Cu insistență, Muzei i-am tot cerut poeme, Din tot ce are viața să pună cîte-un strop, Să doară, să aline, s-alunge și să cheme, Să-ntrebe și să afle răspunsuri la dileme Și inima s-o pună-n al calului galop! . Eram sătul de cei ce fac din minciună artă, Părînd că simt cu plebea vînau simțirea ei, Într-o societate nici vie și nici moartă, În care adevărul și cinstea, gură spartă, Sînt doi indezirabili și veșnic derbedei. . Ce vise infantile!… prea slabele-mi mijloace… Nu pot să fac cu ele nici miere, nici oțet, Ce leg cu sentimentul, cu slova se desface, Ce-aș vrea să înspăimînte se gudură și place, Ce-aș vrea să placă însă e fals ori desuet. . Din naștere romantic, vulgarizat de viață, Alienat de patimi și îngrozit de toți; Sclipiciul cu-eleganță de pe-orice suprafață Să-l șterg, să se arate adevărata față, Rîd curcile de mine: „nu poți! nu poți! nu poți!…” . Dar nu vreau nici cuvinte ce-ar umili o muză Ce iartă îndrăzneala, dar nu obrăznicia; Stau nopți întregi de vorbă cu mine și m-amuză Cînd un cuvînt mă scuză și zece mă acuză Și orice clipă crede că a urnit vecia. . Cînd inima dă-n clocot scriu versuri căldicele, În fața colii albe stau nopți în meditare, Mă trag prin ascuțișul lor gîndurile mele, Cu mai puțin din mine mă reîntorc din ele, Furtuna lasă-n urmă o ploaie de sudoare. . Privighetori…dar toate au aripile frînte, Scăpate de prin lațuri ce-au împînzit decorul, Scîncesc în noua limbă dacă le cer să cînte, Iar de le cer să zboare încep să se-nspăimînte, Că păsării rănite îi e pedeapsă zborul!
Când genar din cingătoare Scutura a nopții haină, Dans vrăjit de ursitoare, Din divin amăgea taină: Dintr-o stea îndepărtată Noaptea asta cristalină Va lăsa lin să răzbată Duh împrăștiind lumină… Avea chip, izvor de farmec, Frunte ‘naltă, visătoare, Pe cuvânt, harul său darnic Nins-a cu polen și soare!… A cutreierat de-a lungul Si de-a latul draga-i țară, Doină poleind trecutul, Veac de aur să-i răsară. Și căta în codrii lacul Visurilor de iubire, Geniul însă, urma sacru Calea sa spre nemurire… Ascundea sub pălărie, Pe albastra-i, dulce floare, Nimenea să nu mai știe Cum se fur-o sărutare!… Aprinzând prea tare dorul, A zburat ‘napoi la stele, Dăruindu-ne izvorul Din lumina-i ce nu piere!… Noi luceferi își cer zorii Iscusit tocmindu-și versu’, Ei rămân doar… epigonii, El,…luceafărul măiestru!…
S-a ajuns și la nivelul în care, Dacă între proști cutezi să gândești, Să fii acuzat de discriminare, Condamnat daune să le plătești!
Ți se cere din plin astăzi toleranță, În incultura proprie să nu-i lovești, Să nu-i atingi nici măcar prin ignoranță, Ca nu cumva demnitatea să le strivești!
Cel ce te urăște îți va da bună-ziua mereu dar niciodată nu te va îmbrățișa cu mâinile sale de om ci te va aștepta la răscruce deghizat
…în chip de om
ACASĂ printre iedera urcată peste horn (Autor: Teodor Dume)
Cerul se topeşte în mine ca un fulg mă descompun în trup de îndrăgostit liniştea îmbracă imagini văd casa în care am copilărit o mângâi din priviri şi aştept mama trebuia să iasă în prag să mă cheme la masă apoi să-şi răsfire degetele prin păru-mi cârlionţat dar… tristeţea îmi torturează privirea mă uit la buruienile ce-au invadat pridvorul şi la ochiul de apă înecat în fântână lampa s-a înnegrit sub grindă un păianjen obosit îşi devorează prada
nimic nu seamănă cu ce a fost
ca un condamnat îmi descifrez vina apoi îmi împreunez palmele pentru iertare.
