Mai am povara timpului ce zboară Ca o dantelă lungā-ntortocheatà Adânci regrete rupte din Nimic Şi pe altaru-vieţi-o nestemată
Mai am tăceri din care mă ridic Râzând nebun de vremea trecătoare Cărări bătute-n ceasuri de tristețe Şi pietre-n ele ce le dau culoare
Mai am de-mpărţit cu greierii noaptea Cu mucul din candelă un strop de căldurà În ierni lungi zăpada pletelor mele Cu ceasul din urmă o clipă obscură
Dar timpu-i pe sfârşite-a mai rămas Un înger în amurg pe-o rază-nsângerată Păianjenii țesând din fire lungi de lună Lințoliu să acopăr lumina delicată.
Sărman poem scris ieri la gura sobei Cu vorbe vechi de care faci risipă, Ești judecat de majestatea robei Și condamnat la trecătoarea clipă.
Destinul ți se scrise implacabil, S-a spart clepsidra și nisipu-a curs. Îl vezi pe-acel confrate impecabil? Eu zic că n-are rost să faci recurs.
El este reclamantul, e vizibil! Chiar dacă mie-mi pare arogant, Transmite un fior intraductibil, Pe când tu nu prestezi nimic șocant.
El are verbul-dric deja la scară, (Deduc din morga-i gravă, chiar funestă), Iar tu roșești precum o domnișoară, N-ai smoching, dar încheie-te la vestă!
Ce cauți în metropolă? Se poate? Rămâi în târgul tău neasfaltat! Nu vezi ce personaje angoasate În limuzine astăzi s-au urcat?
Îți mai păstrezi căruța și catârul, Ai număr roșu, stop fosforescent… Poți să alegi ori ștreangul, ori satârul… Sau te vei mulțumi c-un accident?
Rămâi acolo unde-ai fost odată Avangardist, romantic și modern, Acum când roata s-a făcut pătrată, Doar n-ai pretenții să rămâi etern.
Încă ai dreptul la apel.O clipă! Mai bine taci, sau vino să murim De toamna asta, galbenă risipă, Sau printre vise să ne risipim!
umbre trecătoare, doruri vagi de reverii, noapte și zi, în deveniri melancolii caută cenușa focului și vântul întors pe fața ce plânge tâmpla ulmului, trunchiul tânăr, fără munte timp de izvor cu apă albă ce duce sărutul crugului la rădăcina bradului cu cetină miruită fără grabă.
urme oprite prind și aprind amintiri, gând viscolit înspre azi când leagăn versul cu frunze de cerul opac, și umbra mierlei cântă „mi-e dor de freamătul de brazi!” iar eu, eu din ieri cu doruri vagi, abia șoptesc: „din viața mea, de ce le scazi?”
Sunt țipătul clipei pierdute în lava Eruptă-n războiul aprins de guvern, Când văd că din țară rămâne epava, A tot ce-am sperat că-i al nostru etern.
Se zbate în haos și tremură glia, De-atâta trădare, de-atâtea minciuni, Văzând cum se taie-n fâșii România, Și cum un popor tot așteaptă minuni.
Furați și frustrați de orice speranță, Spre ziua de mâine privesc speriați, Gândind la scumpiri și la marea creanță, La care trei sferturi vor fi condamnați.
Opriți genocidul! Opriți nebunia! Opriți mascarada în care trăim, Și nu mai fardați cu-amăgiri agonia, În timp ce ne dați să sorbim doar venin!
Am obosit de a voastră ‘ Iubire’ Cu ea ne-ați tot stors de păduri și câmpii, Pe care românii le-aveau moștenire, Iar azi nu mai au decât lanuri pustii.
Și cât să mai plângem pierdutele steme? Și cât să-mpărțim un salariu mizer? Când voi huzuriți și ne spuneți alene, Că cel vinovat, e un fost minister.
Sunteți deopotrivă și vreți doar puterea, Lozinca, vom face-i ceva expirat: Oooo! Dacă-ați bea doar o clipă din fierea Pe care ne-ați dat-o deși v-am votat.
Rușine, rușine!… La toți să vă fie, Partide, guverne și chiar președinți, Cu riscul de-a arde în flăcări de vie, O ură de moarte mă scoate din minți!..
