În ochii tăi adânci căzusem într-o seară, Când stele străluceau în murmur argintiu Și prăvăleau în ei atâta foc și pară, Că mă bătea un gând să ard în ei de viu.
Dar tu m-ai respirat cu șoapta ta fierbinte. Pe buze m-am trezit, un murg flămând, să pasc; Erau așa de dulci, așa de suferinde, Că mi se potrivea acolo să mă nasc!
Frumoasă mai erai, când pletele rebele Curgeau pe fruntea ta și se îngemănau! Cu degetele-mi vii mă-nfiripam în ele; Atâta îmi doream în cuibul lor să stau!
Ce tare aș fi vrut să știu a te reține Sub stelele de mai, fiorul meu din crâng! Dar n-am putut răzbi de-a dorului suspine… Eram neputincios ca un copil nătâng.
Eu te-am iubit atunci cu-atâta tinerețe Și-am ars atâta foc în noaptea de amor, Că viața se zbătea în tresăriri răzlețe Și m-am trezit bătrân la revărsat de zori!
O piatră am rămas la răsărit de soare. De ce nu m-ai ucis și m-ai lăsat în drum, Neputincios și trist, o biată arătare? Că eu să mai trăiesc, n-am fără tine cum!
Ursulețul Pa se plimba agale prin pădurea de foioase. Vântul adia leneș printre foițele colorate ale copacilor pictați de toamna care, încet-încet, punea stăpânire pe ținutul ce visa la odihna care va urma după culegerea roadelor, adevărate binecuvântări oferite de pământ acelora ce l-au prețuit. Râul, care șerpuia delicat printre colinele domoale ale pădurii, căpătase, sub mângâierea soarelui blând, sclipiri de diamant. Pa nu avea prieteni. Nici nu avusese timp să-și facă, întrucât, din cauza schimbărilor climatice și a distrugerii habitatului natural, el și familia sa fuseseră nevoiți să-și schimbe des locuința. Ursulețul se opri să privească spre puișorii de mistreț care se jucau. ̶ Sunteți cei mai buni prieteni! strigă un purceluș dungat, în timp ce dispărură în tufișuri. ̶ Toată lumea vorbește despre prietenie, dar eu nu știu ce înseamnă să fii prietenul cuiva… Eu nu am avut niciodată unul, rosti Pa cu tristețe. De pe creanga aplecată a unui copac secular, o veveriță a auzit ce spusese puiul de urs. Întocmai ca o acrobată la circ, ea făcu un salt și apăru în fața lui Pa, care, deși fusese luat prin surprindere, nu se speriase, dovedind o mare stăpânire de sine. Roșcovici, așa se numea veverița, a grăit: ̶ Ce trist trebuie să fie să trăiești fără prieteni! Eu nu știu ce m-aș face fără prietenele mele. E drept, nu am multe, dar cele pe care le am îmi sunt cu adevărat prietene, așa cum le sunt și eu lor. ̶ Ce înseamnă mai exact un prieten, veverițo? a întrebat Pa. ̶ Un prieten este o ființă care-ți este foarte aproape de suflet. Prezența sa aduce multă bucurie. Cu un prieten îți petreci o mare parte din timp și vă ajutați reciproc. De asemenea, o relație de prietenie presupune iubire, încredere și respect. Spunând acestea, Roșcovici sări în alt copac și se afundă în desișul pădurii. Micul urs rămase înmărmurit. Nimeni nu-i explicase niciodată cu adevărat ce este prietenia. Acum își dorea și mai mult să cunoască acel sentiment despre care-i vorbise cu încântare veverița cea roșcată. După ce un miros dulce îi gâdilă nările, Pa s-a decis să-și continue plimbarea matinală. Deși zorii prevestiseră o zi senină și caldă, norii plumburii amenințau soarele semănând cu niște războinici care doreau să cucerească un tărâm ce nu era al lor. Un tunet străbătu pădurea și un copac falnic se transformă într-o făclie sub atingerea furioasă a unui fulger. Zeci de glasuri speriate răsunau cu ecou în pădure. Pa, care era departe de casă, începu să se agite, neștiind încotro s-apuce. ̶ Ursulețule, fugi de aici! îi spuse o iepuroaică bătrână care se-mpiedică de el. Dacă nu va începe în curând să plouă, întreaga pădure va fi cuprinsă de flăcări, adăugă ea. ̶ Nu știu unde să mă duc! țipă Pa. Însă nimeni nu-l mai auzea. Iepuroaica dispăru înainte ca ursulețul să-i vadă mai mult decât urechile neobișnuit de lungi. În pădure era un vacarm de nedescris. Copacii trosneau, iar