Prea stăteai icoană la fereastră Şi zâmbeai frumos, dulce năpastă! Luna, blând, te mângâia pe frunte, Prea sclipeau pe cer stelele multe. Ai fost muza tinereții mele; Mama lor, de lună şi de stele!
Şi-nvățasei câinii să nu latre, Când veneam la tine-n miez de noapte. Mă strângeai la pieptul tău fierbinte, Unde nu eram deloc cuminte Şi m-ademeneai cu dulci cuvinte. Mama lor de buze otrăvite !
Şi mă-ndrăgostisem fără vrere, Erai blândă ca o adiere . Te doream, mă-ngenunchea iubirea, Mă priveai şi mă pierdeam cu firea. Şi-adormeam la pieptul tău degrabă; Mama ei de tinerețe oarbă!
Ş-apoi, nu ştiu cum te-ai dus nălucă, Cum te-a prins, de ce, un dor de ducă? La fereastră-aceeasi lună bate Și pe boltă stelele sunt toate Dar pe care chip să mai răsară? Mama ei de dragoste amară!
Nu, nu doarme Eminescu! Lumina lui ne veghează! Fără El Limba Română n-ar mai fi atât de trează! Când a poposit pe scara dinspre ușa veșniciei, A curs un ocean de lacrimi peste sufletul hârtiei!
Nu, nu doarme Eminescu! E mai treaz decât toți trejii Printre care se strecoară cei care se cred vitejii, Cei care dau zi lumină înspre Dânsul cu cenușă! Nu vă temeți! Pentru ăștia, veșnicia n-are ușă!
Nu, nu doarme Eminescu! Nu îl lasă nemurirea! Ceru-a coborât în lume spre a ne aduce știrea, Că stăpânul vorbei scrise ne veghează generația, Dar e trist că n-are cine să strige „trăiască nația”!
Nu, nu doarme Eminescu! Ochiul lui, cel de Luceafăr, E mai plâns ca niciodată! În Țară nimic nu-i teafăr! Chiar și „codrii de aramă” s-au pierdut de rădăcină! Până și „Scrisoarea-a treia”, auziți-o cum suspină!
Nu, nu doarme Eminescu! Domnilor, păi, cum să doarmă Când sufletul Țării sale, fără milă se tot sfarmă! Cine sunt sfărâmătorii? Sunt români de modă tristă, Care au făcut ca „nația” să încapă-ntr-o batistă!
Nu, nu doarme Eminescu! Scrie! Scrie pentru îngeri, În timp ce bătrâna țară se hrănește cu înfrângeri! Eminescule, mă iartă că-ndrăznesc așa a-ți zice; Du-te Tu la Doamne-Doamne și roagă-L să ne ridice!
Ne-au îngenunchiat străinii pe care-i hrăneam cu pâine! Să strigăm „trăiască nația”, altfel, ușile lui mâine, Toate ni se vor închide! Vom ajunge „Cutărescu”! Mai avem două speranțe: Dumnezeu și… Eminescu!
Mi chiedo, chi sia questo grande pittore, che ha dipinto la natura, con vari colori incantevoli. Ha svuotato tutta la speranza sui prati e nelle foglie degli alberi; ha rilasciato la libertà nel cielo infinito e nello scorrere del fiume, avvolgendone la terra, alla montagna ha donato sensualità e ha dato vita ai raggi del sole. Mi chiedo chi sia questo grande pittore che ha nel suo pennello tali colori pieni di vita.
Mă-ntreb
Mă-ntreb, cine este acest mare pictor, care-a pictat natura cu diferite culori încântătoare. A golit toată speranța pe câmpii si-n frunzele copacilor, a lăsat libertatea în cerul infinit și-n râurile curgătoare, învăluind tot pământul, munților a dăruit senzualitate, dând viață razelor solare. Mă-ntreb cine poate fi acest mare pictor care are în pensula Lui, atâtea culori pline de viață.
Păstrez,icoană rară, o aripă-n ghiozdan Din vara cu codițe, ascunsă-n amintiri, Chiar dacă pierd pe drum, in fiecare an In colbul gri al vremii, uimirea din priviri…
Poveşti cu zâne mai cuibăresc cuminte, Alături de-un penar din lemn…si o fetiță, Tablou de dor pictează, aducerile-aminte Si-o panglică albastră, purtată in cosiță…
Se legăna sub streaşină de cer, poiana, Cu rochia de fluturi şi sân de mere crude Dansa un vals nepământesc, Morgana, Şi mă lua in zbor năuc, către niciunde…
Mai port o aripă de înger şi adieri de vară La margine de timp, între aici si Dumnezeu, Azi vin năluci din vise stinse, să mai ceară Ceva ce nu mai am …ceva ce am fost eu…
1)Cunoaşterea îți deschide multe uşi, dar numai recunoaşterea le poate ține deschise pentru totdeauna.
2)Cuvintele sunt ale tuturor, numai anumite fraze pot să aparțină cuiva.
3)Înțelept nu ești după cât de mult citești, ci după felul cum gândești!
4)Mulţumesc ușilor care mi s-au închis în față, astfel am aflat ce suflete au oameni de dincolo de ele.
5)Orice gunoi aruncat la întâmplare e dovada educației de gunoi a multora dintre noi.
