Îmi aduc aminte de mine ca de o batistă înmuiată în agonia pâinii nemâncată. Degetele, un mucegai roşu, iar ideile, doar tentacule lascive prin cenuşiul de creier. Încet, deveneam o pulbere nedefinită a pântecului cu idei, căruia îi veniseră sorocul naşterii. Hrană negustată eram, cu povara timpului mergând spre începuturi. Apa trupului descompusă în două bule de infinit, contopindu-se cu putrefacţia universului din care s- au născut vulcanii.
Il mare invita il gabbiano a danzare con le ali che si uniscono alle sue onde. Le piume bianche si confondono con la sua schiuma. L’incantesimo mi risucchia in un mondo parallelo in cui ci siamo solo io e il mare. Un mondo di emozioni mai vissute. Mi guardo attraverso gli occhi del gabbiano, mi abbraccio con le sue ali, e mi lascio trasportare dalle onde del mare verso l’infinito. Io stesso sono un gabbiano in mezzo al mare.
Pescărușul în mijlocul mării
Marea invită pescăruşul la dans, cu aripi care se unesc cu valurile sale. Penele albe se amestecă cu spuma ei. Vraja mă trage într-o lume paralelă, unde sunt doar eu și marea. O lume de emoții niciodată trăite. Mă privesc prin ochii pescăruşului; mă îmbrățișez cu aripile lui, și mă las purtat de valurile mării către infinit. Eu însumi sunt un pescăruș în mijlocul mării.
Sisifice poveri pierd rostul vieții, în drumul lumii pe versanții vremii, în nopți târzii sau miezul dimineții, în goana măsurată în decenii.
Zadarul vieții-ntunecă simțire și golul e-adâncit prin nerăspuns ce crește, ‘n pofta de îmbogățire, un vierme, care sapă-n om, ascuns.
Zi după zi, crezi că păcălești Moartea, zărind comori în orișice gheșeft, uitând că ea își ia tot timpul partea, vânzându-ți doar nimicul pentr-un left.
Aduni averi, dar poți sfârși în urlet, la vremea secerișului promis. Toți banii lumii nu țin loc de suflet și nu-ți deschid un drum spre Paradis.
Sisifice poveri pot fi-aruncate, dacă privești în ochi cerul senin, zi după zi, trăind în simplitate, nevrând să fii decât un bun creștin.
Valer era un flăcău înalt și subțirel, cu părul negru și des. Avea pomeții lungi, iar sprâncenele groase încadrau doi ochi vii la fel de negri. Deasupra buzelor subțiri vegheau o mustăcioară închisă la culoare și un nas drept. Sub tâmpla stângă avea o tăietură care începea de la lobul urechii și până la obraz. Pe Ileana a cunoscut-o la horă, într-o duminică, atunci când el s-a dus cu alți flăcăi în satul de peste deal, să joace haidăul. Era pe la începutul verii, când florile de soc înmiresmau aerul și cireșele începeau să dea în pârg. A zărit-o între muieri, stând rușinată cu privirea-n pământ. S-a uitat îndelung la ea, admirându-i obrajii rumeni și părul ca spicul grâului, împletit în două cozi groase, prinse deasupra capului. Când ea și-a ridicat privirea și s-a uitat la el, Valer a simțit o tulburare și un tremur înlăuntrul lui. Atunci și-a zis că fata asta cu ochii cei mai albaștri musai să fie muierea lui! S-a desprins din joc și s-a dus către ea. Inima-i bubuia-n piept cu atâta putere, încât a trebuit să respire adânc înainte să facă primii pași. S-a apropiat de locul unde stăteau femeile și le-a dat binețe, dându-și jos colopul din cap. Apoi a privit-o pe ea, fata cu părul ca aurul și i-a zis că vrea s-o joace. Muierile au chicotit vesele și s-au dat la o parte, lăsând-o pe Ileana singură cu flăcăul. Când Valer a-ntins mâna s-o cheme la joc, s-a auzit un șuierat și un pocnet. În curtea-n care se ținea hora, a intrat un flăcău călare. În cap purta o pălărie neagră, iar în picioare o pereche de cizme ostășești. La chimir se vedea un pistol cu plumbi, dintr-acela ce-l foloseau honvezii. Ochii îi aruncau flăcări, iar buzele-i tremurau