fumul înghițea totul. Pa simțea că începea să se înece și începu să tușească. ̶ Fugi înspre stânci! strigă, în timp ce alerga cu salturi mari, un cerb maiestuos a cărui umbră îl afundă pe Pa și mai mult în întunecimea care punea stăpânire peste ținutul ce, puțin mai devreme, fusese plin de culoare și bucurie. ̶ Eu nu știu unde sunt stâncile, răspunse puiul de urs cu amărăciune. ̶ Vino după noi! rosti un pui de căprioară care, printr-un salt grațios ajunse pe lângă el. Pa se luă după cerbi. Simțea pentru întâia oară cum teama i se urcă pe șira spinării ca o omidă în dud. Focul își întinse mantia peste mulți dintre arborii ai căror crengi semănau acum cu niște sulițe înflăcărate. Tunetele și fulgerele brăzdau cerul amplificând senzația de groază fierbinte. Animalele își găsiră adăpost sub niște stânci mari, la marginea unui pârâu mărginit de mușchi înflorit. ̶ Nu te teme! sunt aici, lângă tine, îi zise lui Pa, cu prietenie, puiul de căprioară. Din fericire, precum o binecuvântare dată de o forță nevăzută, ploaia începu să cadă în ropote, stingând sulițele înflăcărate și domolind arșița pădurii care se îneca în fum. ̶ Îți mulțumesc pentru ajutor! spuse Pa. Nici nu îți pot spune cât îți sunt de recunoscător! ̶ Mă bucur mult că te-am putut ajuta. În curând, vei putea merge acasă, spuse căprioara întinzându-și boticul spre o floare. ̶ Ce bine că te-am cunoscut! zise Pa. ̶ Prietenul la nevoie se cunoaște, ursulețule! Din acea zi, Pa și puiul de căprioară deveniră buni prieteni. Astfel, puiul de urs a aflat ce este prietenia: cuvântul care oferă cele mai mari daruri. Se traduce prin iubirea față de cei din jur și reprezintă izvorul din care a luat naștere viața.
Iubito, vine toamna! În sfori de anotimp Îți mai anin crăițe pe frunte la răstimp, Te mai iubesc în taină prin straie arămii Și-ți scriu pe geana nopții răvașe sidefii…
Iubito, vine toamna pe miriști de cuvânt, Semințele dorinței așteaptă mâini-veșmânt Să le adune astăzi, să nu rămână-n van… Iubito, toamna vine pe uliți de șofran.
Vezi, toamna noastră vine în pasul ei firesc, Închide-n strai de brumă al zilei arabesc, Iubirii îi aduce în suflet chihlimbar, În cercuri jurăminte, destin în vis solar…
Sorbim puteri, ca din năstrapă. Când voia Ta, Doamne, ne-adapă Sufletul, și-n ochi ne scalzi Mări de albastru…peste brazi.
Urcăm spre lac, pădure…iar, Priveliști, ca de rai, apar: Creasta Cocoșului, măiastră, Țibleș, Gutâi – emblema noastră – Cu fruntea fără nori, senină, O „țară veche” în lumină. Mi-e dor, aici, mereu să vin, Liman, de pace sfântă plin, Cu Mara, lza povestind De vechi haiduci, de strajă stând . Mi-e dor de joc moroșenesc, De sâmbre, fluier ciobănesc, De Înviere…în dealuri foc, De al ortacilor „Noroc!”
Și-astfel, când simt cât îmi e dor, Alerg, prin munți, pân’ la izvor, Vă iau în brațe, camarazi, MI-E DOR DE FREAMĂT LIN DE BRAZI.
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu vântul, Care răscolește Frunza de pe ram, Răstignind la poarta inimii, Cuvântul, Ce ne-a fost secure Când nu ne iertam.
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu focul Soarelui ce coace Strugurii din vii. Frunza se grăbește Să-și găsească locul Pe sub pași nesiguri, Printre nostalgii…
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu zborul Călătoarei păsări Ce se pierde-n zare, Și urzesc eșarfa Inimii, din dorul, Ce-ar putea să umple Cu lacrimi, o mare.
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu ploaia, Primelor iluzii Ce s-au risipit, Așternând poeme Vesele, pe foaia, Unui vis ce zboară Spre plus infinit.
La-nceput de toamnă Te iubesc cu bruma Clipei de speranță Ce ne leagă strâns, Și, cu frunza care Tremură întruna, Încălzesc pământul Peste care-am plâns.
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu ceața Ce ne-a pus fiorul Temerii sub pas Cel mai mare dar Ce ni l-a dat viața, E iubirea noastră Cât a mai rămas!