(…) Băiatul a continuat s-o privească pe Rubina, care se îndepărta împreună cu ceilalți țigani. La un moment dat, ea s-a oprit. S-a întors și i-a făcut un semn cu mâna. El a ridicat din umeri a mirare, iar fata i-a zâmbit. S-au îndepărtat, cărând în spinare sacii burdușiți de hainele căpătate. Hans a rămas mult timp uitându-se după ei, până când au dispărut pe deal în jos. Și-a amintit că îi era o foame de ar fi mâncat chiar și bolovani. Cuprins de o veselie pe care nu și-o putea explica, a pornit-o spre bucătărie. A căutat-o după câteva zile, la ceasurile înserării. I-a trebuit mult curaj ca să se ducă. A stat mult timp pe gânduri dacă să o facă sau nu. Încerca să-și imagineze cum va fi și cum va apărea el acolo, între ei. S-a hotărât într-un final să meargă pentru că nu-și putea scoate din minte chipul ei frumos. Simțea că trebuia neaparat s-o vadă. A coborât prin praful drumului dorindu-și să nu se-ntâlnească cu nimeni. Doar o muiere în vârstă, ieșită la poartă, i-a dat binețe, iar el a fost musai să-i răspundă. Când câmpia s-a întins dinaintea lui, s-a oprit și a tras aer în piept. Căruțele erau înșirate una după alta la umbra unor arini, iar în spatele lor, oamenii erau adunați în jurul unui foc. Și-a continuat drumul, pân-a întâlnit o țigancă bătrână care l-a întrebat unde se duce. „O caut pe Rubina!”, i-a zis el, cu o jumătate de gură. Piranda s-a întors cu spatele și i-a strigat ceva pe limba ei unei alte femei ce ședea lângă foc. Aceasta s-a ridicat și s-a apropiat de un bărbat care era întors cu spatele. I-a șoptit ceva la ureche. Omul s-a răsucit, l-a privit pe Hans și i-a zâmbit. Bulibașa Tobar a scos pipa din gură și i-a făcut semn băiatului să se apropie. Apoi a strigat o singură vorbă, scurtă, pe limba lor, iar ceilalți țigani din jurul lui s-au împrăștiat care încotro. Rubina a apărut din spatele unei căruțe, parcă mai frumoasă decât a văzut-o în urmă cu câteva zile. Hans a rămas cu gura căscată. A vrut să-i dea „zâua bună”, însă cuvintele nu voiau nicicum să se lase rostite. A privit-o fascinat cum trecea pe lângă el, cu fustele foșnind, lăsând în urmă miros de iasomie. „Ce coți pe la noi, Don’șoru’?” l-a întrebat Tobar pufăind din pipa cea lungă. Băiatul a surâs, neștiind ce să spună. Rubina s-a apropiat de el și i-a zâmbit. „Vrei să-ț’ ghicesc în palmă?”, l-a întrebat. Hans a dat din cap, fericit. „Da, vreau!”, a murmurat el. Fata s-a așezat pe o ridicătură de pământ și l-a invitat lângă ea. „Întinde palma, Conașule!” Atunci el a simțit pentru prima dată în suflet o căldură și un sentiment de bine pe care nu și-l putea explica. Inima-i bubuia în piept de parcă ar fi vrut să iasă afară. Îi venea s-o ia pe Rubina de mână și s-o ducă în locul în care să fie doar ei doi și...
„Conașule! Întinz’ palma?” Vocea ei l-a trezit din visare. I-a privit ochii verzi și a surâs. A întins palma. Degetele subțiri ale fetei i-au urmat conturul liniilor din palmă, făcându-l să se înfioare. Nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul ei frumos. „Vino cu mine!” i-a șoptit el vrăjit. „Se vede acilea drum lung, conașule…”, i-a zis ea, privindu-i palma. El a tăcut, sorbindu-i fiecare cuvânt. „Drum de oase…”, a adăugat Rubina fără să-și ridice ochii din palma feciorului. „Hai cu mine!” a insistat el. O țigancă în vârstă a trecut pe lângă ei ținând un copilaș în brațe. Bulibașa Tobar a tușit și i-a strigat ceva femeii, care s-a oprit și i-a privit pe cei doi. Rubina i-a strâns palma lui Hans și s-a ridicat dintr-o dată. El a tresărit. „Când o să te mai văd?” Fata i-a zâmbit. „O să mă mai vezi…”, i-a șoptit ea, îndepărtându-se. Ca la un semn au apărut toți, într-o forfotă plăcută, asemenea unui mușuroi. Seara s-a pogorât dintr-o dată, trimițând la culcare soarele toropit de căldură. Băiatul a rămas câteva clipe privindu-i și dorindu-și să facă parte dintre ei. Să doarmă sub cerul liber, iar Rubina să fie a lui și numai a lui…
