CE LAȘI ÎN URMĂ
Dacă în viață ai fost izvor
Hrănind păduri, fântâni, ogoare,
La cap de drum, curgând prin deltă,
Tu lași în urma ta… o mare.
Dacă în viață ai fost un brad,
Un tei, un plop sau rug de mure,
Când ramurile grele-ți cad
Tu lași în urmă… o pădure.
Dar dacă-n viață ai fost un om
Ce ți-ai clădit cu greu un nume
Îți pui tot sufletu-n copii
Să lași în urma ta… o lume.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
TRĂIASCĂ NAȚIA!
O mare și frumoasă prietenie: Mihai Eminescu și Ion Creangă ~ Dumitru Almaș~ "Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi. Ei au scris povestiri şi poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi bucurie. ….. Citindu-i o să fiţi mai învăţaţi , mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit până acum mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoaşteţi şi să-i iubiţi din toată inima....
Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt, Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i tineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap- Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Pasări-Lăţi –Lungilă; tot el a povestit multe întâmplări pline de năzdrăvenii deosebit de vesele, ori duioase din vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste incântătoare cu „ Făt Frumos din Lacrimă”; dar mai ales a alcătuit poezii neintrecut de frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni. Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile, discutau despre cărţile citite şi despre câte se intâmplă în lume. Se iubeau şi se respectau cum nu se mai află. Ceasuri întregi le petreceau împreună, tot vorbind şi sfătuind.
Că aşa-i prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă, despre un gând ori o simţire de-a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi face împreună cu el, planuri despre ziua de maine şi-l poţi ajuta cum te ajută el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.
Între dânşii, Eminescu şi Creangă îsi spuneau „bădiţă”, aşa ca o dezmierdare : „ Badiţă Ioane”, „ Bădiţă Mihai”.
Bădiţa Ion era om voinic, corpolent cu ochi pătrunzători, deosebit de vioi, de ageri; purta barbă, iar părul îi era des şi cam aspru; vorba lui era toată plină de tâlc, de înţelesuri adânci şi adesea încărcate de haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea vesele. Ştia de minune să facă haz de necaz. Era ceea ce se cheamă un povestitor iscusit, fără pereche de iscusit. În preajma lui nu ţi se ura niciodată. Să tot stai şi să-l asculţi cum depăna firul celor mai minunate şi năstruşnice poveşti şi povestiri. Potrivea aşa de bine vorbele, incât tot ce spunea despre împăraţi, despre Feţi Frumoşi, Ilene Cosânzene ori zmei paralei parea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa ta.
Eminescu, Badiţa Mihai, avea o cu totul altă fire: era mai tăcut, mai gânditor şi, de multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se află: smead la faţă, cu păr negru, bogat, cu ochi mari, adânci, melancolici şi cu zâmbet bun, cu glas plăcut , melodios, cald şi blând, cumpănit, mângâios, când vorbea despre lucruri frumoase şi furtunos când povestea fapte săvârşite de oameni răi şi netrebnici.
Amândoi aceşti scriitori s-au născut la ţară. Creangă în satul Humuleşti de lângă Târgu Neamţ, Eminescu în Ipoteşti lângă Botoşani.
Au umblat ei mult în plimbare prin sate, pe dealuri prin frig. Au urcat chiar la Cetatea Neamţ, aşa după cum s-au scăldat în Ozana râul cel limpede care trece prin satul Humuleşti.
Seara, întorşi acasă s-au aşezat pe prispă şi au urmat neîntreruptele lor povestiri. Sora lui Creangă le-a adus câte o strachină de lapte cu mămăliguţă caldă şi i-a poftit să ospăteze, zicându-le: „ mâine o să vă tai câte un pui şi o să vi-l frig la frigare cu mujdei de usturoi”… Când au terminat ospăţul amurgea, zarea dinspre asfinţit lucea portocalie şi roşie. Vaca rumega liniştită în ocol. Găinile se culcaseră sub pătul,rândunelele şopteau câte un ciripit către puişorii din cuib. Pe drum trecea arareori câte un om întârziat în câmp. Stelele începeau să licărească pe bolta înaltă a cerului, ca nişte scâteiuţe de aur.
Învăluite în frumuseţea firii cuprins de duioşirea amintirilor, Creangă a îndreptat povestirea spre întâmplări din viaţa lui zicând: „ nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gandesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, iar prichiciul vetrei cel humuit de care mă ţineam când începusem a merge copăcel , la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii de-a mijoarca şi la alte jocuri şi jucării, pline de hazul şi farmecul copilăresc , parcă îmi saltă şi acum inima de bucurie! Şi , Doamne, frumos era pe atunci: căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea.Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: <> Şi vremea se îndrepta după râsul meu.”
