Și te-ai dus, mirific astru, în slăvi de nemuritor Dar mai vii în noaptea vie să pătrunzi în mine dor! Și mai ies în crâng de ceruri, fragedă, prin dimineți, Căci mi-ai pus adânc în suflet prevestiri de frumuseți.
În a apei strălucire, când întind piciorul gol, Ale tale doruri toate, le ascult, în ritm domol … Tu îmi înflorești toți teii,-n plină iarnă, rând pe rând, Tu, minunea mea sihastră, floare-albastră-n al meu gând!
O, rămâi în vis ferice, nu te mai topi în zori, Eşti cum te cunoaște taina, lin, ca albul din ninsori! Te-nfășori în nimbul dulce al pădurii de argint, În taceri te-mbraci …de aur …și te scalzi in hiacint.
Aş tot răscoli zenituri, să te vad cutreierând Prin nemărginite spații, negurile limpezind … Și te rog cu indurare, să ma ocrotești, de vrei, Când cu gene ostenite, mă voi odihni sub tei!
Ca să mă unesc cu setea, cea de tine, ìn sfārșit, Mângāia-voi tot apusul din al stelei răsărit Ți-oi aduce-n palme dalbe mir în floare din Scrisori Și din trecerea-mi prin flăcari iți voi face-altar de sori!
A semănat cuvinte cât vezi cu ochii roată, Din Nistru pân’ la Tisa a fost ogorul lui. A scris la masa nopții cu fruntea înstelată, Luceferii, drept lampă, i-a atârnat în cui.
Îi răscolea ființa orice cântare veche, S-a înălțat spre Țara de jertfă și de dor, A frământat aluatul poeziei nepereche, Visând la țărmul mării cu valul mișcător…
În codrii de aramă e încă adiere, Tristețea și iubirea se-mbarcă-n flori albastre, Pe lacul plin de nuferi se leagănă tăcere. El a-ngrijit cuvinte, azi noi culegem astre!
Prin cancelarii sumbre urzitu-i-au tăunii Cămașă fără mâneci și plumb otrăvitor. Nu le-a pierit năravul… În loc să-l cânte, unii Îi terfelesc statuia, rânjind zeflemitor.
Trecut-au ani pe șesuri; o cuminecătură Îi este Poezia, o altă apă vie, Un Făt-Frumos din lacrimi, apostol în cultură, Semănător de versuri, gravură pe vecie!
mai aproape de duplicitatea nimicului de extazul dintr-un pătrat bifat pentru anotimpul apologeților reciclați mai altfel sau doar indecisă întâmplarea care te scrie printre așchii de cer când gestul desparte în silabe surâsul pe care l-ai uitat pe umărul meu ascult visele pragului care alunecă tandru pe rana albastră timpul retează din doi în doi argumentul suprem orice răspuns e un labirint împodobit strâmb de emoticoanele unui minotaur de tinichea mai crispat sau doar inert acest gol din vitrina lumii care aplaudă amnezia manechinelor presupuneri orfane sub pleoape de melc ridul extatic din mantra oglinzii iertarea și plânsul tăcerilor de fum suntem aripi smulse dintr-un mit fără titlu cineva inventează o zodie inavuabilă pentru busola închisă-n mărul cu litere trec păsări de nea pe celălalt ecran sau decorul e-o pată cartografiată de algoritmul improvizațiilor cu manșete și joben mai cum sau mai oval frigul fără nume sau ecuson mai încolo îngerii somnului nebifat
dă-mi un poem să trec dincolo de lumea care și-a uitat alfabetul
Există momente în istoria culturală când mediocritatea încetează să mai fie un accident statistic și devine politică de sistem. Atunci nu mai vorbim despre gusturi discutabile sau despre cariere conjuncturale, ci despre o mutație de fond: literatura nu mai este spațiul riscului estetic, ci anexă decorativă a aparatului instituțional. În acest peisaj, figura pe care o putem desemna, fără pierdere de generalitate, drept 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 capătă valoare de simptom, nu de excepție.
𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 nu este, desigur, un personaj izolat. Dimpotrivă: el este produsul perfect al unei ecologii culturale în care conformismul este recompensat, iar spiritul critic tolerat doar ca ornament retoric. Ne aflăm în fața unui tip de actor cultural care nu provoacă, nu fracturează, nu destabilizează; dimpotrivă, el stabilizează, armonizează, „gestionează”. Literatura, redusă la funcție de protocol, devine limbaj administrativ cu metafore decorative.
Din punct de vedere estetic, opera asociată acestui tip de profil nu este scandaloasă, dar nici memorabilă. Corectitudinea formală ține loc de tensiune, iar inteligibilitatea devine substitut pentru profunzime. Textele nu rănesc, nu ard, nu lasă urme, ele circulă, se consumă, se arhivează. Literatura ca produs cultural sigur, cu termen de valabilitate extins, dar fără putere de contaminare spirituală. O literatură de uz intern, potrivită pentru rapoarte de activitate și dosare de candidatură.
