Anișoară, te-am visat Că părul tău ondulat, Era lung până la glezne Strălucea-n nopțile bezne. Din ochi picau flori, o mie, Cu miros de iasomie, Mâinile-ți catifelate Se rugau împreunate.
Mergeai pe câmpia-ntinsă Cu dorința,-n piept aprinsă Pe mine, să mă-ntânlești Să plângi și să-mi povestești; Cum simți viforul și gerul Iarna, când în gând porți dorul. Și când primăvara vine, Cum arde dorul în tine.
Zilele-ți erau poveri Când strângeai colbul din veri Și freamătul de prin crâng Când vedeai copaci cum plâng. Cu floarea făcând veșmânt Să țină cald la pământ, Se tânguiau florile Când pierdeau petalele.
Grea era ca o povară Strălucirea-n miez de vară, Când lăsa în suflet jar Soarele fără habar; Când de-abia a asfințit Visând al său răsărit. Îți plângeai în pumni durerea Sfinții nu-ți auzeau vrerea.
Te-ai trezit scăldată-n ape Că eu am plecat departe. Părul tău Ană, din vis E drumul spre Paradis, Pregătit de Maica Sfântă Că moartea îmi stă la pândă. Florile-ți din ochi picând Vor fi lacrimi de mir sfânt.
Câmpia verde întinsă E jalea ta necuprinsă. Florile din pom picând Făcând la pământ, veșmânt, Este trupul nostru mut Prefăcându-se în lut. Nu mai plânge Ană,-n noapte Viața merge mai departe!
,,Tu ești primăvara mea”, șopteai… mă definești, Ești soare dulce-n viața mea, caldă iubire, Luminezi cărarea-ntunecată din a mea fire, Ești lacrimă și dor când departe ești!
Tu ești floarea de cireș ce ochii-mi o contemplă, Ești oaza mea de pace din suflet-mi deșertic, Mă dărui ție total să mă păstrezi veșnic… Așa-mi șopteai, IUBITE, sărutându-mă pe tâmplă!
Apoi, mă îmbrățișai și mă iubeai cu dor, Mă înălțai spre stele cu buzele-ți fierbinți, În zborul nostru, fluturi ne scoteau din minți, Noi… deveneam un punct în dulcele decor!
Literatura. Poemul „November”, autor Luisa Pîrvan. Eseu critic, Gheorghe Apetroae Sibiu
Iată un alt neînceput, cel al trecerii proteice pe „ alei zglobii”, pe aleile căptuşite cu frunzele în corindonul autumnal al poetei Luisa Pîrvan. Este acel zbor de întrecere al „frunzelor galbene” cu frumoasa sa vârstă „ ille tempore”, cu gândul câştigării oricărei curse în devenire „mă întrec cu un novembre” și tot în peisajul exotic – plutitor al frunzelor desprinse, ”păsări galbene” din braţele tremole ale cerului albastru, de culoarea ochilor săi. Poeta Luisa Pîrvan simte în frunzele ce cad în jur şi peste trup o relativizare existenţială a jumătăţii din Tot, lipsa trunchiului din neînceput ”fără rădăcini”, ea însăşi, o ramură ce încă mult viază, prea încărcată de mustirea eluviilor telurice în creaţii lirice ce îi împlinesc lăuntricul și o însoțesc mereu la banchetul de lumină… pentru lirismul și incărcătura ideatică a versurilor! Gheorghe Apetroae, SibiuDin genomul axis al focului sacru, acel interior al creaţiei prin cuvânt, cel predestinat poetei ”se aprind felinare prin zodii”, exponenţiali ai transcenderii asimptotice în esteticul imaginar elliptico-gnomonic, în creaţia sa adânc reflexivă şi atât de frumos versificată. Se observă un travaliu arhitectural al sublimului în lirica versului său şi asistăm, astfel, la un rit sacerdotal, sacrificial și insolit al unui suflet cristic inundat de înfloriri şi robit de frumuseţea tăcerii din iubire. Este sufletul angajat în zidirea de cupole lirice pentru cauza celestă a slujirii iubirii pure pe pământ „făcând zidiri din duminici”, spre înobilarea apolinică de pe trecerea edenică… A construit poeta Luisa Pârvan templul său liric spre liniştea ce crește în dumnezeire ”cu uşi deschise către tine” spre revigorarea tantrică a sufletului său sensibil la armoniile serafice, fie chiar şi un atribut al lăuntricului partenerului său. Şi nu întâmplător, poeta îi simte trecerii valul greu de balsam așternut și în versul său „ miroase a tufănici ascunse”, în adierea vântului de toamnă peste sufletul cuprins de aşteptarea marilor împliniri, de o nouă primăvară… Din registrul