Astăzi tot ce vreau Doamne e să stau de vorbă cu tine ca între tată şi fiu nu o să întreb nimic despre cei care se vând pentru câţiva bănuţi şi nici despre lucrurile care nu există dacă ţi-aş cere să-mi spui de ce mor oamenii mi-ai răspunde că sunt muritori dacă te-aş întreba de ce nu-i înveţi să moară mi-ai răspunde că tu le-ai dat viaţa şi că viaţa trebuie să-i înveţe când şi cum… dar cu tata ce-ai avut? s-a dus într-o dimineaţă devreme să stea de vorbă cu tine şi nu s-a mai întors de atunci mama în fiecare zi îşi punea şorţul şi-i gătea de prânz ochii îi erau ca doi nori încărcaţi din când în când îşi ştergea fruntea brăzdată de griji şi lăcrima prin colţul buzelor apăsat de durere scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi ” vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo”, apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina
ai mai îmbătrânit şi tu şi tata aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea ne priveaţi chiorâş până în ziua în care mama a adormit pe prispa de pe care îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus dar tata? de ce nu mă strigă tata? nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape am mai îmbătrânit şi eu timpul s-a aciuit în crăpătura prispei e doar un semn ştiu că tata şi cu mama au fost cândva pe-aici
e târziu,Doamne! ţine-mă pe genunchi în seara asta şi lasă-mă să o văd pe mama e tot ceea ce vreau
nu trebuie să mă înveţi să mor tata sau poate mama au o datorie mai veche faţă de tine
lasă gestul meu să acopere totul asta-i tot ce vreau, Doamne!
(Autor: Teodor Dume Din volumul, Temnița de sub rană)
Eu n-am mai vrut să știu Nimic despre nimic Și m-am înstrăinat Un pic câte un pic. Și greu am înțeles Că eu sunt vinovat, Că nu m-am priceput La care porți să bat. De oameni n-am știut Aproape să mă țin Și printre oameni eu Am devenit străin. Eu m-am bătut în piept Cu adevărul meu, Când fiecare-avea Un adevăr al său… Eu am știut de mulți, De mine numai eu Și m-am trezit ades, Însingurat la greu… Și dacă n-am lovit, Și dacă n-am strigat, Și dacă nu am plâns… Doar eu sunt vinovat. Privesc cu ochii goi Și parcă aș pleca. Dar unde, când aici E toată lumea mea? Am să rămân aici, Cu oamenii în rând, Dar despre mine eu Am să vorbesc în gând.
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a treizeci și treia etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile.
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Premiul întâi~ ~Cristina Ghindar Greuruș ~
Plouă
Plouă-n versuri deșirate Și în rime ne-nțelese, Epitetele uitate Plouă-n versuri deșirate, În metafore pictate, Personificări mai dese. Plouă-n versuri deșirate Și în rime ne-nțelese.
2) ~Felicia Percec~
Stelele
Mii de stele-ți lucesc calea Poleită-n drag și dor, Clipe dulci împânzesc zarea. Mii de stele-ți lucesc calea, Stai și-ascultă-le chemarea, Simte al dragostei fior! Mii de stele-ți lucesc calea, Poleită-n drag și dor.
