Azi au cântat cocoșii-a treia oară, Tu ai venit doar să mă vezi cum tac… Cum lacrima îmi țes într-o năframă Și-n pumni adun speranțe de bumbac, Cum încrustez lumina-n rama ușii Așa ca pe-o crenguță de Florii Și-mi fac icoană din frânturi de-odăjdii Dansând cu luna-n orele târzii.
E sărbătoare, cucii mă-mpresoară În armonia cetei de nebuni, Tu ai venit cu spaimele-n oglindă Din buzunarul zilelor de luni, Cuvinte fade zornăi într-o salbă Și-mi dărui aur calp de iarmaroc… Cine ești tu?! Nu te cunosc străine! Unde-i bărbatul nopților de foc?! El mi-a-mbrăcat în nestemate visul, Mi-a dat o coastă-n semn de jurământ, Bărbatul meu orânduiește cerul, În oglindiri de viață, pe Pământ!
Bărbatul meu nu-mi dăruie tristețe Îi locuiesc în inimă mereu… Porți chipul lui, doar coasta ce-ți lipsește Nu-i potrivită celei ce-o port eu!
Sonetul XI (eu nu privesc ca Ianus …) autor: Ovidiu Oana-pârâu
Eu nu privesc ca Ianus cu teamă împrejur, Pun sigur pas pe calea sau drumul ce aleg, Chiar dacă greu m-aşteaptă şi rele prind contur, Merg fără ezitare spre rod să îl culeg. Nici nu scrutez cu ură când trec prin uşi şi porţi! Pe cei ce ce mă aşteaptă îi răsplătesc cu drag, Potrivnicii îi mântui, lăsându-i tristei sorţi, Ca orice om puternic când trece peste prag. O simplă ezitare pentru cei laşi e semn. Prudenţa-i necesară la omul chibzuit, Dar nicidecum pripeala să nu fie îndemn, Căci te alegi în urmă cu rost neîmplinit! Curaj şi siguranţă înseamnă frumuseţe, Dar asta nu se vede, la cei cu două feţe.
S-a născut la 20 iulie 1943, în Copăceni, raionul Sângerei, Republica Moldova și a fost poet, publicist, scriitor, traducator, eseist, critic literar și politician român. Este cunoscut mai ales ca poet, debutând în 1960 și este considerat cel mai mare poet social de după Arghezi (Șerban Cioculescu). Autor a peste cincizeci de volume îndeosebi de poezii, cărțile sale fiind editate în peste un milion de exemplare. La 17 septembrie 1973 înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține peste 1600 de spectacole de muzică și poezie, promovând multe tinere talente muzicale și poetice. Adrian Păunescu este autorul sintagmelor „generație în blugi” și „muzică tânără”. Ca publicist debutează în cadrul revistei „Flacăra”, revistă pe care o conduce din 1973 până în 1985. După căderea comunismului, în 1990 înființează Cenaclul „Totusi iubirea”. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu realizează concerte de mare succes în țară și la Chișinău. Ca om de televiziune, participă la emisiuni pe teme politice și culturale la TVR1, TVR2, TV Antena 1. Ca politician, a făcut parte din Parlamentul României în calitate de senator de Dolj, în legislaturile 1992-1996, 2000-2004 și senator de Hunedoara în 2004-2008. Dintre volumele de poezie publicate amintim „Ultrasentimente”,1965, „Mieii primi”,1966, „Fântâna somnambulă”,1968, „Cărțile postale ale morții”, 1970, etc. A murit la 5 noiembrie 2010, în București, România.
Dintre poemele lui Adrian Păunescu, am ales pentru dumneavoastră poezia intitulată „Rugă pentru părinți”.
Adrian Păunescu Rugă pentru părinţi
Enigmatici şi cuminţi, Terminându-şi rostul lor, Lângă noi se sting şi mor, Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi Că şi-aşa au dus-o prost, Şi fă-i tineri cum au fost, Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut Dă un ordin, dă ceva Să-i mai poţi întârzia Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor Ale fiilor erori, Doamne fă-i nemuritori Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc, Ia priviţi-i cum se sting, Lumânări în cuib de cuc, Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind Ne întoarcem în pământ, Cât mai suntem, cât mai sunt, Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu, Despărţirea-i tot mai grea, Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa, Fata mea şi fiul meu, Eu sunt cel ce va urma Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea. Rămas bun, băiatul meu, Rămas bun, fetiţa mea,
Adeseori iubirea se zbate-n chinuri grele, Și-atunci găsim motive să o denigrăm, Dar vine împăcarea cu sărutări de stele, Și tot ce-a fost urât, într-un moment uităm.
