De ce scriu – confesiune Enda Zura Scriu. De când mă știu.
Am scris de când am învățat să țin un stilou în mână, poate chiar dinainte, în gând. Foile de hârtie au fost primele mele confidente. La început, le umpleam cu boacăne de copil și întrebări mute — „Oare mama va afla?” Nu puteam spune tot ce simțeam cu voce tare. Dar scrisul… scrisul îmi era mai ușor. Îi spuneam tot ce nu aveam curajul să rostesc. Îi încredințam dorințele mele, cu convingerea copilărească că, odată scrise, se vor împlini. Bunica mea mi-a spus într-o zi că scrisul e o formă de terapie. Avea dreptate. Avea o blândețe în voce și o înțelepciune în privire care m-au învățat să cred în cuvinte. Am scris despre prima dragoste, primul sărut, prima decepție — și, pentru prima dată, am ars tot ce-am scris. Credeam că, distrugând paginile, voi putea uita mai ușor. N-a fost așa. Dar am continuat să scriu. Despre mine. Despre viață. Despre pierderi. Anii au trecut, și m-am căsătorit. Atunci am scris despre despărțirea de casa părintească. Număram zilele până venea vineri — ziua în care mă întorceam acasă, acolo unde deveneam întreagă. Și scriam cu tot sufletul. Apoi au venit momentele cele mai tăcute și cele mai dureroase: sarcinile pierdute. O dată. De două ori. De trei ori. Și am scris. Cu lacrimi pe foaie și cuvinte ca rugăciuni. Filele acelea au devenit morminte pentru copiii mei nenăscuți. Dar într-o zi, am ținut în brațe viața. Pe copilul meu. Și atunci am scris cu litere mari, tremurate: Sunt mamă! Am crezut că voi lăsa scrisul deoparte. Ce rost avea, când eram fericită și împlinită? Dar am înțeles, poate pentru prima dată cu adevărat, ce mă făcea să scriu: nefericirea, tristețea, dezamăgirea. Apoi a venit despărțirea de tatăl copilului meu. Și iar am scris, ani în șir. Până când, într-o zi, am ars și acele file. Am închis ușa și am mers mai departe, cu capul sus. Fiul meu era acolo — și el era tot ce aveam nevoie ca să merg înainte. Multă vreme, stiloul a rămas deoparte. Eram ocupată cu viața: cu bucuriile, râsetele, durerile copilului meu. Am trăit în fiecare clipă alături de el, iar cuvintele tăceau. Dar într-o zi, stiloul s-a întors. L-am simțit din nou în mână, ca un vechi prieten care nu m-a uitat. Pierderea mamei… și am scris din nou. Am lăsat durerea să curgă în cuvinte, ca o spovedanie pe hârtie. Anii au trecut. Scriu în continuare. Scriu pentru că simt. Pentru că o fotografie îmi poate spune o poveste, iar un singur cuvânt mă trimite într-o lume numai a mea. O lume a celor care visează frumos.
Azi ar fi fost ziua ta…Dumnezeu să te odihnească în pace și liniște poet al iubirii Adrian Păunescu!…Sună ca o premoniție!
CONDAMNAȚI Versuri: ADRIAN PĂUNESCU
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe, eu văd pierind, cu ochii, ce-am iubit, mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe, să merg în ea, tăcut şi umilit. ……….. Ce să mai cânt, când au venit piraţii şi apele din mătci ni le-au furat, o lacrimă fiinţei mele daţi-i şi-o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce, să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea, nici nu mai am nevoie de o cruce, mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea. ………. Eu, sclavul trist al harpei mele triste, prăpădul întinzându-se îl văd, şi nu mai e nimic să mai reziste, acestei sinucideri în prăpăd.
Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide! Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi? Îmi vine şi a plânge şi a râde că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară şi că străini vi-s pruncii, cobitori? învaţă ei ceva pe dinafară, dar n-au părinți, ei au meditatori.
Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape? V-au luat piraţii tot pe vasul lor şi iată, din aproape în aproape, noi suntem un pustiu nemuritor. ……….. Redactor șef: Ionuț Pande
Tremură înfiorată geana nopții peste toate, Tu prin gânduri mă tot cauți, ca pe-un giuvaer pierdut Și îți spui că m-ai iubit peste poate, peste poate! Pui o lacrimă pecete peste tot ce a durut.
Răsfoind prin amintire, ca printr-un album mai vechi, Tot tresari, c-un zâmbet trist și mă chemi șoptit pe nume, Parcă-ai vrea să strângi sub pleoape două suflete perechi, Ce s-au rătăcit de ele și de toamnă și de lume.
Viscolit, se-așază-n inimi, dorul, ca un aprig ger, Desfrunzește amintirea ce încheie trist povestea Și privești ca izbăvirea ce coboară lin din cer, Fulgii albi ce troieni-vor amintirile acestea.
Mă vei pierde și din ele, mă vei pierde înc-o dată, Ca și cum n-ar fi de-ajuns cât de greu mă mai găsești, Se încheie cu același, simplu, ” și a fost odată…”, Ultima poveste scrisă-n cartea noastră de povești.
Nehotărârea este, pentru mine, o pădure fără poteci clare, unde fiecare copac murmură o altă cale, iar frunzișul dens ascunde orizontul. Pașii devin ancore de plumb, trase de două vânturi opuse care-mi umflă pânzele sufletului, dar niciunul mă duce cu adevărat înainte. Am impresia că stau la confluența a două râuri: unul curge lin spre un viitor luminos, celălalt tumultuos, spre o destinație necunoscută, dar ambele îmi șoptesc, seducătoare promisiuni și îndoieli. Mintea mea pare o cameră întunecată cu o mie de uși identice, fiecare promițând o altă destinație, dar nicio cheie nu se potrivește perfect, sau, poate, prea multe se potrivesc și aleg să nu încerc niciuna. Decizia, o pasăre rară și temătoare, refuză să-mi aterizeze pe umăr, zburând mereu în cercuri largi deasupra capului meu, iar umbra ei, mare și rece, îmi acoperă inima. Aștept, mereu aștept, ca firul Ariadnei să apară de la sine, sau ca unul dintre râuri să sece, obligându-l la o singură curgere. Însă pădurea rămâne tăcută, ușile închise și râurile curg, egale și nemuritoare, oglindind un singur lucru: chipul meu captiv în oglinda fracturată a posibilităților.
Zbor spre înălțimi 