SINGUR, în NOPȚI de veghe, sufletul fremâtând, Tăcerea-și împletește cu nostalgii, în GÂND… În PLOAIE de octombrie, cad frunze ruginite, UDE le poartă vântul pe drumuri părăsite.
Nici luna nu răsare, doar ploaia-mi bate-n geam, Gândul la tine-mi zboară… de-o vreme SOMN nu am, Iar clipele trec greu… noaptea încet se lasă Și simt tristețea crudă cum umerii mi-apasă.
Afară toamna-și coace MATERIA ruginie, VREMURI demult trecute mi-aduc melancolie, Iar doru-mi învelește sufletul trist și gol Când amintirea ta, în taină-mi dă ocol.
În ochii amintirii, sufletul meu PLÂNGÂND, Se-agață cu speranță de vise… AȘTEPTÂND Un semn… care nu vine… sau poate s-a pierdut, Pe nesfârșita cale ce duce spre trecut.
Toamnă și melancolie într-un GÂND Le urmăresc stând SINGUR în odaie Parcă-s bătut de VREMURI și de PLOAIE Cu NOPȚI și SOMN să mă despoaie Cum frunze UDE, rătăcesc PLÂNGÂND…
Și toamnă, și melancolie, mă îmbată, Făcând încet să-mi salte inima în piept; O, vis al tinereții mele , în zadar te-aștept! Tot AȘTEPTÂND, pun mâinile pe piept, Și redevin MATERIA superior-organizată…
Un SINGUR GÂND mă-ncearcă în noaptea asta rea, Când Cerul se prăvale, când toamna-mi stă în șea, MATERIA greoaie de-acuma-i un blestem; Ce PLOAIE cruntă-mi cade, mă tem, mă tem, mă tem
De amurgitul zilei, de NOPȚI când nu am SOMN, De VREMURI ce m-apasă; dar iată că un Domn, PLÂNGÂND ia semnul crucii în degete de dor Și mi-l așază-n frunte, să-mi fugă orice nor!
Prin geamurile UDE, o umbră se prelinge, Zâmbind se-arată Luna, tristețile îmi stinge, În ochi îmi joacă toamna, în frâu mă ține strâns, Tot scuturând rugina, m-apucă iar un plâns.
Hai, cazi odat’, cortină, tot AȘTEPTÂND, mă frâng Căci nu mai e din mine decât un biet nătâng!
Toamnă, priponește vântul în căpăstrul frunzei tale ! Mi-este jar, iar vântul duce toată-aprinderea pe vale. Ieri, c-un stol de rândunele, au plecat în pribegie Toate gândurile mele, ce-au cusut macii pe ie.
A rămas un SINGUR GÂND, cal sălbatic și flămând, VREMURI prind,la cingătoare, clipe, sufletu-nhămând, Și în SOMN mi se complace, mut, cu aripile UDE, A-ntomnat în ploaia sură, vamă inimii zălude.
De m-ar asculta izvorul, cântând doine sau PLÂNGÂND, Mi-ar lua sufletu-n poiene, unde-i dorul, AȘTEPTÂND, Dar mi-e sufletul în PLOAIE, stâncă , străjuind dezastrul, Temnicerul unei zări care și-a predat albastrul.
Azi MATERIA se zbate, verde sfâșiat de jarul Care s-a pornit să ardă, iar în miere-a pus amarul, Tămâind în zorii zilei și în crucea unei NOPȚI, Toamna și-a ieșit din fire, dăltuind argint la porți.
Au mai fost și alte toamne, poate tot la fel de reci… Poate tot la fel de multe frunze îmbrăcau poteci, Zgribulite pe sub pașii orbi de dor, de-ndrăgostiți. Toamna asta e ciudată… Are ochii obosiți.
Peste pleoape-i cade bruma și-argintește dealul tot. N-am putere să-i țin trena. Nici să o opresc nu pot. Tot coboară în neștire, mută, oarbă și posacă. Poate că-i e dor de alte vremi… De-aceea e buimacă.
Îi spunea mai ieri, în treacăt, unei ciute rătăcite: ,, Jale mi-e că lumea asta merge tot pe căi greșite… Primăvara-i primăvară, funza-i frunză, pomu-i pom. Dar de la o vreme-ncoace, omul parcă nu e om.”
Toamna asta e ciudată… Printre frunze e măcel. Deși-i veștedă și tristă, poartă verde pe inel. Dar nu-i verde crud să poată prin iubire să unească: E de-un verde diabolic pus pe cale să-nvrăjbească.
Du-te, toamnă! Du-te! Du-te! Și nu mai privi ‘napoi! Las’ să vină sora-ți iarnă cu zăpadă peste noi! Albul ei să-nlocuiască griul sufletelor reci. Cu troiene de iubire să ne-acopere pe veci! octombrie 2021
Cum aș putea să îmi exprim durerea Când lacrimi nu mai am, dar mi-a rămas Un stih, prin care să îmi spun părerea Și, ridicând spre voi răstitu-mi glas,
Azi, să vă-ntreb de ce-i atâta jale, De ce norodul e îngenuncheat, De ce ne ard părinții în spitale, Vrajbă-ntre noi, de ce ați semănat?
De ce-ați inoculat stupida ură, Nu mai suntem, acum, de sânge, frați, Ci sintem ,,vaccinați”-,,nevaccinați”, Nepricepând absurda dictatură?
Vaccinul nu e simplă opțiune Precum a fost și cel antigripal? Să-i ardem pe jăratec de cărbune, Să-i acuzăm de genocid global
Pe oamenii ce suferă de-o boală Și-o-nțepătură i-ar putea ucide, Să nu-i primim în case, nici la școală? Sunt legi normale sau măsuri perfide?
Ne-ncrederea pe semeni îi desparte, Prea mulți considerând că e letal, Sentița sigură spre sumbra moarte, Vaccinul cu efect antiviral.
Nici medicii nu știu ce să ne spună, Părerile-ntre ei sunt împărțite, Mereu ne contrazicem, cu ranchiună, Crezând c-avem idei îndreptățite.
Vedem în frate aprigul dușman, Din vina lui, semănător al morții, Așa ne-au vrut flămânzii de ciolan, Să nu mai fim uniți în fața sorții,
Discordia prea lesne să domnească, Să ne urâm familii și amici, La dușmănie să ne convertească, Grav promovând fățarnice lozinci.
Nu suntem vinovați de sumbra ciumă, Nici nu suntem călăii omenirii, Chiar dacă ne tratați ca pe o turmă Predestinată bolii și pierii.
Cine mai crede falsa propagandă? Vă pasă că suntem contaminați? Cerșiți doar voturi, aducând ,,ofrandă” Bolnavilor, la moarte condamnați!
Înalț spre Cer smerită rugăciune, Mi-e poezia ultimul demers, Implor Iubire, Pace, Înțelepciune Și mă retrag, scriind umilul vers. 26/10/2021
Zbor spre înălțimi 