Au trecut anii, s-au dus rând pe rând, dar îi păstram în suflet și nu îi vom uita nicicând. Pe ei, mentorii noștri, ce ne-au îndrumat pașii și mâna și mintea, în lumea cunoașterii, în tainele cărților . Pe noi copiii simpli, timizi, cuminți și rușinoși , ce nu știam privi omul în ochi. Copii veniți, sau mai degrabă aduși de părinți, sau de frații mai mari, la școală la oraș, pentru a învăța o meserie. Pentru a câștiga mai târziu ușor un gologan. Copii ce am crescut la țară, învățați cu greul și cu munca. Am venit la oraș să învățăm carte și să ne destupăm la minte. Să putem trăi mai bine, să câștigăm mai ușor o bucată de pâne. Noi, copiii de țărani, crescuți mai mult desculți, alergând ziua întreagă pe câmpuri, pe maidan. Unii buni la învățătură, alții timizi și speriați. Și totuși copii cu bun simț, respectuoși, cuminți și bine educați. Cu respect față de oameni, de animale, de muncă și de pământ. Bunica știa, dar oare de unde? Căci ne spunea și nouă cu atâta duioșie, ca pe o rugăciune poezia ,,muma lui Ștefan cel mare”. Pe atunci eram o copiliță, încă nu mergeam la școală. Era bunica tare pricepută, cu un glas cald, subțirel și dulce. Ne spunea poezia, iar ochii îi străluceau de bucurie și iubire de țară. Iar noi pe lângă ea ca niște puișori, ascultam fascinați, cu gurile căscate, plini de curiozitate, legenda marelui domnitor. Apoi mai târziu, m-a cucerit fără drept de apel ,,Luceafărul” lui Eminescu și nici atunci măcar, nu eram școlărel. Așa că educația a început demult, pe când eram niște pitici și ne țineam cu mâinile de stâlpul vetrei cu prichici. Am deprins de acasă iubirea de carte. Am învățat că lumea e mare, dreaptă și frumoasă și în cărți poți găsi lucruri interesante, fascinante și taine ascunse. Am citit cu nesaț povești nemuritoare și am prins mare drag de cărți și de marii noștri scriitori. Am învățat apoi buchiile, scrisul cititul, istoria, româna, geografia. Franceza m-a cucerit definitiv, pe când eram în clasa a cincea și eram doar un pui de țăran, ce vorbea puțin în franceză și tare o iubeam. Era frumoasă și răspundeam fără prea mare efort la întrebări, erau pe înțelesul meu, iar doamna profesoară avea același nume ca al meu. Însă când am venit la școală în Brașov, profesorul nostru de limba română, domnul profesor Giurgiuțeanu, a fost pentru noi ca o minune. Ne-a pus să ne cumpărăm caiete de caligrafie și-am învățat să scriem din nou, ca la clasa a întâia. Motivul era, că scrisul dumnealui, era foarte urât. Literele erau schimonosite și boțite, încât și astăzi le văd în fața ochilor. Ne povestea cu bucurie, dar și cu tristețe, că scrisul dânsului, nu era punctul lui forte. Că la lucrările din facultate la scris lua nota patru. Însă la inteligență, bineînțeles nota zece. Așa că era foarte hotărât ca pe copiii pe care-i păstorea, să îi învețe să scrie cât mai frumos. Și am luat-o iar de jos, cu scrisul caligrafic, de mână, rotund și frumos. Deși eram mari, în clasa a noua, mi-a prins tare bine, iar scrisul meu, azi nu mă face de rușine. Profesorii noștri erau oameni deosebiți, profesori cu un caracter deosebit. Oameni de valoare, ce erau aproape de noi cu sufletul. Ne-au îndrumat și educat, cu pricepere și răbdare, să înțelegem al vieții sens și valoare. Domnișoara Dospinescu, s-a străduit să ne învețe reguli de conduită și bune maniere și pe băieți și pe fete. E mare lucru să găsești în calea ta, oameni ce fac totul din inimă, cu dedicație, fără alte intenții. Investesc suflet și dragoste în copii, le desăvârșesc educația, modelând suflete fragile, cu drag și iubire. La mulți ani suflete minunate, ce știți să investiți iubire și suflet blând și cald, în educație! Clădind cu trudă și sudoare, urmași de nădejde și valoare, pentru lumea viitoare. Urmașii noștri, de mâine. La mulți ani tuturor! Mă înclin!
„CÂND VOI FI LINIŞTIT(Ă), VOI SCRIE UN VERS” Să fie un vers pentru tine, mamă, Să fie cel mai frumos din „Univers” C-un ghiocel să ţi-l prind la năframă!
Iar ceasul ce-atunci s-a oprit pentru noi Aş vrea să-şi pornească iar secundarul. Să-mi crească iar frunze, copacii mei goi, Să pot urmări iar calendarul!
Să fluture versul pe aripi de cânt, Cuvinte ce nu ţi le-am spus niciodată; „Eşti tot ce-i frumos şi mai sfânt pe pământ”! Îţi scrie-acum a ta fată! Madiana Domniţa Lascu
