Uneori simt că mă prefac în păsări mute Ce ciugulesc semințe de tăceri, De tăceri din suflete venite Și adapate la izvoare de păreri, Sunt păsări migratoare Ce vin și pleacă întruna De-aici spre nicăieri, Ducând cu ele lacrimi, Lacrimi și primăveri.
Uneori simt că păsări colorate mă compun, Mă ciugulesc de vie dar, uite, că renasc și plâng Ca un Phoenix fără poveste, Ca un cuc mai natâng Ce n-are cui cânta și stă fără stăpân, Cu penele căzute Căzute aici, în drum.
Uneori simt că mă pot integra In povestiri mai scurte, scrise pe șervețele Cu și despre viața mea, Cu toate cuvintele și fricile mele Și necitite niciodată prin cafenele Dar avizate simplu de păsări și de stele.
Uneori mă dor zborurile fără aripi Zborurile spre pământ, spre mare, Și cele fără de chemare Dar atât de folositoare, Atât de înalte și line De nu mai știi de tine, Zboruri fără întoarceri către mâine.
Puține vorbe, poate, pentru tot ce a fost și este simbolul iubirii absolute, în aceste umile înșiruiri ale mele… Când nu pot cuprinde cu mintea tot ceea ce sufletul meu simte, tac și las loc lacrimii să curgă ca un prinos de recunoștință pentru tot ceea ce înseamnă atingerea îngerilor… Într-o duminică de vară, grație unor prieteni de suflet, am avut binecuvântarea de a păși „în umbra falnicelor bolți” sub care pașii tăi, Veronica, s-au îndreptat cândva cu tristețe și dor… Ce am simțit atunci?! O durere adâncă îmi răscolea sufletul, făcându-mă să mă simt un grăunte neînsemnat față de aureola sfințeniei ce îmi copleșea simțirea cu imensitatea răvășitoare a dimensiunii unei iubiri indestructibile! Aș putea spune multe, fără să spun nimic, pentru că ce ar mai putea fi de spus? Îndrăznesc să cred că încă nu suntem pregătiți a înțelege pe deplin imensitatea și dimensiunea darului făcut de univers umanității, prin regăsirea voastră în uniunea iubirii neîmplinite pe deplin, aici, pe pământ! Poate noțiunea de suflete gemene să poată cumva lumina misterul ce planează, iată, de aproape două veacuri, asupra iubirii inegalabile dintre geniul Eminescu și Veronica, muza sa. Ca orice iubire nepământeană, a fost blamată, judecată, pusă la zid, pentru că depășea puterea de înțelegere a profunzimii acestei manifestări unice, speciale! Mărturisesc, cu rușine în suflet, că nu am citit toate poeziile voastre, sfinții mei călăuzitori în a înțelege puterea cuvântului, însă puținul pe care-l cunosc despre ceea ce reprezentați îmi umple sufletul de sfială și de dorința de închinare înaintea voastră, ca în fața unui altar sacru! Eminescu și Veronica sunt un tot, simbolul uniunii supreme, cosmice, uniți prin steaua nașterii și cea a morții!
La mormântul Veronicăi…
De-ai ști, frumoasă muză, cât dor aprins stârnești, De-acea iubire pură, simțiri nepământești… Doar unul este geniul, Unică vi-i iubirea, Și-atât de îngerească străbate nemurirea! Citindu-ți epitaful, cu lacrime pe-obraz Simții de-ajuns micimea în care trăim azi! S-or scrie poate tomuri și mii și mii de versuri, În veci nu egalează a voastre universuri! Și îngerii din ceruri, de dorul vost’ răniți V-au dat eternitatea, pe veci să vă iubiți! Îmi plânge sufletul de dor nemărginit Din drag de versul vostru, genii în infinit! Mi-i slova prea puțină, să pot mărturisi Ce-n suflet mi se zbate și nu mai pot opri…. Îmi strigă universul un dor de vis nebun, Iubirii voastre cuvântul să închin! Mi-e sacru. Mi-e Luceafăr și mi-e cer Umila-mi cuvântare, în versul meu stingher….
