STEAUA EMINESCU
Spre steaua care-a răsărit
În vremi de grea-ncercare
Se-avântă-un dor nestăvilit,
Rupând orice hotare.
Trecând prin spațiu și prin timp
Spre depărtări albastre,
Un astru, ‘ncoronat cu nimb,
Deplânge soarta noastră.
Și versul lui e numai dor
De visul împlinirii-
Celebre, stelele nu mor,
Lăsând loc amintirii.
E steaua care-a revărsat
Lumină peste slovă,
E geniul ce ne-a lăsat
Un grai de talie nouă.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Iubirea care vindecă
Când sufletul ți-e frânt de dor
Și inima părăsită plânge,
Apare-n taină, vindecător,
Un strop de iubire și totul schimbă.
Nu strigă tare, nu cere nimic,
Doar stă alături cald și cuminte,
Și-n liniștea unui gest cât de mic,
Pune lumină pe suflete stinse.
E mâna care nu judecă
Privirea ce știe să ierte,
E rana ce-n timp se vindecă,
Când iubirea alege s-aștepte.
Ea leagă cioburi de vis spulberat,
Dă sens durerii din inimi plăpânde
Și face din „n-am mai sperat”,
Un „pot din nou” iubirii arzânde.
Iubirea care vindecă, nu pleacă,
Nu fuge când greul este de dus,
Ea mângàie duios, nu abdică
Și face din om un suflet frumos,
Când sufletul mi-a fost plin de dor
Și inima-mi plângea sfâșietor,
Mi-a apărut iubirea, sol vindecător
Și mi-a adus în suflet cald fior.
Mi-a aprins în cămăruțe salbe de lumină,
De-atunci, râde inima, nu mai suspină.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Tot mai departe
Tot mai departe, nu mă mai sperii
că viaţa-mi cere alte dobânzi,
că-n ale sale vaste siberii
mişună-n haite lupii flămânzi.
Chiar dacă soarta tot rea, tot cruntă
flutură-n zare cernitu-i văl,
eu cu speranţa fac zilnic nuntă
şi-n a ei rouă faţa mi-o spăl.
Nu-mi pasă dacă mai cad din creste
iluzii care înfruntă stânci,
pentru că-n viaţă tot urcuş este
şi căţărarea dură, pe brânci.
Până la urmă tot voi învinge
căci tânăr este de-azi orice gând,
şi chiar de plouă sau dacă ninge
spre al meu capăt mă duc cântând.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Nedumerire…
Plouă mărunt și fără rost
Pământul tot mustește,
Un peisaj ud și anost
Prin geam se deslușește.
Prinde contur stropul căzut
Din tencuiala spartă,
Picurând sunetul scăzut
Peste natura moartă.
Bălțile-n cercuri largi deschid
Oglinzi atemporale,
În care norii se închid
Sub simfonii corale.
În colțul gardului, timid
Un ghiocel așteaptă
Să scoată capul alb-candid
Împins de tija dreaptă.
Dar ploaia asta-l miluia
În armonii confuze
Iar el, nu-i sigur că ar vrea
Să iasă dintre frunze…
Redactor: Mira Minu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
FLOAREA TA DE FĂURAR
Ramuri albe, glazurate, cu sclipiri de perlă rară
Mi-ating azi încet fereastra cu lungi brațe de cleștar
Iară vântul, în surdină, cu o șoaptă dulce-amară,
Vrea să-ngroape sub zapadă al iubirii felinar.
Tu arunci un lemn în sobă și ce lupte-s printre umbre,
Când lumina le despică și le frânge tremurat!
Și ce luptă-i în privirea-ți care țurțuri reci ascunde
Și ce luptă e-n tăcerea-ți care ne-a înstrăinat!
Din priviri mă pui în lanțuri și-apoi mă dezlegi în grabă,
Din priviri mă dai Golgotei și-apoi mă răscumperi iar,
Din priviri citești sentințe fară măcar o silabă,
Din priviri mă faci în iarnă, floarea ta de făurar.
Te-aș iubi de-ai fi și viscol într-o eră glaciară,
Te-aș iubi chiar de-n fereastră, sub flori de ger tu m-ai zidi,
Dacă, într- un colț de suflet, ai vrea să-ți fiu eu primavară
Și-nghețat în a mea palmă, doar cu un zâmbet te-aș topi!
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Noi
Noi suntem cântece albastre,
Pe țărmul primelor iubiri,
Știm îmblânzi furtuni sihastre,
Îngenunchem vechi amăgiri.
Noi suntem dimineți febrile,
În timp obtuz, indefinit,
Ne biciuiesc tăceri ostile,
Dar mai privim spre infinit.
Noi suntem rouă răzvrătită,
Pe iarba aspră din trăiri,
Prin ceața vieții ruginită,
Ascundem șoapte de-amintiri.
Noi suntem alb, poate și negru,
Ne contopim, prin tonuri gri,
Vânăm mereu cuvânt integru,
Sfidăm tăceri cu ochi pustii.
Noi suntem râuri indecise,
În maluri de visări prospere,
Mușcăm în luturi interzise,
Trezim nisipuri efemere.
Noi suntem cântece rotunde,
Pe buza altui început,
Pândim mereu stele fecunde,
Învingem timpul prefăcut.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Sărută pământul acesta
Sărută pământul acesta şi taci…
Şi-ascultă ce are să-ți spună.
Din holda de spice, din câmpul cu maci,
Îți glăsuie glia străbună.
