Mira Minu

Cupe de firesc

De câte toamne te iubesc?
N-aș socoti, e prea lumesc…
Vreau doar să bem un must ceresc
Servit din cupe de firesc.

De câte ori ne-am sărutat?
De câte frunze-n vânt se zbat,
De câte flori s-au parfumat
Cu frumuseți de ne-ntinat.

De câte ori zâmbesc pe-ascuns
De la-ntrebări făr’ de răspuns,
De la misterul nepătruns
Al clipei care ne-a ajuns

Într-un același Univers
Cu alchimii fără revers
Și armonii cu sens de mers
Spre un același fapt divers

Și nuanțat cu efemer,
Punându-și ager la rever
Un infinit născut sever,
Dar îmblânzit, cumva, lejer

De un îndrăgostit tăcut
Care a plâns când i-a plăcut
Și a zâmbit când l-a durut
Amorul sfânt de la-nceput

Până la purul răsărit
De stea c-un umăr dezvelit
Și c-un clipit nedumirit
De câte taine a privit.

Una din ele suntem noi,
Doi lăstărei prinzând altoi
Și tot crescând în ritm vioi
Intensitatea de apoi.

De câte vieți am repetat
Un ritual înflăcărat
În violet și presărat
Cu fulgere de diamant?

De-atâtea ori ne-am regăsit,
Unul pe altul ne-am vrăjit,
Unul pe altul ne-am trezit
Și mai cu sete ne-am iubit.

Doar toamna ne mai ostoiesc
Cupele roz de must ceresc.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Dumitru Vasile

Cartea

Când am pornit în viață, cu fruntea ridicată,
M-a strâns în brațe mama; părea îngrijorată.
Pe umăr mi-a pus tata o mână grea, osoasă,
Mi-a spus că este-n datini să-mi construiesc o casă.

Trecut-au ani și vântul mi-a tot plimbat destinul,
Amară mi-a fost pâinea și mult prea acru vinul.
Cu pasul rar și fruntea plecată înspre glie
Îmi depăn firul vieții, ce-a fost și ce-o să fie.

Cuvintele-s mortarul din care-am ridicat
O încăpere mică, un univers visat.
Drept stâlpi am pus în teancuri volumele citite,
Șindrilă e hârtia cu semne-nșiruite.

De-ar fi aici părinții, ce aș avea să spun?
Din ce-am visat odată, am doar un pumn de scrum.
Se pierde-n seară drumul și soarta-și cere partea…
N-am construit o casă, dar las în urmă Cartea.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Ion Sima Delagaleș

EU SUNT GRĂDINARUL TĂU

Fetița mea cea mai frumoasă,
eu sunt grădinarul tău
cel nou;

știu când te seacă setea
să-ți torn apă la rădăcină,

știu când te arde lumina
să-ți devin umbră-n grădină,

simt când te ofilește dorul
să-ți umezesc trupul cu rouă

iar când te aprinzi de iubire
eu sunt cel care adună norii
și îi grădinăresc să te plouă.

Pentru dragostea ce ți-o dăruiesc
tu îmi împodobești zi de zi,
cu parfumul și cu zâmbetul tău,
viața și grădina.

Fetița mea cea mai frumoasă,
eu sunt grădinarul tău
cel nou,
cel care știe să-ți ude cu iubire
rădăcina.

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Lucica Mocanu

Destin

Nu știu când a-nceput firul,
dar știu că am învățat culorile
ascunse între alb și negru,
ca într-o cochilie de scoică.
 
Și-am început să colorez lumea:
zboruri de pe tâmple sculptau în rocă,
apoi am pictat săruturi, îmbrățișări,
împrumutând și născocind alte culori.
 
La ultimul apus, prins între pleoape,
am uitat culorile în răsărituri, departe.
Pe șevalet, ultimul tablou e gri,
ca întristarea lui Petru
după cântarea cocoșului, în noapte.

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Nicoleta Șurpanu

O TOAMNĂ

Se-așterne primul strat de brumă și florile se ofilesc,
voi mai lăsa o toamnă-n urmă pe care tare o iubesc,
e anotimpul meu de suflet pictat în sute de culori
și e un dans pe cerul liber al stolurilor de cocori…

Toamna îmi este așternut de frunze ce plutesc în vânt,
îmi e destin și legământ și rostul îmi e pe pământ,
e dorul meu umblând hai-hui printre miresme de gutui,
lumini ce imită-n gălbui lampa bunicii prinsă-n cui…

Și-n calendar mi-a fost ursită o zi de toamnă liniștită
în care am venit grăbită că m-a ales să-i fiu ispită
pe-acorduri ample de viori care cântau până în zori
și când migrau privighetori cu ochii mari și visători…

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Gabriel Cristea

Se topesc columbii…

Se topesc columbii către bolți de sare,
Legănând văzduhul soarelui rănit;
Obosite umbre  se cufundă-n mare,
Să-ntâlnească visul unui trilobit.

Lunecă nisipuri din clepsidre sparte,
Reclădesc imperii și cetatea Ur*;
Se aud fantasme, se aud doar șoapte
Risipind plutirea ierbii de telur…

Îmi pulsează-n vene raza selenară,
Ah, sumeriano, mă ofer în dar!
Fructul buzei tale – gust de scorțișoară –
Recompun în mine chipul lui Nannar.*

Se ciocnesc milenii, vechi ca însuși Nibru*;
Îmi trezești c-o floare ochiul verde, crud;
Coapsa ta, o pradă, mă transformă-n Tigru
Devorându-ți trupul măsliniu și nud.

