Și iată Infinitul pe brațe efemere! O magmă care fierbe sub pleoapele de ger; Ne strigă din vioară oglinzile himere Și curgem din izvoare ‘n-oceanul unui cer.
Mai suntem din petunii doar steaua ce se stinge În undele născute din sunt neîncetat, Fotonul de lumină îndoliat m-atinge Când noduri gordiene de mult s-au retezat.
Rămân într-o fereastră deschisă înspre dealuri, O anamneză scurtă în puls alveolar, Conviețuiri de umbre, de ceruri și de valuri, Desăvârșind în formă un timp crepuscular.
Din entropia jocurilor lui Marte uneori un puzzle șifonat de repetiția anostă a erorii când gestul ondulează fluid silabe dintr-un mugure amnezic când merii bat din palme în nopțile uitate într-o notă de subsol când mă pândește mereu un dincolo zimțat de fracția unei plecări uneori luni e un cerc pentru cicatricile ploii pentru ficțiunea din glastra cu lalele virgulă printre stele și furnici sau doar un tramvai în zigzagul de praguri și semne un algoritm de împăcare cu iarba crescută-n inima unui fișier pentru că uneori toporași digitalizați păsări și răni dintr-un cer concav pe conturul acordeonului lumea dintr-un târziu virtual uneori sau cândva te-am ascuns în respirația unei mandale când la automatul de presupuneri se vând primăveri la preț de două plus o eroare
linie punct linie punct cine va completa formularul de supraviețuire?
De-s lumini, se nasc și umbre ce aleargă-n calea lor, Viața e mereu o luptă între umbre și lumini, Când te naști le cuprinzi toate și le aprinzi ușor Mai târziu le duci prin lume, alergând printre străini.
Timpul curge nevăzut printre degete și gânduri, Și în carne lasă semne, ca un scris adânc și viu, Amintirea-i foc mocnit sub cenușa unor rânduri, Umbra-i pasul nopții calme ce se-așterne mai târziu.
Pe cărări bătute-n grabă îți cauți chipul risipit, Iar ecoul din oglindă te mai strigă uneori, Zborul tău e-o întrebare peste cer, necontenit, Rătăcit între pământuri și tăceri de după nori.
Vei găsi în orice umbră sâmburii unei lumini, Căci din bezna cea mai grea se aprind scântei de dor, Omul este-un drum ce merge dincolo de rădăcini, Risipit în ani și clipe, căutând un rost ușor.
Iar când seara se va așterne peste fruntea ta de lut, Iar luminile și umbra s-or topi într-un album, Vei vedea că tot ce-ai fost și tot ce ai mai fi vrut, Sunt doar trepte către tine, trecute pe-al vieții drum.
Poate și atunci în ceruri o lumină vei aprinde, Ce va curge peste lume ca o lacrimă arzândă, Iar o umbră vei vedea în sufletul ce-o cuprinde, Urma anilor ce-au curs din lumina ta profundă.
Cuiburi de ciori părăsite și nori în sihastrul clopotniței zboară; cearcăne mari se desprind din arțari și-ntr-o clipă străbat veșnicia; tot ce-i cuvânt a rămas pe pământ, de parcă ar fi prima oară când iubesc și când mor de stupidul amor și îi sorb primăverii beția.
O cramă de flori cu mojici dansatori, ce își varsă sub umblete seva fostelor veri și acelorași seri petrecute cu capul pe masă; rege și domn peste-al mărilor somn și-al frumoasei regine din Theba. Și în dar cheia sol și, din trupul ei gol, i-am zidit veșniciei o casă.
Din ochi, tot mai rar, am căzut sub arțar și cu capul pe masa din cramă. Otravă de crin îmi turnase în vin, și-am dormit restul nopții afară, alături de ciori și cu luna prin nori, niște semne ciudate de mamă… am zidit în zidari și vreo trei lăutari te-au cioplit din viori prima oară.
