La margine de mine, la margine de dor, pe margine de vise din margine de nor, îmi mărginesc voința , îmi mărginesc puterea, îmi mărginesc răbdarea ce mi-a mărginit vremea.
Din miez de amăgire din mijlocul furtunii, din miez de viață fadă din crezul stins al lumii, îmi rămân părticele, îmi rămân picături, îmi rămân zile scurte și câteva frânturi de soartă împărțite-ciuntite amintiri- ce-mi sapă, zi și noapte, obosite priviri. Nimic nu îmi mai place, nimic nu-mi mai doresc, doar liniștea-mbrăca-voi, cât mai am să trăiesc.
Mă-ntorc plângând la mine, mă caut, în sfârșit, m-am tot strigat o viață, dar nu m-am auzit… Într-un târziu mă aflu, dar nu mai sunt tumult… Și-acum, când pot s-aud, nu mai am ce s-ascult…
Urc o treaptă, cobor două si iar urc, dar tot mai mult cobor… în dreapta, speranța îmi zâmbește din colțul gurii; în stânga, stă pitită deznădejdea șoptind: n-ai s-ajungi în vârf nici azi, nici mâine, oprește-te! Dar voința-mi face cu mâna, cu privirea-i albastră ca cerul, mă-ndeamnă
să mai urc o treaptă… și am urcat, și am tot urcat, atâtea trepte c-am pierdut firul anilor ce mi-au trecut prin plete. Au fost ploi reci, dar și fierbinți; și ierni, și veri, si toamne arămii cu castani și vin, și primăveri cu mărțișor la braț. Au fost și oameni, si neoameni, si iubiri și lacrimi, și doruri nespuse, pe cruce toate vor fi scrise… Mă opresc, m-așez pe treapta pe care-mi curg azi lacrimele, îmi aplec fruntea în palme și-mi simt crucea ce zvâcneste prin ele…
Nu mă privi atât de tristă! Nu s-a sfârșit nici Cerul nici Pământul chiar dac’-afară bate vântul și norii- și fac de lucru pe-nserat.
Cât o fi ceasul când suspinul ți se-nnoadă în părul arămiu,puțin brumat? Și câte lacrimi își fac veacul în ochii tăi de Cer curat?
Câte poteci se-ndepărtează de la cuib și câte păsări sunt orfane de cântări când ploi amare vin din cele patru zări și-n vadul sorții ape întunecate curg?
Câți trandafiri ți-au ofilit în ger când rugăciunea- ți era șoaptă mută și în paharul de cleștar în loc de vin era cucută iar Dumnezeu părea să fi fugit din Cer?
Știu, Soarele coboară spre apus și către iarnă drumu’-i numai dus dar vezi tu, câteodată albele ninsori îți pun pe la ferestre gingășie-n flori.
Așa i-am spus femeii din oglindă… Ea mi-a zâmbit dintr-o Lumină blândă, o lacrimă îi licărea între ploape apoi s-a-ntors și a plecat străină-n noapte.
corpul meu e un templu în care intru dimineața la amiază și seara pentru dezvelirea sufletului această golire e un ritual și îl practic în spațiul în care doar iubirea coboară odată cu lacrima lui Dumnezeu
nici nu-mi pasă de celelalte lucruri atâta timp cât primesc binecuvântarea fie și pentru câteva clipe încetez să mai fiu ce am fost durerea se transformă în liniște îmi împreunez palmele să pot vorbi cu Dumnezeu apoi mă plimb prin universul din mine pentru că fiecare bătaie de inimă e o poartă prin care trece viața înspre o altă viață
în momentul de față sunt o secvență sau orice altă mișcare prin care trec dintr-un anotimp într-altul spre un loc unde oamenii pleacă mereu
Zbor spre înălțimi 