„Sunt doar un om dac-aş putea m-aş vindeca de cer, de legănarea zborului din gând, şi răsfirându-mi clipa peste câmpuri, sub tălpi desculţe-aş murmura pământ. m-aş naşte iar poate-ntr-un fir de iarbă cu braţu-ntins sublim printre cicori, să nu mai ştiu de-i trupul meu albastru sau e doar cerul care-a curs pe flori. să-nvăţ beţia tandră a tăcerii, neliniştea de tine să n-o ştiu, cu răsăriturile să-mi îmbrac nimicul, poem de viaţă-n ochii tăi să fiu. Însă-s doar om – din trupul meu se scurge un fir de timp stingher şi-nrobitor, rugina scârţâie prin sunetele clipei şi toate lacrimile lumii mă mai dor. cu răni de cer pe trupul de pământ, sunt doar un om – fir de nisip şi-atât.”
Școala primară din satul meu s-a închis demult. Copiii merg la școală în orașul Motru, peste râu de sat. Învățătorii noștri s-au mutat în veșnicie, veșnică să le fie pomenirea! Noi îi păstrăm în cartea de căpătâi pe care ne-nvățară tainic a o buchisi cu mintea, cu inima și cu sufletul, din care nu prea înțelegeam la vremea cea fericită a copilăriei nici că ar fi ceva, nici că ne-ar rămâne ca zestre pentru cât vom fi trăitori pe acest pământ. În satul meu, întins pe trei ulițe, două urcând dealul către culme și una paralelă cu Șoseaua Turnu-Severin – Târgu-Jiu, ca un braț întins la horă să se prindă de Broștenii boierului Cuțui, la a cărui Culă poposise Tudor Vladimirescu cu pandurii săi în drum spre București, în satul meu, o familie de învățători ne-a temeinicit în limba română, în rostul, în rânduiala și în spiritul acestui neam, generații la rând și timp peste timp, pe noi, copiii satului. Pare patetic, par vorbe goale? Pare un cântec patriotic ,, răsuflat”? Acum poate părea și așa celor care nu mai au trecut și care își cheltuie tot prezentul pe viitor. Nu o să vorbesc despre cum se scrie istoria învățământului cu oameni, o să vă povestesc doar câteva dintre lecțiile de ,, educație extrașcolară” ale învățătorului meu, de pământ din satul Meriș, comuna Broșteni, Județul Mehedinți, de profesie învățător, de vocație, dascăl. Eram în două săli de clasă, patru clase primare cu predare simultană, aproximativ cincizeci de elevi. La sfârșitul orelor de clasă plecam fiecare acasă, dar nu așa, oricum. Domnul învățător ne organizase militărește. De mână, doi câte doi, în coloană , cu șef de rând. Fiecare șef de rând își chema la încolonare mica armată: ,, Rându’-n deal”! ,, Rându’ la deal”! ,, Rându” la vale”! Dintre cele trei ,,subunități militare”, cea mai ne expusă pericolelor era cea care urca dealul, mai ales că era însoțită de Doamna. Cea de la deal și cea de la vale se deplasau pe șoseaua pe care circulația camioanelor devenea din ce în ce mai intensă, începuse construcția orașului minier Motru, peste râu de satul nostru, deci se impunea o adevărată strategie de deplasare a trupelor. Șefi de rând erau băieții. Numai rândul de la vale era condus de mine, o zgâtie de copilă mărunțică și plină de inițiative de șef de trib. Toate ca toate, dar cele mai multe bătălii, în tribul meu se duceau, lupte interne pentru supremație. Multe ghiozdane de carton, de unșpe lei bucata, au fost arme capturate de inamic și abandonate pe câmpul de luptă de pe marginea drumului. Gheorghe, de-i ziceam noi Tălpigan că era de două ori cât mine, considera că lui i s-ar fi cuvenit cinul cu pricina, fiindcă era băiat, doar era cel mai mare și degeaba și mai stătea și la capăt de linie. Problema era că