… eu, un citat din cartea cu fluturi ( autor, Lidia Stoia ) În exercițiu acesta de-a exista, dincolo de orice luptă şi orice renunțare-ai avea, oamenii
au un suflet, iar sufletul are şi el frumusețea sa care-ți construieşte şi ție, om, frumusețea, după cum ai sufletul să te poți arăta chiar şi dincolo de-a mai putea spera la ceva, în libertățile inimii ura manifestată ca slăbiciune, ce, ar putea fi stăpânită de-oricine, dacă ar lăsa-o oamenii să se ofilească aşteptând mult şi bine inițiativa omenească în care ea-i chitită să-l stăpânească şi nu iubirea care mereu iartă, tu, când ierți, iertându-te pe tine, şi, nu-i devreme, şi nici târziu s-ajungi cerşetor de clipe de linişte, sătul de împilări şi zavistie… bunătatea făcându-şi întotdeauna timp să vină când este chemată, spunându-ți la sosire ,,bine te-am găsit, dragă !”, ajutor oferindu-ți în lumea aceasta frumoasă să-ți faci curățenie-n suflet cum faci curățenie într-o casă aruncând la gunoi mizerii şi lucrurile rupte şi vechi, ori că eşti tânăr ori că eşti bătrân bunătatea mereu bine potrivită cu cel ce e drept şi corect, răutatea ținând de prostie, prostia făr’ să fie defect ci lacună în educație, încă din educația timpurie, ca cel mai important lucru, să vezi că eşti iubit când şi tu iubeşti, pentr-o ciocârlie cântând cu zborul spre cer ambele aripi fiind importante cum şi-n iubiri sunt două părți antrenate, oamenii, râuri de suflete ce curg spre veşnicie dornici ca să iubească, învățând calea spre dragoste de la toate, chiar dacă să zboare nu ştiu, învățând totuşi să înoate tocmai ‘necați de potopul de lacrimi, ce-l țin de bunătate aproape, liniştea inimii, şoptind deseori să accepți ceea ce nu ai putere să schimbi, schimbând numai, ceea ce poți schimba, mare, fiind puterea de-a deosebi asta în lucruri, cărora, le ştie doar Dumnezeu măsura, tu… ca o măsură, în eforturi, singura măsură cu care te poți măsura, apa ploilor tale să stea în genunchi doar în fața lui Dumnezeu, în fața oamenilor să te ridici în picioare… un gheizer înălțat deasupra… cu stropii adunând strălucire din soare, ploile tale, udând păduri de iubiri, pe pământ… la rădăcina multor copaci multe comori îngropate, care… nu au ajutat copacul să crească înalt şi nici nu i-au oferit libertate, pe care oricum n-o voia, el, cu crengile de cer agățate şi cu rădăcinile prinse-n pământ, în aurituri şi arginți sevă negăsind pentru viață, numai pe tine să te văd omule că bâjbâi întruna prin ceață, umblând prin cenuşa unor iubiri neiubiri de dragoste nepătrunse, aurul neiubindu-se nici pe el, furând omului zâmbetul după el alergând, adăugând ani peste ani de-abea aşteptând alții să te vadă că pleci să moştenească ce rămâne în urma lăsată, nici unul să nu ducem nimic veciei din veci, da’ te grăbeşti să întorci capul să nu ți se vadă urâtul privirii, fără să înțelegi că-ți simt sufletul şi-i aud strigătul din adâncul adânc, în măsura tuturor lucrurilor, cel mai trist lucru talentele risipite pentru deşertăciuni dorite ca temă a împlinirii, cu-atât mai multă tristețe, cu cât ai mai multe talente şi pe toate le-ai risipit, acele moşteniri punând umărul ca să poți rămâne în echilibru dansator pe o ață balansată în viață de vânturi între care te afli de unul singur de unul singur pe ață urcat lipsit de ancoră, fiecare încercând să se salveze pe sine… oricare, preocupat să aibe, nu ca să fie, astfel, să pierzi mult mai mult, căzut într-un hău fără fund, puțini între-ai tăi semeni să-ți spună calm ,,prietene, nu-ți face griji, sunt aici, nu te las… vom trece-mpreună peste impas…”, chiar dacă impasul