Astăzi mi-a fost dat să-l întâlnesc pe Dumnezeu Rătăceam pierdut, m-a abătut de la drumul meu, Iubirea, grația divină și-a revărsat-o asupra mea Am deschis ochii, era peste tot, era în fața mea.
În genunchi căzut, cu lacrimi de bucurie pe obraz Nu mai eram oaia cea pierdută, eram în plin extaz Calea pe care eram, s-a dovedit a fi cea nedreaptă M-a îmbrățișat cu multă căldură și l-am luat acasă.
Acum șade lângă mine, mă rog, sunt lipsit de nevoi Este sângele care ne curge în vene, este și în voi, Este soare într-o zi ploioasă, când pe cer sunt nori Dumnezeu este TOTUL, nu aveți nevoie de valori.
Clipa, a vieții enigmă, o primă martiră, se naște murind într-o chemare ademenitoare a timpului, în necuprinsul înaltului, în veșnicia neantului.
Dispar clipele nesimțite, pierdute, trăite, durute, arse de dor, țesute în vers… Se duc în lumină, în hău sau în tină, în vag univers.
E un mister viața lor efemeră… a clipelor toate, născute și moarte, ce-n sorți de secunde, prin bule de unde, fac, în șiraguri de opt infinit, în lanțuri de eră, o eternitate!
Se fierb în creuzete și cer, și infinit; Ce tunete! Ce fulger! Se răstignesc ecouri; Mai jos, micimi de umblet, povară de egouri. Din pulbere și mituri, aprinse lumi se-nghit.
În vârf de vânturi sure, ambiție și rut. Un soare se tot teme luminii să-i mai șadă. E mintea risipită, în neuroni, o nadă. Pe buzele cernute, emoții se ascut.
Ce fulgere! Ce tunet! Mii- gânduri s-au răsfrâns. Din clipă cade timpul în fracții de rostire. E omul dintr-o Evă și Evei, chiar un mire… Se-adună trup ființa în bucla unui plâns.
Ce fulger și ce tunet! Secvență te petreci. Din soare curge-n slavă ecou de voci confuze. Lumină lung se zbate sub umbra unei muze. Izvorul se îneacă în ape iuți și reci.
Eu nu mai număr ani, ci doruri, însingurat în infinit… topit mi-e glasul între tonuri, cu zbor și dor prea mult hrănit. În cântul tău, măicuță dragă, m-am alinat mereu, mereu, Acum mă leagăn de o creangă, plângând și eu cu plânsul tău. Mi-e dor de brațele-ți suave, ce mă purtau necontenit… acum am aripi din octave și mă afund spre nesfârșit.
Voi sparge luna în bucăți Și voi turna pe ele stele, să-ți fac o scară, să te-agăți, urcând orfanii toți pe ele.
Și îngerii-s orfani de dor, în crudul duh de pribegie, de-aceea îmi cerșesc un nor, să se ascundă de vecie.
Mi-e dor de freamăt lin de brazi ce îți scălda sublim ecoul, îți dau azurul să te scalzi și-ți fac din vânt curat tempoul.
Eu nu mai număr ani, ci doruri, căci m-am unit cu veșnicia, orfanii cer, plângând, doar zboruri, cei bătrâni… copilăria…
Ai coborât din ceruri pe-a inimii dorință Și-ai răspândit mireasmă petală cu petală, Ca din cenușa stinsă de-atâta suferință Să reaprinzi văpaia și ea să nu mai doară…..
Sunt cel ce-am fost pe vremuri un suflet peregrin, Și te-am iubit cu taină și ciudă că te-aș pierde, Cerșesc acum minunea de-a mai iubi puțin Cu roua unei inimi arzând să te dezmierde…
Să-ți spun că suntem iarăși aceiași vechi nătângi Doi stropi ascunși de valul oceanului amar, Că nu mai vreau să suferi și nu mai vreau să plângi Nici lacrimă de aur și nici mărgăritar…
Trecutul mă-nfioară și zborurile pier Și poate că e timpul când frunze vor să cadă, Și-n mândră resemnare din picături de cer Voi sângera iubito, o ultimă baladă
Și-mi voi ucide timpul cu-n ultim adăpost Învăluit de tine ca-ntr-un polen de tei, Să ne-amintim iubirea copiilor ce-am fost Și-n sfântă dăruire cu tine să mă ei…
