Merg şi strivesc oraşul sub tălpile mele şi îi simt tăcerea doar când ploaia se suprapune peste singurătatea paşilor Stau şi zdrobesc aerul cu mâinile goale fiindcă fiecare respiraţie mi-e străină fără răsuflarea ta alături Plâng şi-mi sufoc sângele, înainte ca lacrima strangulată să se izbească de marginea cenuşie a dimineţii Merg şi-mi ucid sufletul sub tălpile mele să nu-mi uite pietrele tristeţea în mijlocul drumului
Și atunci n-am să mai scriu despre toamnă, când pomii n-or să mai ningă cu frunze, când norii vor înceta cu ploaie să cearnă sau vântul să mai bată prin inimi confuze.
Atunci am să scriu despre tine poeme, și primăvara am să o scriu printre rânduri, când neaua înceta-va în iarnă a cerne am să scriu despre tine din gânduri.
Și atunci am să îngheț cerneluri o iarnă, și pana o voi închide în nu știu care sertar, cu visul îmbrăcat în pardesiu de aramă pașii-mi voi pierde prin păduri de stejar.
Și atunci n-am să mai scriu despre toamnă, am să culeg frunze și petale de flori și am să ți le prind cu dor pe maramă să îți țină de cald peste iarnă, acolo, în nori!
(Între versurile cu aceeași rimă este o diferență voită de trei silabe, diferența care nu strică muzicalitatea versurilor, ci dimpotrivă o subliniază.) de Anatol Covalli
Eu sunt al senectuţii poet şi m-am nãscut din artã spre-a pãşi în altã artã. Pana e-abia cioplitã, iar lira zace spartã şi mi-am pecetluit orice trecut.
În versul meu prezentul e cernut de-o sitã ciuruitã de-a mea soartã care de-o viaţã-ntreagã o cruntã picã-mi poartã şi nu-mi înţeleg vina. Ce oare i-am fãcut?
Sunt trist fiindcã-s aproape de final şi tot ce-a fost în vreme superb,a ajuns hal, cã timpul ce-a rãmas n-are rãbdare.
Iubirea şi speranţa în sine s-au închis, dar râd ca-n tinereţe atunci când fac sã zboare din inima-mi bãtrânã câte-un vis.
Te iubesc sfânt pământ asuprit, Sfărtecat fără milă prin vremi, Despărțit, împărțit, despărțit, Dup-al marilor lumii cherem!
Te iubesc din hotar în hotar, De pe culmi până jos în câmpii Și din codrul umbros de stejar Pân’ la Mureș, la Olt și la Jii!
Te cunosc după brazda din câmp, Vatra pâinii trudite din greu, După carul cu boi legănând În amurg pe părintele meu.
Istovit dup-o zi de arat, Atârnându-şi lămpaşul în cui, Adormea deseori nemâncat. Și mă dor toate oasele lui.
Însă tu i-ai dat doina de leac, Fluierând-o, să-i treacă de-amar, I-ai dat hora s-o joace cu drag În acest colț de rai milenar.
Simt în brațe un râu clocotind Sânge vechi din pământ românesc. E-al străbunilor mei și e sfânt! Pentru jertfele lor: te iubesc!
Te iubesc valul meu de pământ, Tu ești leagănul neamului meu! Te iubesc de la primul cuvânt Până când voi fi bulgărul tău!
Repostare. Dar ca să-ți iubești glia, pământul, trebuie să îi cunoști trecutul, plânsul și izbânda. N-am mai auzit demult vorbindu-se despre țară, despre dragostea față de ea…
A fost în 1996 . Amurg roşiatic, rugină. În toamna din urmă, Sclipiri de lumină În stropii de ploaie se curmă. Un iz de pustiu ne pătrunde. Lovindu-ne-n tâmple, O moarte ne umple Cu ploaia tăcerilor crunte . Tu stai lângă mine, străină! Ti-e gândul departe Dar cine-i de vină De ploaia ce cade în noapte? Povestea îşi cere sfârşitul, Sunt toate trăite, Rămâne regretul Şi visele, mii, ne-mplinite. Demult ne unise o ploaie, Romantică clipă, Idilă de-o foaie; Demult ne purta o aripă. Torentul se stinse deodată, E marea o spumă, Final de baladă, În toamna pustie din urmă. A fost o Ileanã odată Cu părul de soare, De îngeri creată, Băciţa turmei de mioare, Iubindu-l pe Fătul din basme. E marea o spumă, Sunt două fantasme În toamna pustie din urmă.
Încotro iubire, Pentru ce sclipire, Singur mă lăsași, Să trăiesc pustia Și zădărnicia Ultimilor pași?
Zbor spre înălțimi 