domnul învățător știa bine cu cine băgase boii în plug și ne urmărea pe toți, venind în urma noastră cu bicicleta. Nu de puține ori am fost scoși la raport, dar tot eu am rămas la comandă. N-am raportat niciodată vreun rănit, deși am avut uneori ocazia să facem cunoștință cu vorbele de duh ale șoferilor de camion care cărau cărbune și ne adresau îndemnuri părintești pe geamul cabinei, în limbaj șoferesc, absolut nou pentru noi. Ei, domnul învățător! Așa program de protecție și securitate, așa școlari sănătoși la minte și la trup! Și, în mod sigur nu era trecut în fișa postului. La săniuș, pe dealul fântânii, săniile de lemn numite duruțe ni se păreau mult mai spectaculoase decât sania noastră cu tălpeți de fier. Duruțul era ca o plarformă mai lată de scândură, la care se atașau direct tălpeții, drept care încăpeam mai mulți copii pe astfel de sanie. Culmea performanței era să te dai pe duruț stând pe burtă și să mai duci și în spate unul sau doi ,,coechipieri”. Meta, vecina noastră, posesoare de duruț și foarte concesivă, își asuma mereu să fie bază la toate coborârile de acest fel și nici când a intrat frontal cu vehiculul în zidul fântânii tot nu s-a lepădat de noi, cei pe care ne ducea în spinare. Tot ea, sărăcuța, urca la deal sania, că noi trebuia să ajungem primii în vârful dealului. Asta până când a venit domnul învățător să vadă cum ne jucăm noi și care e spiritul nostru sportiv. A fost una dintre lecțiile vii de educație civică. Era gata să ne acuze d buling, dar noi o iubeam pe Meta, ba chiar și de discriminare era să ne acuze, dar cred că nu ne- a mai acuzat de nimic și doar ne-a învățat regulile jocului și limitele bunei cuvințe. Ne-am pus pofta în cui de practici neortodoxe , punct. Orice joc fără reguli nu mai e joc. Venea și acasă să vadă cum ne comportăm în familie, cum ne ținem raftul cu cărți și caiete, ce citim și care ne este programul, dacă avem o disciplină a zilei, venea să le spună părinților ce fac odraslele la școală. Odată când l-am văzut la poartă, cum nu- mi făcusem lecțiile, am intrat sub patul bunicii. Domnul învățător stătea pe marginea patului de vorbă cu bunica ( mă acoperise biata bunica, cică nu eram acasă), dar cum amorțisem sub pat, când am dat să mă întorc, am ridicat cu spatele scândurile patului, de sub salteaua de paie, așa că am dat cinstea pe rușine și am mai făcut- o și pe bunica de râs. ,, Ei, aici mi-erai, mătăluță? Lecțiile sunt gata? Că uite, acuș se aprinde lampa și mâine- mi spui că te-a greșit soru- ta.” Ce să vă mai spun? Domnu’ Iorgu ( eu credeam că numele și prenumele învățătorului meu așa era: Domnu’ Iorgu, iar formula de adresare Toan’ Țător. Domnu’ Iorgu era în toate ca partidul. Păi da, așa zicea o poezie și mie mi- au plăcut întotdeauna poeziile și am crezut ce spuneau. ,, Partidul e-n toate/ E- n cele ce sînt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare” ȘI eu râdeam la soare, copil cu părul bălan, râdeam ca Nică din Humulești care avea să își poarte cartea cu amintiri din copilărie în suflet. Azi pun semn de carte la Domnu Iorgu. AZI E ZIUA EDUCAȚIE! PLECĂCIUNE DASCĂLILOR!
Ascultă cum bate furtuna la ușă, Cum ploaia se scurge în vise târzii, Cum focul se stinge gemând sub cenușă Iar noaptea se-așterne pe drumuri pustii.
Ascultă cum bate furtuna la geamuri, Cum ploaia inundă un gând prea timid, Cum bufnița cântă ascunsă în ramuri, Cum pleoapele grele nu pot să le-nchid.