Eminescu îl asculta vrăjit. Când Creangă a terminat vorba el a zis cu hotărâre: „Bădiţă Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi cei mici şi cei mari.”
Ascultând sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale „Amintiri din copilărie.”
Nu peste multă vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion Creangă la casa părintească din Ipoteşti:
„Să vezi, Bădiţă Ioane, că şi la mine în sat sunt frumuseţi vrednice de admirat.”
Şi în adevar poetul a avut dreptate. Povestitorul, bădiţa Ion, a văzut multe pe dealurile Ipoteştilor: satul cu case bine construite, livezi, iazuri bogate în peşte şi raci, râu cu multe izvoare, păduri de fag şi plop, tei înfloriţi şi stoluri de păsări cântătoare. Înserarea i-a prins într-un pâlc de pădure, stând jos pe iarbă şi povestind, ca de obicei. Mai ales guralivul bădiţa Ion povestea. Eminescu îl asculta zâmbind, uitându-se, din când în când, după câte o pasăre, după câte o floare picurată de rouă, spre locul de unde murmura izvorul, ori spre cerul pe care înfloreau stelele şi răsărea luna. Când Ion Creangă a terminat o povestire hazlie, cum numai el ştia să ticluiască, Eminescu a râs cu mare poftă.Apoi, între dânşii s- a lăsat un moment de tăcere. În toată împrejurimea se stăpânea liniştea şi pacea.Era rândul bădiţei Mihai să povestească, aşa cum obişnuiau ori de câte ori se aflau împreună.După mai multe clipe de tăcere, Eminescu a grăit încet şi rar, măsurat, ca o mărturisire de taină, dar descriind, poetic, ceea ce se petrecea în jurul lor,în acea fermecătoare înserare de vară:,,Somnorase pasarele,,
„Bădiţă Mihai, te rog, mai spune odată poezia asta, s-o învăţ şi eu”, a zis Ion Creangă.
După ce a ascultat şi a şoptit şi el o dată cu Eminescu, bădiţa Ion s-a ridicat de jos şi şi-a îmbrăţişat prietenul:„ Minunat! Eşti un poet genial, bădiţă Mihai!”
„Nu ştiu cum sunt eu, dar ştiu că mata, bădiţă Ioane, eşti un povestitor fără pereche.”
Noi românii, care ne desfătăm de mai bine de un veac, cu cele scrise de Ion Creangă şi Mihai Eminescu, spunem că amândoi au avut dreptate.”
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Trăiască Nația!
Luceafăru-a zburat spre alte vremuri
În memoria lui Mihai Eminescu (Inima poeziei românești)
Miroase-a floare-albastră de poiană,
se simte gustul dulce-amarului izvor;
O pasăre din noaptea dumbrăveană
s-a ascuțit pe ceru-ncremenit, în zbor.
Se zbate-n ochi un codru de aramă
sub buciumul ce sună seara peste deal;
Nemuritoarea lună își destramă
surâsul rămuros; Și-apune pastoral…
Din lac se-nalță stele Cosânzene,
răpind adâncului tăcerea de granit;
Scânteietoare și-argintate trene
se-aștern ninsori de vis prin grâul răsărit.
Luceafăru-a zburat spre alte vremuri,
unde cuvântul în Coloană s-a sculptat;
Aripi le cresc poemelor, pe ramuri,
iar vântu-n fața unui tei a-ngenuncheat.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Trăiască Nația, așa saluta marele nostru poet MIHAI EMINESCU.
Bogdan Florin Boitan
15 ianuarie este Ziua Culturii Naționale și totodată se împlinesc 175 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.
DOINA – Mihai Eminescu
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!
Această variantă a Doinei , extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.
5 iunie 1883 sosit la Iaşi pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu citeşte, la Junimea, poemul „Doina”. Se știe de la Iacub Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a marelui poet la „Junimea”.
„Doina” este strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său.
Concepută în 1878, după pierderea Basarabiei, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Iată ce mărturisește Iacub Negruzzi: „La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea cu un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu.
