nu se mai moare ca-n alte dăţi când pleoapa însângerată până la lacrimi acoperea ultima tăcere şi tristeţile fără capăt vibrau lăuntric iar lumea desena cu ceară un Dumnezeu
nu nu se mai moare ca-n alte dăţi şi nici durerea nu se mai plimbă din om în om căutând o nişă criza ne-a afectat şi sentimentul azi moartea e o poartă închisă coridorul acela alb e-n renovare şi nimeni nu ne mai promite când şi cum…
de aceea daţi-mi voie să mă mut în fiecare din voi să mă rog să înjur şi din când în când să iubesc
Şef de haită, bătrân, n-am venit să te-omor, mi-era dor să cobor arcul vechi din cârlig… Astă-noapte a nins, s-a prelins sloi de frig… Tu auzi când te strig, tu-nţelegi că mi-e dor?
Vis cu blană de fum, ţi-am găsit urma-n zori lângă un căprior sfâşiat chiar în drum… Lup bătrân şi-nţelept, nu-i aşa că în piept uneori simţi vulcan, alteori simţi doar scrum?
Fiară ruptă din iad, de ce-ţi semăn leit dacă n-am colţii tăi şi nu beau sânge cald? De ce-ţi ştiu orice vad, te urmez şi mă scald printre prăzi şi prin văi, singur, doar c-un cuţit?
De ce stau lângă foc şi mă tem, dar zâmbesc, aşteptând să ataci, cu săgeata în arc? De ce-mi urli în vis şi-n pădure îmi taci? De ce nu te-ntâlnesc când te caut, deloc?…
Prin vremuri au trecut imperii și regate, Unde durerea lumii s-a scris în amintiri , Pe notele de harpă pierdute și uitate, În legiuite vise și spini de trandafiri!
Se strâng in ghemul vremii trăirile și dorul, Și anii tinereții se rătăcesc în vaduri, Pe un tărâm străin a rămas trist amorul, Și tremura sub briza ce înspumează valuri!
Se vor desprinde iarăși noi file-n calendar, Fiorul morții ne va străbate în oase, Când anii strânși pe umeri cu trudă și amar, S-or odihni pe tâmple cu junghiuri dureroase!
Se cern prin sita nopții cu degete înghețate, Speranțele stăpâne pe mintea înțeleaptă, Sculptând linii și riduri pe frunte tatuate, Lăsând în urmă umbre, urmând o cale dreaptă!
Suntem un licăr luminos în haos, Împlinind misiunea ce-o primim, Pentru eternitate, un trecător repaos, Prin timp, suntem doar clipa ce astăzi o trăim!
Cântecul tace, doar foșnetul curge ca un rău subteran, clipa alunecă pe trunchiuri și plânge, luna îmbracă, în stropii de rouă, un talisman .
Tu crești ca un strigăt ce persistă-n tăcere, gândul scrie poeme pe iarba din crâng, lumini se revarsă în râuri de miere, prin vitralii de stele, nopțile curg.
Poate doar așa vei simți, petre umeri, povara , arborii prind rădăcini în pământ, pasărea își păstrează în cuiburi comoara, frunzele sunt doar aripi legănate de vânt…
Se despletesc tăcerile la masa timpului Și-n lovituri de piatră cântă vesel dalta. Se-nalță în văzduhuri aripa vântului, Căci nu e masa strămoșească, este alta!
Dacă-ți așezi urechea pe rotunjimea ei, Auzi încet cum sâmburele viu s-alintă. Ciocanul tot mai ritmic bate durul stei, O mână prinsă-n lutul cald vremea frământă.
În jurul ei, prinse de mână, scăunele, Pe care-au stat, cândva, pruncii frumoși, cuminți. Ce-au fost în leagănul cu zâne mititele, Purtau opincă, sau umblau mereu desculți.
În depărtare-albastră suie o coloană, Ce mâinile-și ridică, drepte, spre zenit. Cocoșul prins în marmură ziua răstoarnă, Căci geniul românesc tinde spre infinit.
În colțul cu icoane vechi din multe case Stau mamele smerite-n albă rugăciune. Tăcerea despletit-a mesei ora coase: În fața lui Brâncuși noi facem plecăciune!
Pe linia punctată dintre acolade oriunde o presupunere hașurată în palma de sticlă a întâmplării am închis gândul trei într-o furnică de ceară de aici pornește o tăcere fluidă uitată cândva într-un vis cu două inimi un plasture peste incertitudinea treptelor dar gândul unu e un zeu ciobit sau gestul gri dintr-o erată sau dintr-o ficțiune pentru fiecare asimetrie de iarnă o pasăre ca o iertare în dantela de cenușă altă virgulă într-o indiferență voalată de holograma unui tatuator de argumente sau am uitat gândul doi în geometria omătului mereu un surâs într-un cub enigmatic (îmi place să cred că Gioconda e o hartă cu insule mirate) depărtări scămoșate de așchiile mării un amalgam entropic de noduri și zecimale cineva recuperează gloria digitalizată dintr-o diagramă cu respirația busolei gândul cu numărul n plus o inimă sau o împăcare cu minusul machiat într-o așteptare hipnotică poate ai să vii în acest joc cu gloanțe și îngeri când ferestre înfloresc distorsionat când mâini și procente hohotesc oblic în scrumiera din zori sau poate e o altă sintagmă despre muchia nopții pe care copacii leagănă inimi și semne
cineva ne-a uitat în acest colaj incert când plecarea e darul mieilor ninși în care poem s-a pierdut parola?
Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge, Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat… Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge – Era un taur tânăr, blând… nevinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare, Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas, Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare, Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste, Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit, Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit ???
Putea fi el în locul celui sortit pieirii Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi, Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii – Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată, Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip, În inima arenei, s-a plămădit o soartă: Un om a-ngenunchiat … un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite, Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles: Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate — Că gloria ucide și lasă gol … deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime, Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat — Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă, Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate: Taurul n-a murit. Sângele n-a mai curs. Dar nu de groază plânge, ci de dreptate: Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat, Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină. Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i… inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat, Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise Din milă pentru taurul… la moarte condamnat.
Poate că mâine voi mai pierde încă un pas, Puțin îmi va tremura ruga în miez de noapte, Bătrânul orologiu îşi va odihni timpul rămas, În ora cu umbre ce spun poveşțile-n şoapte.
Poate că mâine mă voi preface în primăvară, Roua pe gene-nflorite va săruta vântul în zori, O să-mpart mugurii verzi într-o lume hoinară, În păduri dezmorțite de alb cu ghiocei pețitori.
Poate că mâine-mi vor creşte aripi pentru zbor, Ciudat presentiment ce învăluie clipa străină, Voi zbura ca frunza uscată ce-şi strigă cu dor, Locul din creanga de-acasă pierdut fără vină.
Doar amintiri se strâng nechemate-n sertare, O candelă veche îşi pâlpăie tristă iertarea, Pe cer se stinge, pământesc, o stea in uitare În iarna ce-ngheață pe chipul de ceară visarea.
Zbor spre înălțimi 