Ascultă cum urlă furtuna pe mare, Cum pier pescărușii sub valul suprem, Corăbii-ncercând să găsească scăpare, Cum îngerii murmură sacru blestem.
Ascultă cum râde furtuna în ceruri, Cum luna se sparge în cioburi de foc, Fantome dansează pe după creneluri Iar iele desculțe ne cheamă la joc.
CRONICA UNUI EVENIMENT MULT AȘTEPTAT Florentina Savu (pentru revistă)
Un eveniment cu adevărat frumos desfășurat în comuna Didești, locul in care s-a născut la 16 aprilie 1879 Grigore Pișculescu, cunoscut și sub numele de Gala Galaction și decedat în 8 Martie 1961,viitor preot ortodox, profesor de teologie, ziarist, scriitor, publicist, memorialist, traducător al Bibliei, parlamentar, episcop, membru al Academiei Române, loc în care după 100 de ani fiul satului se întoarce acasă, pentru acest deosebit eveniment, dezvelirea bustului său, al cărui creator este un foarte apreciat artist (pictor și sculptor), membru al UAPTR, cu numeroase premii la activ, primite de peste tot prin lume, domnul Doru Drăgușin. Tot astăzi, 22 iulie 2023, cu ocazia dezvelirii bustului scriitorului Gala Galaction, fiu al Didești-ului, a avut loc un program muzical cu soprana Irinuka, interpretând valoroase piese din folclorul vechi, cu tânărul Răzvan Oprea, caștigator al ediției din 2023 a Festivalului de Folclor „Alexandru Dacian” , cu Radu Diricel și Taraful din comuna Didești. Cu această ocazie, în vatra satului s-au strâns numeroase autorități publice locale, cadre didactice, jurnaliști, poeți, scriitori, artiști, prefectul județului, parlamentari, oameni simpli precum și un sobor de preoți care au efectuat o frumoasă slujbă religioasă, printre care și preotul din satul natal învecinat, Merișani-Dobrotești, Daniel Grama. Au participat de asemenea și cei doi soți, Dana și Dan Gîju, dumneaei soprană, ziarist și editor de carte și soțul colonel în rezervă, scriitor de valoare, fiu al acestui sat, învățătoarea sa fiind chiar o matușă de-a mea, Domnica Anghel. O bucurie deosebită să fac poze cu toți trei și să ne întâlnim și reîntâlnim cu această ocazie, o bucurie de asemenea, bucuria cunoașterii domnului Gheorghită Andrei, (Pădurarul Teleorman, membru al PER), moderatorul acestui eveniment precum și a ziaristului, cu o voce de radio, Gabriel Argeșanu, originar din satul natal, care chiar mi-au bucurat sufletul și i-am cuprins pe toți în amintirile mele. A fost prezentă și doamna Maria Ciurea, cândva responsabilă de înființarea grupului de copii, „Muguri de fluier” din Merișani, care ani la rând s-au bucurat de succes la nivel de țară și nu numai. Clipe de frumos peste care uitarea sau praful nu se vor așterne niciodată. L-am revăzut pe Răzvan Oprea, adolescentul căruia de mic i-a plăcut să cânte din fluier și din caval dar și cu vocea, bucurându-se de mai multe premii și distincții, prima dată văzându-l și ascultându-l la Teatrul Școlar Național „Niște țărani” (Opinca de aur) din Văleni, in compania soților învățători Stoian Mircea Ioana și a domnului Iancu Grama, care s-au ocupat de acești copii, îndrumându-i și conducându-i spre succes . Programul artistic a fost unul deosebit însă spre final am avut o stare de rău prelungită și nu am putut rămâne acolo până la final, pentru a socializa și cu oameni pe care nu apucasem să-i salut, deși ne cunoșteam încă de acum doi ani și cărora le promisesem că o să mai ajung în sat măcar de hramul bisericii (pe preotul Daniel