În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa ”Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la ”Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”. Definitivarea poeziei „Doina” a fost făcută în primăvara anului 1883, când Eminescu, ca trimis oficial al ziarului „Timpul” din Bucureşti, a mers la Iaşi unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase şi statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în faţa clădirii Universităţii din Bucureşti). Ar fi vrut să citească poezia în faţa mulţimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu Creangă, şi probabil şi alţi câţiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin. Totuşi, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii” ieşene, Eminescu citeşte poezia „Doina”. „Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplauze isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.”, spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare. Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie , în revista „Convorbiri literare”. „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Aceste cuvinte de neuitat au fost rostite de Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu. Poezia „Doina” de Mihai Eminescu a fost, încă de la naşterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate şi controversate, având acces liber la circulaţie sau fiind interzisă, în funcţie de interesele politice şi de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea ţării. Uneori s-a constatat că şi în momentele de libertate „supremă” a apărut „libertatea” de a critica şi de a o pune „la index”, pe motiv că „nu e acum momentul”, „surescită spiritele naţionaliştilor”, „incită la xenofobie” etc. Cred că ceva asemănător trăim şi astăzi, „Doina” fiind adoptată fără rezerve de patrioţii luminaţi „pentru lirismul ei ardent şi sarcastic” (acad. Eugen Simion), şi deopotrivă respinsă, pe faţă sau tăcit de oficiali, pentru „naţionalismul exacerbat”. „Toate-s vechi şi nouă toate”, ar spune Mihai Eminescu. Acelaşi reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina” ar avea perioada de incubaţie cu 5 ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, şi ar fi continuarea poeziei „La arme” (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878″ (după alţi cercetători poezia „La arme” este din perioada vieneză!), şi că poezia „Doina”, ar trebui citită (pentru înţelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul”, referitor la Basarabia şi Bucovina. Totuşi, poezia este ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar şi a poeziei, reiese şi din versurile „Din Sătmar pânîn Săcele” şi „Dela Turnun Dorohoi „, adică şi pe axa Nord-Sud şi nu numai pe cea Est-Vest („DelaNistru pân la Tisa..”), ştiind câtă compasiune avea Eminescu şi pentru românii subjugaţi din Imperiul Austro-Ungar. Este, aşadar, chiar o viziune a trecutului şi o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spaţiile celor două axe vor crea împreună „România Mare”, parte a Daciei străvechi, a lui Decebal şi Burebista! Într-o altă variantă sunt amintite şi alte două localităţi din „România de peste munţi, Ardealul!”, aflate în „mâini străine”: „Din Braşov pân la Arad/ Şi-au făcut duşmanii vad”. S-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor.
Calendar
Basarabia Literara. Editie 2009-2025
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
FĂRĂ IUBIRI PUTEM MURI DE FRIG
Mulți dintre noi ne-am transformat în ierni,
Iar frigul din adâncuri ne tot sapă!
Iubirea dintre oameni va trebui s-o cerni
De falsitatea-n care, de la o vreme scapă!
Azi-noapte-a nins pe-afară, nu prea-prea!
Zăpezile din noi sunt mai adânci,
De când destui trăim spre a avea,
Uitând că vom fi praful dintre stânci!
Nu toți, dar mulți au dat afar`
Iubirile profund dumnezeiești!
Aseară, am citit într-un ziar,
Că nu mai e nevoie să iubești!
Fără iubiri putem muri de frig,
Iar frigul, când s-o-mbolnăvi de ger,
Vom viețui în gol, fără câștig!
Hai să ne-ntoarcem fața către Cer!
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Mai naște-mă măicuță!
Mai naște-mă măicuță, mai naște-mă o dată,
Te rog acum frumos cu sufletul plângând,
Dar să o faci cumva, în lumea de-altădată
De care, tot ce mișcă, îmi pare, e flămând!
O lume-n care zorii vestirii unei nașteri
Era minune mare, o binecuvântare,
Iar responsabilitatea, dorința unei creșteri
Părea un foc domol de sfântă lumânare.
Ce-ardea la veghea blândă a-ntregii încăperi
Și toți ai casei sale o tot purtau în rugă,
Văzându-i despletirea azi, față de un ieri
Făr-a simți-n aceasta nici jertfă și nici trudă.
În care orice pas mărunt de prichindel,
Smulgea sinceritate culeasă într-un zâmbet,
Și n-avea importanță, fetiță, băiețel
Ecou era în neam, ca-n biblie-un verset.
Creștea armonios sub umbra unor ramuri,
De brațe strâns legate, ce nu știau de vrajbă,
De-ai săi părinți, bunici și chiar și alte neamuri
Ce toți, una erau la masă, trudă, slujbă.
În care se ploua cu zâmbete-n duminici
Si-n care, ce-avea unul, cu toții parc-aveau
Și când simțeai că-n viață, tu de necaz te-mpiedici
Fără prejudecăți cu toții sprijineau.