Cântă revărsării molcome tar sazuri*;
Simt cum mă-nfioară fluviul Eufrat;
Mă-nrobește vântul cu-ale lui talazuri,
Pielea ta semită, părul răsfirat…

Ondulante ierburi cu miros de stele,
Nopți primordiale se răsfiră-n zori;
Trupul tău fierbinte, degetele mele
Semănând columbii  pe lacustre zări…

Notă*
Ur – a fost un oraș-stat sumerian în sudul Mesopotamiei, fiind primul mare oraș dintre fluviile Tigru și Eufrat.
Nannar (năn’ är) – numele cu care sumerienii se închinau zeului-lună. Forma originală a numelui, Nar-nar , înseamnă „dătătorul de lumină”.
Nibru sau Nippur –  a fost un oraș antic sumerian, unde era venerat zeului sumerian Enlil (,,Domnul Vântului”, conducătorul cosmosului)
Tar sazuri( lăute) – instrumente cu coarde, având gâtul alungit, folosite în Sumerul antic, apoi în Mesopotamia, Asiria și Persia.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Grațiela Cristina Herghelegiu

Am înțeles că fluturii nu mor…

Fluturii nu mor
Am înțeles că fluturii nu mor,
Se transformă în speranțe
Și zboară de la o inimă la alta
Risipind culoare,
Formând un curcubeu de iubire,
Pe care niciun nor nu poate
Să-l umbrească și
Nicio ploaie nu poate
Să-i spele culoarea.

Am înțeles că fluturii nu mor,
Se ascund în aripile îngerilor
Și de acolo, de sus,
Cântă.
Nu știu cum,
Dar îi aud în fiecare noapte,
Când sufletul îmi este pustiit,
Iar inima mă doare
Și mi se face dor,
Foarte dor.

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Adrian Păunescu

E toamnă şi eşti singur…

E toamnă și ești singur, pendul fără noroc,
Ce-naintează-n vreme, într-un balans pe loc,
E toamnă și ești singur și ochii tăi sunt triști,
Prin gene și sprâncene ca arsele mirişti.
E toamnă și ești singur și poți să te închini
Cu frunza care cade direct în rădăcini,
E toamnă şi ești singur și poți să te agiți,
Ca ramurile-n jurul copacilor răniți.
E toamnă și ești singur și plouă sfidător
A îngropări de oameni ce și trăiesc, şi mor,
E toamnă și eşti singur printre clişee vechi,
Umbrelele deschise ascund în veac perechi.
E toamnă și ești singur,în pielea ta străin,
Ca mustul care moare definitiv în vin,
E toamnă și ești singur și-n matematici noi
Rămâne cifra unu şi moare cifra doi.
E toamnă și eşti singur şi naști singurătăți,
Când inima-i trofeul pe care îl arăți,
E toamnă și ești singur și ai ajuns un vreasc
Şi îți vuiesc deasupra păduri care se nasc.
E toamnă și eşti singur și urci pe când cobori
Cu frunza ce prin moarte se-ascunde în viori,
E toamnă și ești singur și morţii te resorb
Ca zgomotul luminii pe pleoapa unui orb.
E toamnă și ești singur și, când amar suspini,
Viorile prin frunze se-ntorc în rădăcini…

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Eugenia Spătaru (Adnana Radu)

SPUNE-MI TOAMNĂ

De ce-mi dezbraci copacii de frunze și de vise?
De ce alungi din flori iubirile promise?
De ce-ți agăți privirea de floarea câmpului
Și-o lași să doarmă-n veci pe brațul dorului?

De ce furi verdele din codrul înfrunzit
Și-l lași golaș și trist, cu trupul dezvelit?
Nu vezi cum lacrima-i se-nnoadă sub bărbie,
Când frunza lui cea verde devine ruginie?

Nu vezi cum plânge amarnic și-și tânguiește jalea?
Cu cerul prins în plete, ar vrea să-ți taie calea,
Solie ți-ar trimite pe-a vântului aripă
Să-i lași frunza cea verde, măcar pentru o clipă.

Dar vântul ți-e prieten, prieten devotat,
Și pentru tine intră cu codrul în păcat,
Rupe în stânga, dreapta și timpu-n sită-l cerne
Covor de frunze moarte el pentru tine așterne.

Întoarce-ți fața, toamnă! Privește înapoi,
La zilele cu soare, la zile fără ploi,
La zilele când codrul din frunză ne doinea
Și păsări călătoare prin ramuri ciripea.

De ce îngropi trecutul sub talpa-ți noroioasă
Și visele le frângi cu mâna-ți noduroasă?
De ce amintirile le închizi sub frunza moartă
Și stingi iubirile în palma-ți vinovată?

De ce nu-mi lași pădurea și codrul înfrunzit?
De ce nu-mi lași iubirea pe ramul înverzit?
De ce o scuturi, toamnă, cum scuturi frunzele?
De ce nu vezi cum cad pe-obraz lacrimile?

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Lorica Mihăilă

E toamnă iar

Întinde-ți mâinile și mă cuprinde,
o să îmi simți căldura din priviri,
e ca un vis ce-o flacără aprinde,
te pierzi în ea și-adesea te inspiri!

Să nu mă-ntrebi de ce e luna rece,
deși-i regină pe vastul infinit,
de ce n-o vezi, când noaptea iute trece,
și soarele apare spre zenit…

Nu mă-ntreba, cuprinde-mă în brață,
mi-e frică doar că bruma va cădea,
și geamu-mi va picta cu flori de gheață,
și-n ceața groasă nu te voi vedea!

Pe cale să-mi așterni zăpezi de miei,
cu puritatea lor să ne îmbete,
să rătăcești tăcut în ochii mei,
pereche să ne fim, făr-de pereche!

E toamnă iar…și câte-or să mai fie,
voi duce-n spate traiul meu de sfânt,
n-o să mai strig și nimeni n-o să știe,
durerea-mi așternută prin cuvânt!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț