sub brad era și cadoul meu, l-am desfăcut cu grijă… am găsit o simfonie necântată, o poezie ritmată aiurea, o strună în dezacord cu solfegiul, o replică pentru cortina căzută și un vers alb-negru de colorat.
creioanele erau ascuțite la ambele capete, o radieră își ștergea transpirația, echerul zâmbea pătratelor, compasul citea din geografie, iar tabla înmulțirii se învăța singură.
într-un alt colț aveam ziua de apoi, borcane cu nemurire pusă pe iarnă, un Crăciun, o Bobotează și de restul mucenici, o vară fără aer condiționat și anii de eternitate bine numărați.
am dat și peste viețile noastre, plângeam în colțuri diferite… găsindu-ne, te făceai și mai frumoasă, eu mă îndrăgosteam și mai mult, iar din fericire se nășteau colinde.
în timp ce se scutura cămașa pe mine, mi-am fâcut o cană cu ceai din „te iubesc” de la îngeri, am uns dorințe pe fiecare parte a viselor, apoi mi-am pus sărutul tău de merinde până la capătul lumii.
O aripă e ca un zâmbet pe fața stinsă a regretului. Din fâlfâitul orizontului se nasc zboruri în degradeuri. Câte nuanțe are mărul discordiei!
Se aprind focuri seismice în conclavul timpului. Secundele sunt zvâcniri ale timpanului în egreta silențioasă, o punte albă între nimic și absolut.
Feriți-vă de constelații! Se vând pe lumini intermitente.
În pântecul voluptos al Căii Lactee, am conceput prima mântuire serafică. Din înger am stors tot icnetul păcatului. A rămas eternitatea viageră.
Încă zâmbesc pe buza regretului. Dumnezeu este o imagine distorsionată, în care se amestecă vulgar stele, antimaterii, luciferi, ape carbogazoase și intimități mistice.
Dar mai opriți odată reflecția antiluminii gnostice!
M-am apropiat tiptil de caruselul unei supernove și… și… am redevenit copil. Sunt al tuturor patimilor lumești, până la neființa clasică.
E azi, la început de frondă. Ochii și-au ales o poziție strategică. Urmăresc pe sub pleoape tăceri misterioase. În sfârșit, se odihnesc petunii!
A nins azi-noapte, când dormea fără de griji orașul. S-a așternut destulă nea și, Mimi, nepoțica, și-a pus mănuși, fular, bocanci și a luat fărașul, să facă omul mult dorit, cu mama și bunica.
L-au construit cum știm și noi, drept nas i-au pus un morcov, niște crenguțe-n loc de mâini, cu ochii de cărbuni, mulți năsturei, pentru veșmânt, din boabe mici de roșcov, în chip de fes, o crăticioară veche, din străbuni.
Dar omulețul era trist, privirea-i era stinsă… Trei generații așteptau să fie mulțumit că i-au dat viață-așa, deodat’, din neaua proaspăt ninsă. Și el?!… Stătea înțepenit, și rece, și uimit!…
Își spune-n gând:„Ce vremi aiurea, nimic nu-i ca-n alți ani! Totul e-ntors cu fundu-n sus, mă doare viața asta! O lume-ntreagă nu visează decât să facă bani! Așa-și va pierde sufletul și-și va găsi năpasta!”
Doar Mimi gându-i auzea și-i venea o idee: „Dacă îl pun cu capu-n jos, ne-o vedea cum ar vrea!” Și îl întoarse imediat și-l puse pe alee… Iar omulețul zâmbi brusc: „Daaaa… asta-i lumea mea!”.
Nu mă-ndoiesc. Din contră. Sunt convins că şi dacă sunt nins, n-am fost învins, că nimeni încă n-a reuşit să-mi dea măcar un brânci pentru că-am fost puternic ca o stâncă cu văi adânci.
Credinţa care-n mine e nucleu este de fapt un strop de Dumnezeu, o picătură de infinit din care-am fost creat ca-n trup să nu existe vreo nervură ce n-a vibrat.
Am fost mereu ceea ce sunt acum şi am avut de fapt acelaşi drum cu mici popasuri în care-am încercat să fiu altfel, stând îndelung cu mine la taifasuri, vorbind de ţel.
Nu am de gând vreodată să mă schimb. Şi eu şi viaţa, sub acelaşi nimb, mai stăm o vreme care va fi-ncărcată de prinos, de gânduri adunate în poeme la care cos.
Zbor spre înălțimi 