Și de era vreo nuntă, botez sau ‘mormântare
Din colțuri de departe veneau cum se putea,
Ca ploaia revărsată, de la mărunt, la mare
Strângându-se în horă, ursit sau de-a veghea.
Mai naște-mă măicuță, mai naște-mă o dată,
Te rog acum tăcută cu sufletul tânjind,
Dar sa o faci cumva, în lumea de-altădată,
În care mai trăiai prin ceilalți, chiar murind!
Redactor: Mira Minu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Mucenicul
Se lasă seara,într-un colț
Aprins sub o icoană
Cu mucul roșu,un opaiț
Aruncă umbre-n strană
Un mucenic adânc se roagă
Dând glas singurătății
Sperând în mila cea divină
În ziua judecății
Din puțul inimii pustii
Se-ndreaptă spre lumină
Pe-obrajii palizi limpezi lacrimi
Ce sufletu-i alină
Înclină capul și în piept
Se zbate vina toată
Afar-amurgul umple cerul
Și-i noapte-ntunecată
Ce sunt,o Doamne,dă-mi un semn
Căci m-am pierdut în lume
Și-am cautat dar n-am găsit
Pe nimeni să mă-ndrume
S-un muritor,dar am dorințe
Arzând mistuitoare
Iar viața toată ce-am trăit
Deșertăciune-mi pare
Pân’ la pământ mă plec umil
Mă-naltă pân’ la cer
Nu mă lăsa-n furtună singur
Pierdut corăbier
Călătorind spre alte stele
Ține-mă strâns de mână
Mă-ntoarce în gradina ta
M-așează în lumină
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Simbioză
Tăcerea a-nflorit, în mine, cu ramuri albe, de cireș…
Un simplu trecător nu știe de sunt zăpezi sau primăveri,
Doar zborul meu, flămând de-albastru, ce niciodată nu dă greș,
Îmi știe fiecare clipă, apusul dintre azi și ieri.
Nu caut gânduri furibunde, nici în cenușă vagi scântei…
Atâția maci și-au pus zăvorul și-și tremură altița-n vânt,
Un simplu trecător nu știe ce mări se-ascund în ochii mei,
Când vântul cârmuiește zarea, doinind în lacrimă și cânt.
Ai fost doar un ecou sihastru, prăpastiei, răspuns umil,
N-a existat cuvânt, nici strigăt,doar stânci păgâne, făr’ de cer,
Un simplu trecător nu știe că sufletul e un copil,
Ce-și caută fluturi albaștri în pumnul unui temnicer…
E punte între alb și negru, de sub căpăstru, caii fug,
Iar în zăpezi se stinge-apusul, e-atâta iarnă în tăceri…
Din strigătul tăcerii tale am înălțat, de ieri, un rug,
Am făurit un zid din ghețuri și-am pus cocorii grăniceri.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
ECOU DE GÂNDURI…
Ca un bumerang lovește-n tâmpla ninsă peste vreme
Un ecou de gânduri triste căutând al vieții rost
Și pătrunde adânc în suflet inundându-l cu probleme,
Fără vestă de salvare, mai pustiu și mai anost…
Se destramă -n mii de umbre, se răsfrânge -n vechi dileme
Și apasă-n piept povara ca o piatră de bazalt
Sfredelind prin răni ascunse adâncindu-le-n probleme
Cu răsunet în viscere ca un tropot pe asfalt…
Din cenușa unor clipe crește-o umbră de speranță
Și-mi strecoară printre gene amăgirea unui vis,
Dar ecoul o trădează…ca un martor în instanță,
Ca și gândul bate-n tâmplă condamnat să fie scris …
Și se lasă apoi tăcerea ca un ceas fără chemare
Printre pași care se pierd într-un cerc tot mai străin…
Fiecare clipă cade ca o mută apăsare ,
Ca un nor pe sensul vieții sub un cer cândva senin…
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Când sărbătorile pălesc
Din cer cad bulgări de zăpadă,
Tacerile au hotărât
Să nu mai ningă lin, să cadă
Troiene albe peste lut.
E frig ori am visat iernare
Scântei în palme ocrotesc,
Mi-e dor să-ți fiu aniversare
Când sărbătorile pălesc.
Mi-e sufletul lumină clară,
O coală fără întrebări
Și te iubesc fără motive,
Fără-nțeles și așteptări.
Firescul nostru-i nefirescul
Acestei lumi fără de nimb
Unde îți sunt aniversare
Și sărbătoare fără timp.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 