Problema reală nu este, însă, această mediocritate estetică în sine. O cultură sănătoasă poate suporta fără dificultate volume întregi de literatură modestă. Problema apare atunci când mediocritatea devine criteriu de selecție, iar discreția artistică condiție de promovare. Când lipsa de radicalitate estetică se transformă în capital instituțional, iar neutralitatea axiologică devine virtute civică, asistăm la o inversare periculoasă: nu instituțiile servesc literatura, ci literatura legitimează instituțiile. În acest mecanism, 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 joacă rolul perfect: rezonabil, cooperant, mereu prezent, mereu disponibil. Nu contestă structuri, nu deranjează ierarhii, nu pune întrebări incomode. Iar tocmai această docilitate elegantă îi conferă o aură de „responsabilitate culturală”.
Se construiește astfel iluzia că stabilitatea administrativă echivalează cu sănătatea literară. O confuzie comodă, dar devastatoare pe termen lung.
Instituțiile literare, în acest context, tind să se transforme din spații de protecție a valorii în mecanisme de autoreproducere. Premiile circulă în cercuri previzibile, revistele confirmă aceleași voci, iar critica se reduce, adesea, la exercițiu de politețe reciprocă. Canonul nu mai este rezultatul unei lupte de idei și forme, ci produsul unei negocieri tacite între grupuri compatibile ideologic și temperamental. Nu meritul creează rețelele, ci rețelele validează meritul. Aici intervine dimensiunea politică a problemei. Nu politică de partid, ci politică a puterii simbolice; pentru că cine controlează accesul la vizibilitate, la finanțare, la traduceri, la reprezentare internațională, controlează implicit și imaginea literaturii naționale. Iar când această putere este exercitată de figuri pentru care literatura este mai degrabă instrument de legitimitate decât vocație tragică, rezultatul este o cultură „prezentabilă”, dar lipsită de nerv. Se creează astfel un tip de discurs oficial despre literatură: consensual, festiv, autoreferențial.
O literatură care se admiră pe sine în oglinzile propriilor instituții. În acest discurs, conflictul este evitat, diferența este estompată, iar excesele, suspecte. Originalitatea devine acceptabilă doar dacă este temperată, iar radicalitatea estetică este tolerată doar ca episod exotic, nu ca normă productivă.
În mod paradoxal, 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 poate părea, la suprafață, un garant al „normalității”, dar această normalitate este, de fapt, o formă rafinată de imobilism. O literatură fără crize, fără rupturi, fără scandaluri majore este, istoric vorbind, o literatură aflată în declin, chiar dacă statistic prosperă. Volumele se înmulțesc, dar vocile se uniformizează. Piața editorială este activă, dar memoria culturală devine selectiv amnezică.
Nu trebuie să invocăm conspirații sau scenarii obscure. Mecanismul este mult mai banal și, tocmai de aceea, mai periculos: alianțe de confort, complicități de rutină, evaluări colegiale care nu mai riscă nimic. Corupția, în sens cultural, nu înseamnă neapărat bani murdari, ci degradarea criteriilor. Momentul în care apartenența contează mai mult decât valoarea, iar loialitatea mai mult decât luciditatea critică. Într-un asemenea sistem, scriitorii autentici devin incomozi. Ei nu se potrivesc în formulare, nu respectă calendare instituționale, nu livrează optimism festiv. Sunt greu de gestionat, greu de exportat, greu de integrat în strategiile de imagine. Mult mai util este, pentru instituție, un autor previzibil, cooperant, cu discurs public moderat și estetică neproblematică. Cultura ca politică de relații publice. De aici și paradoxul trist: cu cât o figură este mai puțin relevantă estetic, cu atât poate deveni mai influentă administrativ. Iar influența administrativă, odată consolidată, produce la rândul ei vizibilitate simbolică, care este apoi confundată cu importanța literară. Un cerc autoreglat, în care funcția produce reputație, iar reputația justifică funcția.
Astfel, 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 nu este doar o persoană, ci un model de carieră culturală. Un tip de succes care nu se bazează pe forța operei, ci pe capacitatea de adaptare la mecanismele puterii simbolice. Iar acest model, odată normalizat, devine pedagogic: tinerii învață nu cum să scrie mai bine, ci cum să se poziționeze mai eficient. În acest punct, întrebarea nu mai este cine ocupă funcțiile, ci ce tip de literatură produce sistemul pe care îl legitimează.
O literatură fără miză ontologică, fără tensiune morală, fără risc formal. O literatură care nu mai pune sub semnul întrebării realitatea, ci o confirmă. Care nu mai deranjează, ci decorează. Istoria literară arată limpede că marile epoci nu sunt cele ale echilibrului instituțional, ci ale conflictului estetic, ale polemicii, ale rupturii, ale disidenței artistice. Când literatura devine prea bine integrată, prea respectabilă, prea „funcțională”, ea încetează să mai fie forță critică și devine patrimoniu administrativ, și implicit administrabil.