este al tău… nimeni neştiind când vine şi rândul său, ca să fie şi el ajutat, o inimă bună, ca dar de la Dumnezeu, un om motivat, cu putere de-a continua, încă, mult timp, după ce-a spus ,,nu mai pot !”, voința ascunzând dureri după zâmbete… zâmbetul, deabea reuşind uneori s-ascundă amarul din lacrimi… fluturii, luându-şi zborul, până la ultimul, în toate iubirile omeneşti care nu oferă garanții oricât de mult ai iubi, toate iubirile omului muritoare, ele într-un muritor răsărite, orice om, un exemplu al lumii sale într-o sumă a faptelor nu într-o sumă a simțirilor, trăirile sale, numai a lui… niciodată să n-ajungi cu bine la destinație, dacă, te opreşti de fiecare dată, să arunci cu pietre după câini care te latră… într-o viață de câine… fără valoare, în inima mărăcine, visul frumos, cu toate, că, nimeni n-a adunat toate stelele într-un coş, fiecare vis, o stea… un minunat paradis care aşteaptă de la om timp potrivit… în visul meu… fără să fie nevoie să mă-nțelegi, ci, numai să simți, fiecare om ştiind mai mult decât spune, mai mult decât vorbeşte, mai mult decât ce-ntr-un moment şi-aminteşte, toți crezând că sunt perle ori diamante însă, numai câte unul, străluceşte, din când în când… de-atâtea ori uitând, că, cel mai important lucru este să fim iubiți şi să iubim, în fața iubirii necontând că eşti tânăr sau bătrân, ci, să simți cu tot lutul întreg sentimentul sublim, iertarea dincolo de orice ispită iertând, nicicând pentru ea prea târziu… şi-n anii vieții târzii, putând să împaci energii… bătrân, conştientizând cel mai bine, că ura doare ca dracu, omul, în măsura tuturor lucrurilor, măsura lor, ca peticul ce se potriveşte cu sacul, cu ele-mpreună scurgându-ne tăcut sufletul până dincolo de timpul primit… omul, ca o picătură de apă ce sfredeleşte sensu-n care-a ajuns plănuit, în măsura tuturor lucrurilor, cu-a sa măsură mărturie după cât înțelege şi ştie… după cât şi cum ştie şi poate ca să iubească, iubirea din căuşul palmelor de la ursitori picurată, ca o fermecată agheazmă în dar primită de la destin la botez, eu, să contez pentru tine, doar dacă mă iubeşti… atât de puțini oamenii ce-ascultă de-a dumnezeirii poruncă să-ți iubeşti semenii ca pe tine însuți… şi tu, tot un om, cu bucurii, răutăți şi păcate, de care poate nici nu-ți mai aminteşti, în hărăziri potrivite, toți cu talente… mare păcat de talentele risipite… ca şi când ai refuza darul Mâinii Cereşti… soarta, nefiind alta, tu oricât te-ai da peste cap, ea scrisă-n frunte-n tine cu toate posibilitățile, dinainte ticluite să ai la-ndemână tot ce îți trebuie să poată fi împlinită… nici un om, stăpân pe destin, doar pe modul de-a fi, şi pe cele ce făptuieşte în viața trăită, unde nu trebuie să-ți faci griji pentru lucrurile ce nu le cunoşti… un timp al lor existând şi pentru noile cunoştințe într-un timp al tău când poți să le-nțelegi… sufletul ca o candelă în tine aprinsă, din veşnicii, cu nemurirea promisă, cunoscându-ți de pe pământ gândul şi urma la lacrimi uscate demult în paşii cu care păşeşti… în piept simțind fiecare bătaie a inimii, suferind cu ea când e necăjită, fericit când fericiri întâlnești… doar moartea privindu-ne lutul cum ai privi în oglindă, lutul, nefiind din izvoare cereşti, ci materie modelată din gânduri dumnezeieşti, moartea luând lutul ca pe-o povară a sufletului pe care-o redă iar pământului… măcar pentru ăst lucru să fie şi ea iubită până de cealaltă parte a timpului, ea atât de singură printre cruci de lemn şi de piatră, poate, de-aceea ne pare sinistră… ea agent de salubrizare a lumii, igienizând spațiul terestru