Grama din Merișani și pe soția dumnealui, doamna profesor Andreea Grama, pe care îi rog mult să mă scuze). Am ratat poze cu Răzvan și artiștii locali și de asemenea vizitarea expoziției memoriale dedicată lui Gala Galaction. O îndrăgisem pe doamna Dana Gîju (Irinuka) de mulți ani, chiar mi-a dăruit atunci un CD cu piese muzicale interpretate de dânsa, iar acum am avut ocazia s-o ascult pe viu. Am fost încântată să constat cât este de populară, de deschisă și de umană. Ne-am strâns pentru poze toate aceste persoane minunate și mi-a părut rău că nu am putut rămâne în continuare. Din Văleni au fost prezenți scriitorul și ziaristul Ștefan Melinte, inginer, precum și fosta mea colegă și profesoara copiilor mei de limba franceză, fiica fostului meu diriginte și profesor de română, Iancu Roșoiu, doamna Ciulu-Angelescu Ana-Maria, rudă cu domnul sculptor Doru Drăgușin. Tot acum a avut loc și lansarea carții monografice, „Didești, schiță monografică”, scrisă de regretatul Marin Falcă, fiu al satului, carte prezentată de scriitorul Dan Gîju, de asemenea tot un fiu al aceluiași sat. Merișani-Dobroteși-Însurăței-Didești, sate legate pentru totdeauna prin oamenii lor, oameni deosebiți care s-au ridicat de pe aceste meleaguri și care au avut un cuvânt greu de spus în cultura teleormăneană și nu numai!
Joi 20 iulie 2023… Gala Galaction s-a întors acasă!
” Sînt din județul Teleorman. M-am născut la vatra schitului Didești, un schit de pe vremuri așezat între păduri bătrîne, la întîlnirea pîrîului Tecuciu cu rîul Vedea”. (Gala Galaction, Mărturie literară, Revista Fundațiilor, an IX, 1942, nr.9, 1 septembrie.)
O vară ciudată, cu zile prea lungi și uscată, A plecat nicăieri, într-o noapte-nstelată… Mi-a furat povestea cu dorul nestins din gândire, Rătăcită-n trecutul cu flori îmbrăcat, În somnul tristeții secat de iubire, Din tinerețea pierdută, fără păcat…
Iar vântul scăpat dintr-o vamă săracă, pustie, E plin cu arome de toamnă, în noaptea târzie… Se joacă pe stradă cu frunze uscate și reci ; Visez cu ochii deschisi ca un copil cuminte, Un dor fără putere te strigă să nu pleci, Am obosit și-s singur, rămas fără cuvinte…
Strigătul în noapte ascunde un tainic mister, Secunde amare se scurg in clepsidra vieții, Nu pot să te uit și-n ziua ce vine mai sper Să regăsesc comoara tinereții… Aștept soarele cald să-mi lumineze soarta, Încă nu-i vreme rea, deschisă este poarta…
S-a înserat demult…În sobă, focul mai rumegă un ciot de buturugă, Privind în gol, mă pierd în întuneric cu palmele împreunate-a rugă…
S-a mistuit demult și lumânarea ce-o aprinsesem pentru-nchinăciune, Dar buzele, aproape încleștate, nu au putut rosti vreo rugăciune…
A mai trecut o zi…și, cine știe!, câte, ca ea, de mâine vor mai trece, Târându-se cu greu, apăsătoare, prin viața asta searbădă și rece…
Aș vrea s-adorm…dar mintea nu-mi dă pace, prin ea se-nvălmășesc atâtea gânduri, Atâtea întrebări chinuitoare ce mi le-am pus în zeci și zeci de rânduri…
Oare exist?…Oare visez?…Îmi pare că viața altui „Eu” am urmărit-o, Precum un hoț ce stă ascuns în umbră, nu am trăit…ci mi-am închipuit-o…
Un gol imens îmi locuiește trupul ce-l simt străin, doar mintea-mi este vie… O pasăre ce și-a dorit să zboare dar n-a putut ieși din colivie…
Dureri adânci în suflet se răscoală și numai vântul ,de urât , îmi ține, Adorm târziu, cu lacrima sub geană, Mințindu-mă, la fel ca ieri: „Mi-e bine…”