6)Autoeducația este cea mai importantă și dificilă realizare personală. Gândurile și sentimentele ne reprezintă, ele ne controlează destinul.
7)Faptele noastre spun întotdeauna cine suntem, cuvintele spun cine încercăm să părem a fi.
8)Adeseori liniștea ta este mai importantă, decât să cauți a înțelege gălăgia altuia. Mai bine lasă-l baltă!
9)Nu fi supărat pe omul orbit de mândrie, lauda exagerată nu dovedește altceva decât felul său de a fi.
10)Viața aduce diverse provocări pe care le putem folosi pentru a învăța cum să navigăm pe harta propriilor emoții.
11)Mulțumește-te cu puținii prieteni buni decât cu mulțimea prietenilor falși, cu cruzimea realității și nu cu deșertăciunea iluziei, cu onoarea sufletului deschis decât cu lingușirea zâmbetului fals.
12)Recunoștința este ploaia ce udă solul fertil al faptelor bune, în timp ce faptele rele rătăcesc și ofilesc sufletul omului.
13)Cum poți empatia cu cineva, când dincolo de suferință sa se citește caracterul îndoielnic al faptelor sale?
14)Manipularea! Omiterea adevărului, ce duce la absolvirea minciunii.
15)Uneori e mai bine să fii un inocent, pentru a nu gândi prea mult și a putea dormi liniștit.
16)Mulți suntem săraci nu pentru că nu avem, ci pentru că nu ne ajunge.
17)Unii oameni cu cât îi cunosti mai mult cu atât ajungi să crezi că nu-i cunosti deloc.
18)Cu certitudine, problemele nu se sfârsesc niciodată, dar nici soluţiile nu au sfârșit.
19)Adevărata ta educație se vede atunci când crezi că nu vede nimeni ceea ce faci.
20)Nu contează cu ce și cât scrii, contează ce idei exprimi!
21)Cuvântul este grăitor, dar numai exemplul poate fi convingător.
Mă duc cu drag pe-un drum râzând, Și tot pe el mă-ntorc plângând, De multă sărăcie… Că-nlănțuite suflete, Vânându-se a foamete, Se zbat ca-n colivie.
Dar colivia-i nu-știu-cum Perdea-ntr-o jariște de fum… Şi pâclă-necăcioasă… Și tot mai mulți se rătăcesc În haos de surghiun lumesc, Pe drumul către casă.
Cu val de val, s-au smuls pe rând, Simțiri din suflet și din gând, De îndumnezeire, Si-n locul lor, s-au pripășit, Nu înzecit, ci înmiit, Gheene de-amăgire.
Legați iar Cerul de pământ, Şi vă sfințiți din Duhu-i Sfânt! Atât mai putem face… Că parcă nu a fost nicicând Ca azi, pământul mai flămând, De dragoste și pace.
Aprindeți candele pe cer, Că ni-i pământul prea stingher, Și prea fără de tihnă! Și cu iubire, dați-i lui, Precum e-n Cerul Tatălui, Răgaz pentru odihnă.
„Doar un păcat mi-a mai rămas” când sorb secundele din ceas și-apoi ți le șoptesc pe buze și pe sâni cuminți asemeni ultimilor sfinți, cu iz de „te iubesc”
Numai o noapte voi lipsi, dar îți voi fi a doua zi supus ceasornicar ce-n inimă-ți va repara tic-tac-ul dintre „nu” și „da” legat de minutar
Doar o credință mai păstrez și din științe doar un miez călcând religii vechi credința că pe-același vad trec suflete spre rai sau iad singure sau perechi
Numai un gând îmi bate-n geam când clipe ciripesc pe ram un cântec trecător, un gând cu brațe de alint în timp ce clipele-și întind aripile, a zbor
Doar o lumină mai respir și mă mai leg c-un singur fir de lume și de cer respir lumină-n ochii tăi și-mi aflu calea printre căi de veșnic și-efemer
Mai intru doar într-un altar în ritmul unui secundar care-a fugit din ceas altaru-i trupul tău păgân dar nu mă-nchin și nu rămân căci nu e de rămas
Trec, doar, prin el, să mă sfințesc, păcat șoptit în „te iubesc” și clipă de neant dar nici măcar nu-ngenunchez și-n ochi la mine n-ai să vezi cerșiri de trist amant
„Doar un păcat mi-a mai rămas” să-mi răstignesc umbra pe ceas când clipe-ncrucișez iar tu s-agăți de secundar o iconiță din altar și să mă ierți de miez
N-am rezistat nici eu, numitul Lot, ce-n necredință eram tot un Toma, am vrut să pipăi cu privirea tot și am privit cum arde-n foc Sodoma.
„Nu vă uitați ’napoi!” nu m-a atins pe mine și-am vrut în flăcări să-mi înghețe ora, n-am ascultat povața Ta de bine și am văzut cum arde-n foc Gomora.
Și-atuncea când blestemul mi-a cuprins muierea, eu m-am întors cum s-ar fi-ntors oricare și mi-am îmbrățișat cu toată neputerea iubirea vieții mele transformată-n sare.
Și-apoi de-atunci m-am tot sălbăticit, stâlpul de sare mi-a fost rugăciune, m-am închinat la el ca la un chip cioplit – de veacuri asta e povestea care nu vi se spune.
Zbor spre înălțimi 