Apă și foc stau în cruce pe cer, Ființă și lut, milostenie… sper. Zeul de foc, în sfârșit, a străpuns Caravana de nori, care țărnii i-a plâns! Din apă, din foc și din lut,… purpurii, Trandafiri și bujori, se smeresc spre tării, Graminee și maci, valuri-valuri se-nchină Cui, în dar a trimis, ploi scăldate-n lumină! Veșnic, oamenii fug ca pe-o bandă Möbius, Degustând efemer stropi din raiul promis, Pentr-un drum nesfârșit, fi-va oare de-ajuns?… Sunt milenii de când mâini de lut cu scântei, Temple mii au zidit pe-ntrebări despre zei! Tot în cerc alergând rodul minții ne-a spus, Despre zei că-s departe ori că-s vid nepătruns, Într-un Tot nesfârșit e răspunsul ce-aștept, Templul Lor cred că e, porumbelu-mi din piept!…
Adorm cu grijă și teamă uneori Să nu strivesc din vise și firele de zori Sunt pline de lumină, dar fragede cum sunt, Tot zăbovesc o clipă, pe chipul meu cărunt.
O clipă, o secundă, o oră sau un an Se-adună întreg raiul, pe somnu-mi de smarald Privesc liniștea nopții, curgându-mi mir pe gene Și poposesc pe frunte-mi cu mângâieri alene
De pe un ram coboară o aripă de lună Pe roșu câmp de maci, și stelele se-adună Se-adapă cu nesaț din vântul ce le-alină Și strălucesc în cerc, pe-un petec de lumină
Valsează lângă geam, în culori o mie, Câtă frumusețe! Doamne, ce magie! De aceea dorm cu grijă și teamă uneori, Să nu strivesc din vise, că-s fragede și mor!
Cu insistență, Muzei i-am tot cerut poeme, Din tot ce are viața să pună cîte-un strop, Să doară, să aline, s-alunge și să cheme, Să-ntrebe și să afle răspunsuri la dileme Și inima s-o pună-n al calului galop! . Eram sătul de cei ce fac din minciună artă, Părînd că simt cu plebea vînau simțirea ei, Într-o societate nici vie și nici moartă, În care adevărul și cinstea, gură spartă, Sînt doi indezirabili și veșnic derbedei. . Ce vise infantile!… prea slabele-mi mijloace… Nu pot să fac cu ele nici miere, nici oțet, Ce leg cu sentimentul, cu slova se desface, Ce-aș vrea să înspăimînte se gudură și place, Ce-aș vrea să placă însă e fals ori desuet. . Din naștere romantic, vulgarizat de viață, Alienat de patimi și îngrozit de toți; Sclipiciul cu-eleganță de pe-orice suprafață Să-l șterg, să se arate adevărata față, Rîd curcile de mine: „nu poți! nu poți! nu poți!…” . Dar nu vreau nici cuvinte ce-ar umili o muză Ce iartă îndrăzneala, dar nu obrăznicia; Stau nopți întregi de vorbă cu mine și m-amuză Cînd un cuvînt mă scuză și zece mă acuză Și orice clipă crede că a urnit vecia. . Cînd inima dă-n clocot scriu versuri căldicele, În fața colii albe stau nopți în meditare, Mă trag prin ascuțișul lor gîndurile mele, Cu mai puțin din mine mă reîntorc din ele, Furtuna lasă-n urmă o ploaie de sudoare. . Privighetori…dar toate au aripile frînte, Scăpate de prin lațuri ce-au împînzit decorul, Scîncesc în noua limbă dacă le cer să cînte, Iar de le cer să zboare încep să se-nspăimînte, Că păsării rănite îi e pedeapsă zborul!
Când genar din cingătoare Scutura a nopții haină, Dans vrăjit de ursitoare, Din divin amăgea taină: Dintr-o stea îndepărtată Noaptea asta cristalină Va lăsa lin să răzbată Duh împrăștiind lumină… Avea chip, izvor de farmec, Frunte ‘naltă, visătoare, Pe cuvânt, harul său darnic Nins-a cu polen și soare!… A cutreierat de-a lungul Si de-a latul draga-i țară, Doină poleind trecutul, Veac de aur să-i răsară. Și căta în codrii lacul Visurilor de iubire, Geniul însă, urma sacru Calea sa spre nemurire… Ascundea sub pălărie, Pe albastra-i, dulce floare, Nimenea să nu mai știe Cum se fur-o sărutare!… Aprinzând prea tare dorul, A zburat ‘napoi la stele, Dăruindu-ne izvorul Din lumina-i ce nu piere!… Noi luceferi își cer zorii Iscusit tocmindu-și versu’, Ei rămân doar… epigonii, El,…luceafărul măiestru!…