În fiece brazdă e-un cântec de dor,
De mamă, de tată, de frate…
Păşeşte încet. Şi-ai s-auzi glasul lor,
Cum până la tine răzbate…
În fiece boabă de rouă-i un cer,
Şi-n fiece floare-i o lume.
De ce-om aduna noi în suflete ger,
Nu pot şi nu ştiu a vă spune…
Dar ştiu că poți face din slove un rai,
Să-ncapă în el lumea toată!
De-ai şti că rămâi doar cu-atât pe cât dai,
N-ai face vreun rău niciodată!
Acesta e singurul drum spre-mplinire:
Să creşti, să trăieşti şi să mori în iubire!
Maria Apăvăloaie-Lungu
( din volumul în lucru, CIOBURI DE VITRALII)
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Fluier de timp
E-atâta întuneric în firul de lumină,
Că moare-n Lună gândul și ceru-i în surdină.
Povestea nu începe în straturi largi de roze,
Ci stă ascunsă-n ramuri și-n umede viroze.
Ce fluier trage-n pieptu-i un cântec de ocară,
Când noaptea e o geană ce-n ochi morminte cară?!
În cețuri de insulte, o raclă se sfințește
Și-o umbră-n felinare hotarul își lărgește.
Adorm pe cărăruie, pe pat de piatră spartă
De carele greoaie, ce-n roți vecia poartă.
Și nu mă înfioară nici glas de filomelă
Ce-mi cheamă-n luminișuri tăcerea dintr-o stelă.
Din sufletul de iască, rămâne doar o toacă
Al cărei sunet aspru se zbate în băltoacă.
Iar din lumini ascunse în poezii de gheață,
Răspunde peste vremuri un croncănit de viață.
E iar bujoru-n floare, frunzișuri se deznoadă,
Pâraiele se umflă și timpul e o nadă.
Eu mușc cu disperare din ultima secundă,
Când somnul veșniciei în suflet mă inundă.
Ce fluier trage-n pieptu-i un cântec de ocară?!
Director editorial: Camelia Corina Boț
Ultimul cerc
pe scena vieții sunt un muritor
nu sunt perfect
nu sunt actor, nici visător
nu mă cunoaște nimeni pe aici
deși mulți știu cine sunt
dar nimeni nu știe cum sunt
încerc să fiu un suflet, doar atât
e mult, e de ajuns…
rătăcesc zilnic prin ecouri înfundate
uneori ascult șoaptele umbrelor printre înconstante suspine
din lacuri de întuneric împletesc stele
noaptea risipesc depărtările
născând cuiburi de iluzii
în zori vâslesc către cer prin lacuri de ceară
sus, visul s-a frânt, era prea sus
mă prăbușesc în gol
închizând ultimul cerc
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Trăiască Nația!
Şi noi suntem Eminescu
S-a scris atât de mult şi frumos despre Eminescu, încât ce-aş mai putea adăuga eu, când o lume întreagă i-a închinat gânduri şi cuvinte alese, astfel încât este îndeajuns să spui Eminescu şi imediat gândul te poartă la absolut. La absolutul universalității sale, căci Eminescu nu este doar al nostru, al românilor, Eminescu este fiul Pământului dar şi fiul Universului…
Căci cum ar putea fi altfel, când o lume întreagă l-a îndrăgit atât de mult, încât unii au învățat limba română, tocmai pentru a-i putea cuprinde şi înțelege profunzimea?!
Universalitatea „Luceafărului poeziei românești”, are chiar o valență cosmică, întrucât există pe Marte un crater numit de NASA „Eminescu” tocmai pentru a-i recunoaşte genialitatea.
Există şi o planetă numită „Planeta Eminescu” în onoarea poetului.
Un portal către multivers sunt versurile eminesciene; prin intermediul acestuia, pot călători chiar şi până acolo unde se sfârşeşte, dacă are un fine. Pot ajunge în dimensiuni astrale de o frumusețe inimaginabilă, iar corzile sufletului meu vibrează sentimente noi, care nu au un nume, încă. Înot într-o mare de aştri, stele şi sori iar lumina lor caldă mă copleşeşte de atâta stare de bine.
Printre aceştia, presărați ici-colo, în zborul meu prin multivers, stele alese mă privesc. Sunt ochii „Luceafărului”, ce-mi călăuzesc calea, parcă vrând să se asigure că-mi păstrez traiectoria indicată, că n-o rătăcesc.
Cu ajutorul versurile sale, unice şi veşnic actuale, pot călători cu viteza gândului, astfel, pot ajunge cu uşurință „La steaua”, la Pleiade, dar şi la „Luceafărul” nemuritor, pot traversa galaxii îndepărtate, nebuloase şi în acelaşi timp pot fi lângă izvorul din codru, pot simți fiorul iubirii dar şi gustul amar al despărțirii şi-al iubirii neîmpărtăşite, pot simți nostalgia tinereții, trecerea clipei „cea repede” dar şi ultimul dor.
Cu ajutorul versurilor sale, pot simți revolta, uneori disprețul, împotriva unei clase politice neschimbatā şi la fel de lacomă, chiar dacă au trecut aproape două secole…
Un mănunchi intens de sentimente arde în sufletul meu, aşa cum arde în sufletul fiecărei persoane ce-i apreciază şi iubeşte opera pentru că şi eu sunt Eminescu, şi tu eşti Eminescu, şi ei sunt Eminescu!
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 