Te simt în mine ca o șoaptă, un murmur blând ce mă alină, chiar dacă afara-i noapte, în suflet văd lumină,
îți simt parfumul și mă înfior, de iarnă adâncă și de dor, de florile de argint ce înfloreau pe la ferești de anii ce sau scurs, dar tu nu ești…
te văd, te simt, cu ochii închiși, cum te strecori la mine în gând copil timid, sfios și blând, cu chip frumos și trup plăpând
te văd, te simt și te aud… surâsu-ți firav de copil prin iernile ce viscoleau înaltul și când zăpezile erau cât gardul ca niște munți cu creste ascuțite, noi îi escaladăm viteji și fără frică…
te văd, te simt cu mâinile înghețate când seara ne adunam cu toți în casă, pe lângă soba caldă, lampa-n cui, dar azi poveștile cu noi, cui să-i mai spui …
de patul nostru mic de după sobă și de dușăg, de frați ce stau de vorbă, dormeam cu toții la un loc să încăpem ne mai dădeam câte un ghiont și glasul mamei cald și blând îl mai aud …. da, să vă potoliți, n-aveți de gând ? ce hincuială, șușoteală și râs pe înfundate, și lacrimi mari de supărare, așa erau frații odată…
dar toate-s duse, se trecură, azi nimeni nu-i prin bătătură doar iarna urlă dezbrăcată prin casă, prin odăi cu ușa descuiată,
nici foc în sobă astăzi nu-i, doar lampa fără gaz rămasă e în cui… și pe un perete-n colț, icoana, busuiocul și ștergarul… rămase sunt să îndulcească golul și amarul… și sufletul bogat în amintiri, te văd , te aud… dulci amăgiri, și simt parfumul tău de liliac și trandafiri…
Era o noapte copleșitoare. Râul curgea din tălpile molizilor, spre dincolo. Valea era acoperită de razele lunii, iar muntele strălumina de se vedea Dumnezeu.
Pe înălțimi, noi stăteam înstrăinați și pierduți, tăpșanele erau spălate, iar privirile ni se subțiau în noapte. Mâinile tale îmi predară mugurul verde al unui mesaj și cu respirațiile tale, ceramica intimității se crăpă încet, iar pulsațiile noastre se revărsară pe stâncă. Dintr-un vechi vin, nisipurile verii curgeau prin vene și smalțul lunii iriga zbaterile tale. Erai uimitoare, liberă și vrednică de-acest pământ.
Verdea șansă-a vieții se contopea aerului tare de munte. Umbrele plecară. Și cu toate-acestea, în calea zefirului, tufișurile încă mai tremură și misterele încă se atrag.
traducere din spaniolă – Gabriel Cristea
Sohrab Sepehri (n. la 7 octombrie 1928 – m. la 21 aprilie 1980) a fost un notabil poet, traducător și pictor iranian. A aparținut unei familii cu preocupări artistice. Sepehri a primit pregătire academică în arte plastice. Expozițiile sale au atins un public considerabil atât în Asia, cât și în Europa și SUA. În ceea ce privește poezia, Sepehri a devenit una dintre figurile centrale ale modernismului persan și a făcut parte din generația poetică care a mers pe urmele lui Nima Yushij și a dorinței sale de a rupe structura rigidă a poeticii tradiționale iraniene. Poeziile transcendentale ale lui Sepehri evidențiază pur și simplu un profund respect pentru natură, o calitate care reflectă influența sufismului și a filozofiilor din Asia de Est, cum ar fi taoismul și budismul Zen. Idei pe care le-a cunoscut în timpul călătoriilor sale lungi în locuri precum Japonia, China, India, Pakistan și Orientul Mijlociu. Cu vocea sa singulară și mistică, înclinația poetică a lui Sepehri și-a descris legătura cu natura și a evidențiat deconectarea tot mai mare între umanitate și pământ.
Desde el parpado de la noche por Sohrab Sepehri
Era una noche desbordante. El río fluyó desde los pies de las píceas, al más allá. El valle estaba cubierto por la luz de la luna, y la montaña brillaba tanto que dios era visible.