Erau flori peste tot și de-o fi și-o să pot, voi zidi iarăși Templul din ele. Meșteri mari voi tocmi și viori voi ciopli în pașii profetului seva. Cuiburi sparte de ciori vor cădea printre flori și pe clapele genelor mele vor cădea ochii ei, strălucind printre zei, și iubirea frumoasei din Theba.
Știu,da. Te-ai strecurat în primăvara mea. Când mugurii dădeau să se deschidă Și-ai devenit o rouă, mai acidă.
Puteai zâmbi dar ai ales tăceri Și uite cad petalele din meri S-ar întoarce-n muguri de-ar putea, Dar tu le-ai ars și vor rămâne-așa.
Puteai să faci un pas, un pas spre noi Dar ai făcut vreo zece înapoi Multe lumini în umbre le-ai schimbat Și parcă-n jurul meu s-a înserat.
Mai ieri, furai culoarea din bujori Să-mi scrii cu rubiniul lor, scrisori Prin șoapte îmi desăvârșeai portretul Dar azi, parc-ai uitat tot alfabetul.
Puteai să-mi fii un cântec în auz Dar, dezlipit de sinele-mi confuz Te-ndepărtezi încet fară să spui Scrijelindu-mi inima, c-un cui. … Iar eu mai caut sunet unde nu-i…
Șoptește-mi lin, iubire, șoptește-mi cât mai lin! Când stele-mi cad în poală, pe rând, am pieptul plin De ale tale zoruri, de dorurile-ți mii… Mă mângâie, ma ceartă, orice, doar să mai vii!
Am porțile deschise, zăvoarele-au țâșnit, De-a dragostei vâltoare, și timpul s-a oprit Să-și lumineze fața în oglindirea sa, De-atâta primavară, prin flori, râzând, ar sta.
Stai, timpule, cu floarea cea mândră de cais, Arunca-te în valuri de-un roz cât mai aprins! Eu să te prind în plete acum, pe înserat, Iubitul să mă prindă cu-un zâmbet sărutat.
Stai, floare, fii mireasa acestui timp hoinar, Să-l legi cu frumusețe, să fugă cât mai rar Și să frământe clipe mai lungi de infinit, Să nu mai plângă ochiul că nu s-a limpezit!
Să nu mai cânte raiul în van pentru desculți, Să îl asculte apa și focul, cât mai mulți Cu inimi să-mpletească o scară prin eter… Oricum, de la o vreme pământul urcă-n cer!
Mă înfășor cu liniștea din jur, și cu nesaț privesc depărtarea, las ușa deschisă spre marea neliniștită, ca un gând și te conjur
Să stai lângă mine, mi-e aripa frântă, un pescăruș în zboru-i lin se avântă scrutând depărtarea și cântă eu, cu ușa sufletului larg deschisă, zbor tăcută și cuminte prin vise,
Prin gânduri ce se zbat în van, cum valurile mării se lovesc de mal mereu, fragile și neliniștite, iar pescărușul tandru le sărută cu aripa, o clipă ce-mi pare infinită …
clipa trece și trece cerneala se uscase pe pagina goală plecasem în noaptea aceea înstelată mă ajungeau din urmă pașii rămași seara mă întindeam pe coapsa lunii fugise femeia, și timpul plecase la pas ploua în tăcere pe geamuri din ochi se scurgeau anotimpuri eram fugarul închis într-un ceas căutând chei pentru locul rămas scriam un poem tu plecai într-un tragic roman pana se uscase pe masă eu mâzgăleam cu sânge pereții plecai în pulberi de stele pluteau între noi doar întrebări urcasem pe scări în noaptea din noi rătăcind apoi prin timpuri pustii mă așezam obosit pe un ciot de speranță căutam o scară, cădeam amândoi visător, iubeam o femeie la sfârșit nu aveam întrebări rătăcit inutil pe o scară de doi.