panteismului încifrat ” în sânul pumnului de frunze”, în culori hematice, frunze căzute pe caldarâm şi în suflet, poeta îşi devoalează abundenţa gândurilor „iar sufletul mi se întoarce/ în destăinuiri”. Poeta se resemnează la condiţia trecerii şi la peisajul autumnal cu abundenţa frunzelor ruginii, cel care o va încarca cu melancolii autumnale ” păsări galbene/ mi se rostogolesc în păr/ în dansul prizioner/ al îngerilor goi…” Dar nu se lasă pradă acestora și din nou este cuprinsă de fulgerările de lumini ale flăcărilor din inima amiezii sale, în rostogoliri de suflet în spiralele combustiilor tinereţii, motiv de a exclama imperative „în ochi port amiezi însorite” şi, în anamneză, stolul de frunze de rodii și de roze albastre, plutind libere prin spaţii , îngeri goi, ce poate fi altceva, în oglinda versului său de gală, decât „…trupul tău cald” pe care îl identifică în pozitivări metafizice, în culoarea cerului unei inimi atât de însângerată de vulcanii iubirii, și într-o binemeritată graţie…!Felicitări
O paletă de culori sărută pânza cu chipul unui copil mirat. Mâna tremură tușele și lacrimi de culoare se scurg din ochii țesuți de privirea limpede a canavasului. Mirările cresc, cât o lume de basm, pe coamele verzi ale primăverii de sub șevalet. Lumini și umbre răsfiră frunzișul gândului și cad pete de clarobscur în sufletul apei care curge din perii penelului. Pipa își scutură fumul peste norii cu miros de iască. Plouă, plouă, plouă… Râurile se revarsă din culori în sânge, până în delta sufletului unde gongul amiezii anunță o altă eră. Zâmbetul alb al florilor atârnă peste negrul salcâmilor, ca un emoticon în degete nervoase de timp. Tabloul mă privește cu ochi de fulger.
O gloată de bolnavi Autor: Adrian George Itoafă ……………………………………… Din taina sticlei ce-mi îneacă orizontul, din aburi reci ce se topesc în sine, o gheară de oțel vibrează-n mine, îmi decupează trupul, eclozând prin vene și gheare scârțâie pe sticlă, o răsuflare intră-n pori până se întrupă, soldații roșii vor granița să o strămute, să ajung pe teritoriul capetelor mute, o forță de-aș avea să izgonesc această fiară în siberii, să o linșeźe hienele-i flămânde. Dar ce să vezi, această brută se ascunde în buncăru-i sicriu cu nituri de la gloanțe, alături de o gloată de bolnavi se joacă la butoane nucleare, și-s capturat de sticla ce-mi îneacă orizontul, nu știu ce pot să fac: să zbor, să cad sau să rămân.
Îmbracă-mă în haina penitenței, Să-mi fac din lacrimi templu de bazalt, Cu sufletul să zbor către Înalt, Tribut plătind cu anii inocenței. Cu trupul mă coboară în Tartar, În lavă arde-mi grelele păcate, În viață renăscând prin astă moarte. Dă-mi, te rog, azi și ultimul pahar!
Acuză-mă de oarba neghiobie, De mintea mea, ades analfabetă, (Ce, culmea, se visa cândva poetă!), De dragostea-mi nătângă și zglobie Cu care te stresam ca o nebună Fără-a-mi păsa că nici nu mă iubeai, (Cealaltă îți era tărâm de Rai) Dar așteptam urarea: ,,Noapte bună!”
Încuie-mă în Iadul neputinței Pe mine, păcătoasa cea mai slută, Cu pietrele de jar să fiu bătută. Și-apoi, scăldată-n Râul Pocăinței, Putere dă-mi păcatul a zdrobi! Dar lasă-mă să mai privesc spre Soare, Ca, poposind în soarta următoare, Să retrăiesc mirajul de-a iubi!
O lume de mistere și visuri ne-mplinite, O lume de durere și lacrimi risipite, O lume-ncrâncenată ce zace în război, Care trăiește astăzi dar moare-ncet, cu noi.
E lumea ce ne ține, ne știe și ne doare, În care răsar stele și străluceşte-un soare, În care păsări cântă pe ramu-nmugurit Și-n care primăvara, se pare, n-a murit.
E lumea ce devine, încet, mult mai străină, Iar pentru toate astea, doar noi suntem de vină. E lumea ce se stinge încet, fără să știm, În care totu-ngheață, iar noi nu mai iubim.
O lume ce se pierde de-atâta nepăsare Și care-i rătăcită în noapte și-n uitare. O lume pregătită să dea ultima luptă Dar, fără să regrete, mai pierde o redută.
