul, nu vreau s-aud de ceas, Că dus de lângă tine eu nu am să mă las. Așează-mi capu-n poala-ți și fă-mi-o căpătâi, Cu glasul tău cel dulce șoptește-mi:- mai rămâi!
Răsfiră-mi rar prin tâmple cu degete subțiri Să simt înfiorarea acestor rătăciri! Sărută-mă, femeie, aproape cât să mor, Cu altă sărutare tu-nvie-mă ușor.
Privește-mă, femeie, și lasă-mi ochii leac, Să-i caut în adâncuri, să-i caut și să tac. De-aici, de lângă tine eu nu voi mai pleca, Fiindcă aici la tine e regăsirea mea!
Dacă în lumea asta, iubire simți în piept, Fii fericit și du-te, purtându-ți pasul drept, Dacă în lumea asta dușmanul te doboară Prefă-te ce ți-e bine, că altfel te omoară.
Dacă în lumea asta te simți neîmplinit, Găsește-ți vindecarea în tot ce ai iubit. Dacă trecând prin viață, însingurat vei fi, Privește-n jurul tău, la tot ce poți iubi.
Dacă în lumea asta nu-ți înțelegi menirea, Nu fi dușman cu tine, nu-ți oropsi gândirea, Dacă te prinzi în horă și nu știi să dansezi, Nu te răni în suflet, că ai să-l întristezi.
Dacă în lumea asta ești rug de suferință, Cu inimă curată, în Domnul ai credință, Iar dacă lacrimi curg șuvoaie de pe obraz, Tu cheamă-L să ia parte cu tine la necaz.
Dacă în lumea asta ești fericit sub soare, Râzi, cântă, fii voios ca-n zi de sărbătoare, Și oriunde ai merge nu fi numai o umbră Că viața îți va fi neiertător de sumbră.