ca o vrăjitoare vindecătoare… oare nepăsătoare, sau râde şi plânge şi ea, ea, neagra din vremi… în singurătățile sale ascultând doar pendulul timpului, singurul instrument căruia-i aude în găvanul urechilor cântecul concis şi precis… pentru orice-i viu, sobră şi-nfricoşătoare, ea ca un prag teribil, ca un culoar, abisal… moartea, una singură… sub poalele ei, încăpând miliarde după miliarde… toate miliardele muritoare… dilema omului că nu ştie nimic despre ea parcă stând să-l omoare cu încă o moarte dacă ar putea să existe şi-o moarte după moarte… el, viață, după viață, nădăjduind deja, omul regele peste o lume frumoasă în care frumusețea e o vasală a timpului iar timpu-i ținut în mână de Dumnezeu, pe om nimic ne-mpiedecându-l să vadă înainte de orice apus răsăritul, țipătul zilei tăind noaptea-n bucăți, nici un om netrăind în afară ci-nlăuntru misterioasei şi tainicei vieți, în ea cu măsura tuturor lucrurilor, toate lucrurile, de preț… dorul din dor, asaltând lutul, sufletul, eroul măreț… înainte de măsuri luate, să recunoşti omule că nu le ştii pe toate… să fi de acord că ştii că nu ştii dintr-un întreg nici o miime din acea minimă parte, cum nu ştii cine ai fii şi nici ce devii făr-o măsură a lucrurilor în care trăieşti, cum nu ştii nimic despre zei-dumnezei nici că există nici că nu există… dar poți despre toate să-ți imaginezi… gândul, parte separată de toate trăsăturile pământeşti, care au întunericul mult prea aproape de vietatea ta tristă, virtuțile, câştigate doar în bătălii cu tine purtate, arta războiului presupunând omoruri premeditate ca să poată omul obține, niscai înțelepciuni, noi, profesorii următorilor, care, vin… seduşi de exemplele noastre, pregătindu-se şi ei să păcătuiască prin exerciții şi repetări, continuările la continuări, să nu ne ducă nicăieri într-o lume plină de falsuri cu prea puțini interesați de lumină şi adevăr… ele, inexistente când nu sunt provocări, oamenii, mereu alegând ce e important şi util pentru ei… toți trăgând focul la oala lor, în marginea falsității, şi adevărul fiind relativ în paradoxuri de existențe în care vrem să credem că progresăm, omul copilul lui Dumnezeu înainte să cadă zeii Olimpului să fie persoane obişnuite… într-o lume, cu-atâtea minți, câte capete, cuvintele, periculoase, dând faptei motiv, bine, totuşi, că în om conştiința, păstrează credința că nu ești de unul singur aici şi nici după capul tău… nici în secolele cele mai întunecate, decăderea omului neținând de moarte ci de-ntunericul minții întunecate luminată încet şi cu greu… în măsura tuturor lucrurilor pe care le-nțelege în înțelesurile sale, pacientul ştiind cel mai bine ce-l doare, atunci când îl doare… chiar dacă consideră judecata medicului mult mai cuprinzătoare… eu… să scriu astăzi, despre ființă, eseu… şi tânăr, şi bătrân, tot din oase şi carne, şi unul, şi altul, şi durere simțind, şi dorință… ca o măsură a lucrurilor ce nu există din întâmplare, câteodată, să fie cel mai rău raționament cel mai bun, astfel încât pot să spun că-n existența sa omul îşi poartă şi inexistența materială unde poate cu mintea visa, între existent şi inexistent, tot timpul activ… tot timpul pus pe a face ceva… omul, ca într-o negare retrospectiv simplă a anterioarelor gânduri, la anterioare, alte anterioare a anterioarelor ce presupun următoarele ce formează următoarele care vin între realitate şi vis, în lumea aceasta în care ziua de azi, e aproape identică cu ziua de mâine… doar mintea omului într-un altfel, altfel mereu… construiește cu ea viitoare la viitoare, peste trecute trecute, între păci şi