En las alturas, nosotros estábamos lejos y perdidos, las superficies estaban lavadas, y las miradas eran más delgadas en la noche. Tus manos me entregaron el brote verde de un mensaje y con tus alientos, la cerámica de la intimidad lentamente se agrietaba nuestros latidos se derramaron sobre la roca. De un vino viejo, las arenas del verano fluyen en las venas y el esmalte de la luna irrigaba tus acciones. Fuiste maravillosa, libre, y digna de la tierra.
La oportunidad verde de la vida se unió al aire fresco de la montaña. Las sombras volvieron. Y sin embargo, en el camino de la brisa aún los arbustos tiemblan y los misterios se atraen.
Când, din noaptea adăstării, reveneam pătruns de freamăt, tu-mi curgeai din spuma mării, eu – din valul ei în geamăt … Când în inima-mi sihastră te chemam cu dor flămând, tu-mi curgeai din floare-albastră, eu – din înger pe pământ … Când, de-a lirei armonie, mi-ardea tălpile nisipul, tu-mi curgeai în poezie, eu – din har, tocmindu-ți chipul … Când o lume, la picioare, ți-așterneam, bătut de gând, tu-mi curgeai din sărbătoare, eu – din strămoșesc cuvânt … Iar când luna bea simțire, deșirând cerescul ghem, tu-mi curgeai din nemurie, eu – din file de poem …
Serenada Inimii – Ucenica alegerii sănătoase în universul întunecat-
Sonya este primită cu brațele deschise în marea familie de suflete de lumină, unde fiecare răsărit și asfințit devin lecții de viață. În acest peisaj al înțelepciunii, culorile vieții vibrează ca o sinfonie a cunoașterii, iar ea devine un ucenic dedicat în acest sanctuar al învățăturilor spirituale.
În mijlocul acestui tablou cosmic, Sonya se angajează să exploreze în profunzime tainele universului interior. Aici, luarea deciziilor devine un dans subtil între lumină și întuneric. În fața alegerii de a-și alege profilul, ea alege să fie un suflet bun, nesfârșit de conștientă că lumina ei poate lumina întunericul altora, chiar dacă acesta pare uneori copleșitor.
Actul său de alegere devine o compoziție a curajului într-o lume ce ar prefera să rătăcească în umbre. În fiecare pas pe acest drum de lumină, Sonya își asumă riscuri și întâmpină adversități, dar forța ei interioară o ghidează prin furtunile necunoscute ale vieții.
În același timp, învățarea și aprofundarea cunoștințelor devin căi prin care ea își expandează conștiința și se conectează cu esența profundă a existenței. Înțelege că întreaga lume este o școală, iar lecțiile ei transcend barierele timpului și spațiului.
Dragostea și empatia, acele raze de lumină ale sufletului ei, devin călăuzitoarele în călătoria sa. Îndrăgind semenii și tot ce înconjoară, ea descoperă că universul nu este doar o entitate exterioară, ci o realitate ce pulsează în fiecare celulă a ființei sale. Prin această iubire expansivă, Sonya devine arhitecta unei realități în care fiecare individ reprezintă o parte dintr-un cosmos interconectat.
Astfel, în lumina învățăturilor sale, Sonya devine un far de iubire, gândindu-se după credință că a fi bun într-o lume întunecată este o alegere prețioasă, ce aduce echilibru și înțelegere în inimile și sufletele celor din jur. În acest tablou al cunoașterii, ea devine o artistă a vieții, pictează cu gesturi nobile și culori vibrante pe pânza existenței.
Se duc poeții, rând pe rând, Și vântu-i duce-n cer, plângând Se sting în șoapte și-n oftări În pagini arse de uitări. Se duc poeții fără glas, Doar cu cerneala scursă-n ceas, Cu vise scrise-n nopți târzii Cu rime prinse-n praf,de vii. Se duc poeții, le rămân, Doar urmele în vers străbun, Și inimi îi mai plâng stingher, Când luna scrie sus pe cer. Ne mor poeții, dar eu știu Cuvântul lor e veșnic viu Și-n orice foaie ce-o citim, Îi revedem și-i regăsim.
Zbor spre înălțimi 