sub mustața zburlită. În mână ținea un corbaci cu care șfichiuia aerul. S-a oprit dincolo de poartă și a sărit de pe cal, privindu-l cu dușmănie pe Valer. Flăcăul nu s-a mișcat de lângă Ileana, ceea ce l-a-ntărâtat pe cel venit. „Io-s Nicodim!”, i-a zis omul semeț, scoțându-și pieptul înainte. „Tăț’ de aci mă știu!”, a continuat el. „Tu cin’ ești?” Atunci Valer a zâmbit și i-a spus că el „îi Valer a lu’ Crâsnicu’ Gheorghe, din hălălant sat.” Mirat de cutezanța feciorului, Nicodim s-a-ncruntat și s-a uitat în jur. Toți cei adunați la horă au făcut un pas înapoi și s-au strâns unul într-altul, curioși să vadă ce se va-ntâmpla. „Ce treabă ai tu cu Ileana mea?”, l-a întrebat el pe Valer. Flăcăul nu i-a răspuns. A privit-o pe Ileana. Fata a suspinat și a lăsat privirea-n pământ. „Ești muierea lui?” i-a șoptit Valer, însă ea n-a zis nimic. Atunci el s-a-ndepărtat și s-a așezat pe o laviță, lângă poartă. Nicodim a zâmbit, apoi a prins-o pe Ileana de după umeri. „Hai să merem d-aci, tu Ileană!”, a rostit el tare, ca să fie auzit de toți. A luat-o brațe și a urcat-o pe cal. S-a suit lângă ea, dând bice armăsarului să iasă din curte. Valer s-a uitat prelung în urma lor, apoi s-a ridicat în picioare. S-a apropiat de grupul de muieri care stăteau la margine, lângă gard. Cea mai apropiată de el i-a zâmbit și s-a îmbujorat. Flăcăul i-a dat zâua bună și a întrebat-o dacă știe unde locuiește Ileana. „D-apăi cum să nu știu?”, i-a răspuns ea, ocolindu-i privirea. „Doară suntem verișoare, mică-sa-i soră bună cu mica mea…” O muiere din grup s-a apropiat de cei doi și a tras-o pe cea mai tânără de mânecă. „Hai, tu, Paulină, că nu să cade să vorovești cu străini!” Cea numită Paulina a zâmbit încurcată și s-a-ndepărtat. I-a șoptit lui Valer atât cât să audă doar el: „A tria casă de la biserică-n jos!”
(VA URMA)
GLOSAR:
haidău – dans fecioresc dintr-un ciclu de dansuri populare românești din jurul Aiudului, cu mișcare moderată; honved (honvezi) – nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata pedestră austro-ungară, soldat din miliția teritorială maghiară; a șfichiui – a pocni cu biciul, a biciui; a tria – cu sensul de „a treia”, (de la cifra trei)
Simt cum se-ntomnează vara, vara asta ce n-a fost Decât doar o amăgire, ca un vis pe care-l uiți Ne rămâne anotimpul, singurul ce are rost Anotimp numai al nostru-n care grijile-mi înfrunți…
Primim viața pe sărite, așa cum ne este dat Eu îți dau totul, iubite, atât cât mi-a mai rămas Tu îmi potolești aleanul între trenuri suspendat Doar o vorbă să-mi rostească într-o gară al tău glas…
E mai mult decât iubire, e un fel de-mbrățișare Peste timp și peste spațiu între gânduri, în eter Ești mereu în partea stângă, chiar de scrie depărare Pe distanțe nedorite, ca între pământ și cer…
Ne-ntâlnim la o răscruce, tu pe-un pisc despădurit Eu la poale de pădure, unde liniștea e leac Doar îți fac un semn cu mâna, că îmi arde de iubit Pân’ cobori prin iarba crudă… mi se pare că-i un veac
Și când mă cuprinzi în brațe… e secunda de extaz Când între căprui și-albastru e cel mai sublim miraz… 03.07.2023 Violetta Petre
Așteaptă iarăși toamna la răscruce de parcă s-ar întoarce înapoi și, lăcrimând, copacii-n câte-o cruce, rămân pe ramuri desfrunziți și goi.
Un cor de îngeri tulbură pământul, prin buncăre se-aud copii plângând, e liber până-n depărtare vântul să risipească norii dintr-un gând,
Cei care știu iubirea, nu au teamă, se-mbrățișează strâns, chiar dacă plâng, cum plâng de prea mult dor, de bună seamă, privighetorile în vechiul crâng.
Așteaptă iarăși toamna la răscruce, de parcă s-ar întoarce înapoi și, lăcrimând, copacii-n câte-o cruce, rămân pe ramuri desfrunziți și goi.