lupte, nici unele să nu rămână nevăzute de ochiul lui Dumnezeu, care-aşa a lăsat să nu existe în minte nici o măsură impusă de El decât măsuri impuse de om… asta ca o tevatură-n trăsături, arta cuvântului, ca o măsură a tuturor lucrurilor ce izvorăsc dintr-o minte, inexistente înainte să fie rostite, prin fapte, căpătând identități şi sorginte, şi-atunci, doar anumite gândite… în relativul existenței doar Dumnezeu ştiind tuturora măsura în măsura lucrurilor, căci… toate lucrurile care există de El sunt ştiute împreună cu toată viața ce nu e o glumă, în ea, nimicul, cu putere magică de-a deveni un colos, iubirea, cea care produce iubire, încât, răsăritul portocaliu, devine purpuriu la apus… eu să ştiu, că, nimic nu ştiu, dar să ştiu că există măsură la orice măsură… şi-atuncea, om drag, bun de gură, în măsura tuturor lucrurilor, când poți zâmbi, de ce n-o faci…?… de ce să cazi, când poți zbura…?… de ce loveşti, când poți ierta…?… când vrei să cerți, de ce nu te-mpaci cu toate-toatele, aşa cum le-ai găsit aşezate în măsura tuturor lucrurilor printr-o lege naturală a firii fără termen de expirare, în care, niciuna nu-i fără voia dumnezeirii, fiindcă, altfel, n-ar exista, în contextul vieții aşa cum o ştim, să existe şi inexistente în ea, la om viu, pe afișul minții scriind ,,va urma”… Dumnezeu cunoscând întru totul măsura tuturor lucrurilor… eu… un citat din cartea cu fluturi, ce, scrie azi, despre ființă, eseu… şi tu, şi eu, să ştim că nimica nu ştim, oricâte, am ştii, ființa noastră, propria măsură din lucruri… noi toți… gândiri repetate, cu măsuri inegale în toate… noi… iubirile iubirii cu iubire de fluturi… iubiri colorate câte ierburi şi flori… câte ierburi şi flori tot atâtea parfumuri pe aripi de fluturi înmiresmate, ca fluturii, în măsura tuturor lucrurilor, să fie şi oamenii, muritori… asta, după ce şi-au petrecut viața, din care, nu poate muri nimeni de două ori…
Când eram floarea ta de crin Mă descălțai cuprins de dor, Din pantofior îmi sorbeai vin Foșnea mătasea pe picior, Curgeau pârâuri de amor Din trupul tău divin.
Din pantoful roșu cu toc Ai fi băut la infinit. Sorbeai glumind că-ți port noroc, Jurând că nu te-a ispitit Alt trup. Pe al meu l-ai iubit Cu patimă și foc.
Cântai atunci, îmi cânți și-acum Pe corzi de suflet, dragostea. Sub teiul nostru de la drum De față cu toată lumea, Floarea cu tine-n glas șoptea Romanța cu parfum.
Trecut-au ierni și primăveri Clepsidre-și torc nisipul fin Cu ploi de gânduri și poveri, Când cu miere, când cu pelin, Bei vinul din pantofu-mi fin Îndrăgostit ca ieri.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile.
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Premiul întâi: ~Monica David ~
Sânziene
Într-un dans de sânziene Pânze albe de lumină Scaldă zările senine Într-un dans de sânziene. Zbor curat de gânduri vine Să-mpletească în cunună Dintr-un dans de sânziene Pânze albe de lumină.
2) ~Cristina Ghindar Greuruș ~
Triolete, triolete, Voi tare ne mai încântați, Poezii mici și cochete, Triolete, triolete, Adunate în buchete Cu miros de violete, Triolete, triolete, Voi tare ne mai încântați.
3) ~Felicia Percec ~
Sărbătoare
Mi-am prins în cosițe-o floare, Ruptă în zori din poiană, În ziua de sărbătoare Mi-am prins în cosițe-o floare, Cu puteri vindecătoare, Numele ei: sânzâiană. Mi-am prins în cosițe-o floare, Ruptă în zori din poiană.
Mi-am pus năframă și ie, Cusute de mama mea, Le port cu multă mândrie. Mi-am pus năframă și ie, Port străbun pe-a noastră glie, Orișiunde le voi purta! Mi-am pus năframă și ie, Cusute de mama mea.
Zbor spre înălțimi 