Într-un gerar fără zăpadă lasă un GREIER să-ți intre sub piele un cânt de vioară, atunci vei vedea prin VĂZDUHURI cum nori PLUMBUIȚI își destramă ZBORUL sculptat în cerneală. Din DORUL ce tremură-n FRIGURI iernile sure, fă GÂNDUL să TOARCĂ duioasă baladă. Atunci vei vedea cum picură, în CIUCURI de nea, pe sticla TIMPULUI, a iernii broboadă.
E ianuarie, numai provizoriu, dragă! – Apoi e câinele, e coada și covrigul, Și gaura polară ce-mi aduce FRIGUL Cu zdrăngăneli și CIUCURI la desagă!
Și dac-o fi ca iarna să se-ntoarcă Rânjind cu norii PLUMBUIȚI din mine Atunci, pe sub furcile acelea caudine, Îi dau un caier încâlcit să-l TOARCĂ!
GÂNDUL, DORUL, poate că sunt duhuri, Ce-mi scrijelesc imagini vii pe creier… Of! Cântec țârâit cu bâțâieli de GREIER Și-un ianuarie burnițând VĂZDUHURI…
Gândesc că și la tine, la fel, e ianuarie… Gândesc că TIMPULUI îi place ZBORUL… Ce zici? Eu cred că te-a uitat și dorul Undeva, rămasă-n întuneric pe avarie!…
Vântul poartă prin VĂZDUHURI Naufragiate nave, Norii PLUMBUIȚI din cerul Ce descarcă pe noi gerul, Pun pe inimă zăvoare Și nădufuri!
Plâng streșinele numai CIUCURI, FRIGUL, apei i-a stins ZBORUL, DORUL tot mai rar ne-ncearcă, GÂNDUL a-nghețat în barcă Și să redeștept umorul Nu-mi vin trucuri!…
De atâta întuneric Nu văd lâna să o TOARCĂ, Bunici învârtind pe fusuri, Firul TIMPULUI și-apusuri… Gânduri ultime le-ncearcă Ezoteric…
Lungi corăbii risipite Zilele-n Genar oftează După sudul plin de soare, Când din GREIER, cânt răsare, Iar pe țărm zâne visează Toropite.
Peste cer trăgând cortină În genar ni-e dor de stele! Plânge lacul făr-oglindă, Luna, fața-n el nu-și plimbă, Nu-i pe chipul dragei mele Doar… lumină!…
Fă-ți palmele căuș de apă vie Și îmi adapă trupul istovit… Sufletul meu, de-o-ntreagă veșnicie, A căutat ce Domnul i-a sortit.
În trupul tău o amplă simfonie, De amintiri și vise s-a trezit… Fă-ți palmele căuș de apă vie Și îmi adapă trupul istovit.
Învăluiți de-o mistică magie, Plutim nedespărțiți prin infinit. Ești cea mai minunată poezie De dragoste! Și-acum, că te-am găsit: Fă-ți palmele căuș de apă vie!
Se adâncește noaptea seninurilor noastre, Te-mbrățisez, cu zorii, până la flori albastre … Îți caut, printre șoapte, o liniște de sferă, Tu îmi găsești sărutul ascuns în altă eră!
Pe coapse-mi cântă umbră de veghe statuară, Am stele-arzând cu noimă și inima pe-afară, Mă fur lucid din visuri, împărtășind destin, Deși am multe ceruri, cu toate mă închin!
De-mi faci un rai din clipă, îți fac un rai din zi, Seninuri ne-mpresoară, seninuri vom clădi! Puternice veșminte de soare port prin vreme, Puterea să mă poarte-n iubiri fără blesteme!
Se adâncește toamna înțelepciunii noastre …, Ne cresc ferestre-n suflet, lumini din alte astre, Ne cheamă infinirea, ce-am strâns-o împreună, Nu mă-ntreba de-i noapte, doar ține-mă de mâna!
Ninge iar iubito, fulgii mari dansează peste pleoape, umeri, peste brațe reci, ochii tăi, cu cerul se înseninează, cad din cer izvoare peste albii seci,
Cad din cer poeme scrise cu migală cineva măsoară lacrima subțire, dacă ninge, sigur, iar vei fi mireasă și în altă viață, eu am să-ți fiu mire,
Ninge iar iubito, cu poeme triste, clipa nu mai intră iar în calendare, noaptea-i tot mai lungă, ziua tot mai mică, ninge cu petale albe, dintr-o floare…