Iubirea nu se stinge când e adevărată, Iar macii ei de dor vor înflori mereu, Dar dacă îndoiala în suflet se arată, În jurul ei va bate, un veșnic alizeu
Când dragostea te cheamă, zâmbind pe la fereastră, Cu zbor de fluturi în vârtej multicolor, Să nu îi tai aripa de pasăre măiastră Strivind-o cu venin de vorbe care dor!
Și dacă lumea-ți spune și vrute și nevrute, De cel pe care tu, în inimă îl porți, Te pune și socoate, dacă nu sunt redute, Ce rup adeseori, ale iubirii porți.
Au fost și vor mai fi, fiindcă așa e-n viață, Iubiri pierdute într-o stâncă cu genuni Și suflete rănite s-au prefăcut în gheață, Fără speranța de-a mai crede în minuni
Și numai amintirea, în urma lor rămâne, Precum un ceas stricat, ce-a amuțit pe veci, Dar ți-era drag și nu poți, și n-ai cum pune frâne, Simțirilor pe lângă care încă treci.
Azi, ne-așezăm cu tine, Leonid Dimov. Nu, nu-i onirism în astfel de cuvânt! Aici, în „Zbor spre înălțimi” te omagiem, din operele tale noi cităm, analizăm și cuvântăm în scris despre Eul tău nestins. L-ai dimensionat în necuprins. Deasupra noastră-i sfera ta. Ce zici de cele cinci? Te rog, nu te-ncrunta! Citim, adăugăm, imaginarul despicăm din suprarealism. Ca-n vis!
Rondelul lumânărilor
Ardea o lumânare aşezată Pe-o altă lumânare ce ardea Şi-n alba luminare ca de vată M-am aşezat, tot alb, deasupra mea.
Atunci a hohotit o mască lată, Căci, fără rost, pe-n cub de piatră grea, Ardea o lumânare aşezată Pe-o altă lumânare ce ardea.
Eu am plutit spre bagdadii, deodată, Spre zeul zugrăvit, care privea Nepăsător, pe lada înstelată Din podul alb cum, făr-a fumega, Ardea o lumânare aşezată.
Rondelul sfintei fără sfânt
Era o sfântă fără sfânt, Fără credinţă, fără casă, Avea doar inimă şi gând Şi-o fustă verde, de mătasă,
Cu astragal şi iacint Venea la fiece mireasă, Ea, mica sfântă fără sfânt, Fără credinţă, fără casă.
Şi ne-am adus aminte când În toamnă negură se lasă, Cum lângă noi, de noi visând Că nu ne vede şi nu-i pasă, Era o sfântă fără sfânt.
Să fie iarnă
Cum roade visul firea cea aeve Cu fiecare noapte mai adânc, Mânând în turme zei, menandri, eve Şi cavaleri cu lire la oblânc.
Cum se lipesc cu toţii de oglindă Să treacă dincolo cât mai curând, Cum creşte jalea-n tagma suferindă A chipurilor în amurg plăpând,
Cum nasc apoi năluci în cavalcade Gonind uşor spre porturi sidefii, Spre specii calde, populând estrade La circul interzis pentru cei vii.
Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde, Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg Ori şuieră preziceri şi colinde Să fie iarnă pentr-un ev întreg.
Decor
În amiaza dintre mâine şi ieri, N-are margini livada de de meri, Merii cu tulpinile opalescente În neguri înfipţi, în şiruri divergente. Nimic între ei decât amiază Şi gândaci trandafirii care vânează. Nimic, până la nesfârşit, decât meri În livada dintre mâine şi ieri, Doar la distanţe de ani şi ani, Ecrane de cinema cu Stan şi Bran. Doar că între toţi aceşti meri la fel Este unul livid, ca de oţel, Cu frunze încremenite etern, Cu nume latinesc terminat în quern, Aţi ghicit, desigur, ori v-au spus părinţii Mai ştiutori: e mărul cunoştinţei. Iată, şarpele-i încolăcit pe-o cracă Între Adam şi Eva lui buimacă; Ştiţi ce se va întâmpla mai departe: Ea va face păcatul de moarte, Îl va lua de mână pe Adam Şi se vor plimba prin oraşe, pe macadam, Milenii de piatră tulbure de jad. Şarpele va sfredeli pământul până-n iad, Heruvimii vor străjui din auroră-n chindie Să nu intre nimeni în livada pustie Cu merii ei ordonaţi în şiruri precise, Fără adieri, fără cântăreţi, fără vise, Cu, numai, mărul acela muşcat, Putrezind etern pe pământ roşcat.
