De mii de ani te dărui ca să ne-aduci pe lume, Aceeaşi suferinţă, aceeaşi bucurie… Sărut a ta icoană, iubito fără nume Cu sufletul de mamă, copilă sau soţie…
De mii de ani te dărui cu trudă şi cu sânge… Şi dacă e nevoie şi fără ezitare, De dorul unui suflet ce-n tine se răsfrânge Cu viaţă şi cu moarte plăteşti răscumpărare..
De mii de ani durerea din pruncul tău te doare, Călăii-ţi bat piroane în mâna ta sfinţită… Şi-n orice strop de sânge vărsat spre desfătare O inimă de mamă se frânge răstignită…
Te văd trecând prin veacuri din alte lumi stelare, Văpaia cea mai pură din toate cât au fost. Că-n bucurii şi chinuri nimic nu-i la-ntâmplare Tu, sfântă născătoare şi-al vieţii mele rost!
Voiam să-ți mângâi încet coapsa, glezna, talpa piciorului afundându-se în nisipul uscat și m-am făcut val liniștit la țărmul fierbinte… Acum încă mai scriu prin nisipuri cuvinte și mângâi amprente printre cochilii strivite de la un capăt de plajă la celălalt!
Voiam să-ți mângâi gâtul, degetele firave și părul trecut printre ele în rânduri ca un pieptăn la răscruce de gânduri și m-am făcut briză sărată la țărmuri jilave… Acum încă mai cutreier pe la țărmuri amurguri până ce luna coboară în marea adâncă fără fanfare funebre și fără de salve!
Voiam să-ți mângâi chipul cuminte, fruntea, buzele de dor înflămânzite, însetate și m-am făcut ploaie de vară curgându-ți pe spate, pe umeri, pe sâni, pe trupu-ți fierbinte… Acum încă mai spăl țărmuri de aride cuvinte și mă scurg ca un val în nisipuri ce ucid jurăminte!
Dup-o vară petrecută sub raze dogoritoare, Rândunele strânse-n stoluri se pregătesc de plecare. Lasă-n urmă cuiburi goale, pe sub streșini de la case, Din care, până mai ieri, răsunau voci zgomotoase.
Au trudit din ziuă-n noapte și-au adunat pai cu pai, Să-și clădească-un adăpost unde și-au dus bunul trai. Pradă-l vor lăsa uitării, domnit va fi de tăcere Și de tristeți încrustate printre crăpături stinghere.
Toamna încet își coase straiul de frunze îngălbenite, Peste zare își pierd urma rândunelele grăbite. Plânge ceru-nveșmântat cu nori grei de supărare Că rămâne pustiit de fâlfâit de-aripioare.
Viața își urmează cursul, anotimpuri trec pe rând, Rândunele vin și pleacă, anii vieții scuturând. Ne cuprinde nostalgia, zi de zi le urmăm zborul, Lăsăm visuri neîmplinite, iar în urma noastră, golul.
THE HOUSE WITHOUT STEPS – Teodor Dume – translation Daniel Ionita
I am older by a few seasons, not sure how many may have passed or how many are still left my hair is grey and my eyes glassy I like the way I am with shoulders together and my neck a prop under the sky only my trousers are now too small and my gaze like a ray
no matter
I survey the seasons which lived inside my flesh and are now waning… I can no longer remember them even though I set one aside for when no one will understand anything anymore but who knows…
today I learned to make myself a coffee and to call after my grandson I also have a few memories maybe one day I will feel a lot better my wounds will flow like the absent blood in the lateness of the night, I will curl up until I fall asleep and during all this time someone will build me a house without stairs with a single-window which will open towards the sunset…
about all these things I spoke with God and yet I cannot part from all of you
Casa fără trepte – Teodor Dume
Sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri nu ştiu precis câte au mai trecut sau câte mai sunt am părul albit şi ochii sticlaţi îmi place aşa cum sunt cu umerii apropiaţi şi gâtul reazăm sub cer doar pantalonii mi-au rămas mici şi privirea cât o rază
nu-i bai
privesc în urma anotimpurilor ce au trăit în carnea mea şi acum se duc… nu pot să le mai ţin în mine chiar dacă pe unul l-am pus deoparte pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic dar cine ştie…
azi am învăţat să-mi fac o cafea şi să îmi strig nepotul mai am şi câteva amintiri poate într-o altă zi îmi a fi cu mult mai bine rănile îmi vor curge precum sîngele absent în târziul din noapte o să mă ghemuiesc până adorm şi-n tot timpul acesta cineva îmi va construi o casă fără trepte cu o singură fereastră care va da înspre apus…
despre toate aceste lucruri am vorbit cu Dumnezeu şi totuşi nu mă pot desprinde de voi
(from the volume Testament – 400 Years of Romanian Poetry – Daniel Ionita – with Daniel Reynaud, Adriana Paul & Eva Foster – Minerva Publishing, 2019)
Vreau să te mituiesc moarte cu ceva Să pleci, să te ascunzi undeva În munți printre stâncile ‘nalte Să te închizi în ale uitării palate.
Te invit să bem un pahar cu vin Iar eu am să gust din cupa ta cu venin, Doar tu, să pleci mulți ani în pustiu, Am să te chem când, nici eu n-am să știu.
Știu că par lipsit de moralitate Dar vreau să te mituiesc astăzi, moarte, Vreau să faci cu mine un legământ… Să mergi chiar tu în veșnic mormânt.
Am să te imbrac în haine de gală Și te voi lăsa acum, să fii imorală, Vom merge suav spre ringul de dans Și îți voi acorda dreptul la ultimul vals.
Știi, sunt puțin timid, dar hai în dormitor Să facem o noapte întreagă amor, Te dezbrac de hainele-ți cernite Și voi fi din nou lipsit de moralitate.
Știu că nu te lași moarte păcălită Nu accepți să fii în suflet rănită, Așa că renunț și cu ultimul rid Moarte, în față am să-ți râd morbid.
Zbor spre înălțimi 