De aceea, problema 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 nu este una personală, ci structurală. El este expresia unei culturi care a ales confortul în locul riscului și gestiunea în locul pasiunii. O cultură care preferă stabilitatea carierelor în locul instabilității valorilor, și care se miră, apoi, că cititorii adevărați se împuținează, iar literatura se mută, încet, din spațiul vieții în cel al arhivelor.
Poate că va veni o vreme când istoria literaturii recente va fi scrisă nu după opere, ci după mandate, funcții și comitete. L-ați recunoscut?! Va fi, fără îndoială, o istorie coerentă. Dar nu va fi o istorie a literaturii vii. Va fi, cel mult, cronica administrării ei. @Highlight Iar dacă acesta este prețul „normalității”, atunci poate că literatura ar avea nevoie, din nou, de puțină anormalitate. 𝑫𝒆 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒊𝒏𝒄𝒐𝒎𝒐𝒛𝒊, 𝒅𝒆 𝒗𝒐𝒄𝒊 𝒆𝒙𝒄𝒆𝒔𝒊𝒗𝒆, 𝒅𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆𝒕𝒊𝒄𝒊 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒏𝒖 𝒄𝒆𝒓 𝒂𝒑𝒓𝒐𝒃𝒂𝒓𝒆, 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒂̆, 𝒇𝒂̆𝒓𝒂̆ 𝒆𝒍𝒆, 𝒓𝒂̆𝒎𝒂̂𝒏 𝒅𝒐𝒂𝒓 𝒅𝒖𝒙𝒊𝒊 𝒔̦𝒊 𝒐 𝒄𝒖𝒍𝒕𝒖𝒓𝒂̆ 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒎𝒆𝒓𝒈𝒆 𝒊̂𝒏𝒂𝒊𝒏𝒕𝒆, 𝒅𝒂𝒓 𝒏𝒖 𝒎𝒂𝒊 𝒂𝒋𝒖𝒏𝒈𝒆 𝒏𝒊𝒄𝒂̆𝒊𝒆𝒓𝒊!
Mulți declamă vorbe goale, spun prea lesne “te iubesc !”, Fără să-nțeleagă o iotă din adâncul lor firesc, Doar scântei încremenite într-un snop de frunze moarte, Pentru-o clipă de tandrețe și o dragoste de-o noapte.
Când iubirea-i doar cuvinte măsluite cu parfum, Parcă e un foc de paie și are miros postum, Fără rădăcini în trupuri și în inima ce bate, Fără vise și trăiri ce furtuna nu le-abate.
Iubirea e ca o floare ce crește pe-un colț de stâncă, Nu o stinge-un strop de ploaie, are firea mai adâncă, Și se ține în picioare chiar de uneori e nor, Se îmbracă-n multe vise și-i ades un câmp de dor.
Nu-i o cupă de cuvinte ce ți se-ntinde s-o bei, Nu-i în vraja poleită a unor brațe de zmei, E bulgăre de lumină care crește neîncetat, Face viața mai senină, e regină și-împărat.
Un chiot alb roade noaptea pe margini, Ca și cum herghelii scăpătate din cer Decupează rotund timpul din pagini Și curate decembrii foșnesc de sub ger.
Se adună toții teii și _ anunță că – n ieslea Cuvintelor Limbii Române din cer Se naște lumina – n zăpadă ,și valea Adună Eminii îmbrăcați în mister.
Ghemuiți greieri se- nșiră sub iarbă Și graurii urc’ coperiș de poveste. Câteva mări își adună în barbă Nisipul din timpul răvășit peste creste.
Aduni de pe ape și verbe, și fluturi, Adânc în statuie tu vrei să rămâi Că timpul mai cade – n grădină pe gânduri Și ploii foșnesc ca- n iubirea dintâi
” La Steaua care – a răsărit ” mereu mă – nchin In timpul tau necolindat , Emin
Cu muntele înfipt în cer si marea prinsă în vâltoare, Cu norii suri deasupra frunții cu linii de-ntrebări culegătoare, Străbate omul labirintul ca să răzbească-n viață, Se poticnește, stă în genunchi, blesteamă această soartă, Dar uită c-are legământ făcut în cer printr-un cuvânt, Iar noaptea se mai duce-acasă, să fie miruit de-un sfânt.
Gârbov, neputincios și hâd, străbate ziua pe pământ, Ducând în spate reci poveri din veacuri depărtate. Lovește piatra și hotarul, găsindu-le o vină De neghiobia ce îl poartă printre cărările din soartă.
Cuvântul scris rămâne-n veac și stă la neamuri mărturie, Când vremea-ți vine să te-nalți deasupra norilor pufoși. Abia atunci, seama îți dai, că ai trăit neputincios, Ani buni ai irosit în van și fără rost Și-ai să te-ntorci, smerit, iar pe pământ, Să-nveți să prețuiești, cerul din cuvânt.
Zbor spre înălțimi 