Uluire
A voit în ape să nu pice Pasărea lovită de alice Și-a zburat peste mărimi campestre Până-n pragul camerei de zestre Unde-au pus-o degete ușoare Sus, pe perinile de ninsoare…
Noaptea, la opaițe murise Pasărea. Au curs dintr-însa vise Ce-n odaia cu blidar și glastră Le-a privit tot satul la fereastră.
LĂSAȚI-NE Ica Gărgălie (Poezia zilei, 26 octombrie 2023) Aceasta este o poezie manifest, o poezie împotriva războiului din orice colț al lumii, război în care mor atâția oameni nevinovați și asta doar pentru lăcomia unora, posedați de ură și de invidie.
Ea nu și-ar dori niciodată ca țara noastră să fie atrasă într-un astfel de conflict care sâ declanșeze un război nedrept, în care reperele se pierd și în care să moară oameni nevinovați și atâta suflare omenească. Pentru toate popoarele lumii ‘Doar pacea este unica avere”, soldații nu trebuie „să fie trimiși” în lupte pentru a deveni „carne de tun”, din cauza „Hienelor avide de putere.” Poeta își ridică vocea și cere cu vehemență să fim lăsați în pace pentru a ne croi viața așa cum vrem și cum știm mai bine, fiindcă adesea am fost umiliți cu tot felul de boli și cu vaccinuri experimentale, de parcă am fi fost cobaii lor, de fapt chiar așa am și fost considerați. Dintotdeauna poporul nostru a fost un popor pașnic, niciodată nu a râvnit la pământurile și averile nimănui și deci „să fim lăsați în pace să ne decidem singuri soarta”. Nimeni nu trebuie să fie mai presus de nimeni: „Vă credeți mari, dar sunteți niște sclavi/ Ai marilor magnați…marionete,/ Săraci în duh și de arginți bolnavi,/ Producători de bombe și rachete…” Desigur, nu avem nevoie de alți eroi, sunt destui aceia care zac prin pământ și care cândva au însângerat chipul țării. Războiul este cel mai înfiorător, cel mai odios flagel dintre toate câte există pe suprafața pământului… Felicitări, poetă Ica Gărgălie, pentru înaltul patriotism existent în poemul și în sufletul dumneavoastră! Florentina Savu
LĂSAȚI-NE…
Lăsați-ne în pace și-n nevoi În țara sărăcită și trădată, Să n-o târâți cu forța în război Și nu-i mai puneți țintele pe hartă!
Nu faceți din soldați carne de tun Hienelor avide de putere, Că-n lume nu-i nimic mai sfânt și bun, Doar pacea este unica avere…
Voi vreți, cei din apus și răsărit, Să semănați pe glob doar panică și ură, Cu ace și cu boli ne-ați umilit Și ne-ați călcat adânc pe bătătură…
Noi nu vrem arme-n lume, nici război, Nu-i mai schimbați cu foc și sânge harta! Cu gândul hâd și suflet de strigoi, Voi vreți cu tancuri să-i decideți soarta…
Vă credeți mari, dar sunteți niște sclavi Ai marilor magnați,…marionete, Săraci în duh și de arginți bolnavi, Producători de bombe și rachete.
Lăsați-ne, c-avem eroi destui, Noi încă-i auzim cum gem sub cruce, Războiul ne înfioară ca un cui Când viața, însăși, este la răscruce!…
Așa fac și cascadele când le seacă râurile, asta se-ntâmplă și cu umbrele cărora li se-mbolnăvesc luminile de ne-ntâmplare… Și muțeniile au anotimpurile lor, și poveștile se mai întrerup brusc din a-și spune poveștile… Din când în gând se mai trag și fermoarele gurilor învățate să fredoneze refrene de stăruință așa că nu te-ntreba și nu mă întreba de ce folosesc și eu punctul când punctul pe i e ieșit din termenul de valabilitate de ceva vreme, toate frunzele se-ngrămădesc la soroc să ajungă preș multicolor la picioarele toamnei…
