Ziuă de vară toridă, arșiță păgână, Colbul drumului viața îngână, Iarba-i chircită de foc și căldură, Iar pomii triști, abia mai respiră…
Puiul de vânt alene s-a pitit între tufe, Păsările zac între ramuri tăcute… Pe unda lacului neclintită și mată Se bronzează gâze, toata familia înaripată…
Și țăranul lasă plugul in brazdă, Vlăguiți sunt boii, trag de se omoară… Cu fruntea brazdă, ca ogorul uscat, Cu arșița prelinsă pe trupul îngenuncheat Se roagă alături cu intregul alai.. Doamne, udă-ne, s-avem pită și malai…
Și ca la un semn, departarea vibrează Fulgerul puhoiul de nori încâlciți despică Și-n toropeala prăfuită a după-amiezii, Se dezlănțuie herghelia cu caii furtunii… Și viața se-nalță în bob și fir și-n om… Saltă norii pe cer și țăranul pe ogor… Și-n stropii de ploaie ce îmbată pământul, Cel mai chipeș valsează în lanuri porumbul!
În tăcerea serii, pe când totu-n jur e vis Multe suflete se-nalta alergând spre paradis. Pasari mici, cu glasuri blânde, împușcate ca-ntr-o joacă. Rostul lor și l-au pierdut, trupul curge încet pe apă. E durerea lor un vis? Nu, căci totul e real. Uite, dar, și crima asta a ajuns un ideal. Nu te-ntrebi când va fi gata? Când durerea se va duce? Ăsta-i visul cel al firii, ce n-aș da să pot deduce. Răul umblă pretutindeni, își câștigă libertatea E zadarnică durerea, ne-am pierdut și unitatea. Unu-i unul și rămâne, căci al doilea-n lume piere Nici această vorbă multă, nu-i aduce mângâiere. Iară noi, privim în jur, și ne pierdem iar căldura Multe-s sufletele duse, și ne piere-ncet natura.
Stelele, copile blânde stau de veghe lângă lună, Eu cu visuri prea flămânde simt cum orele se-adună. Se rotesc în hora nopții și par carusel de doruri, Orele sfidează sorții și aduc mister din ceruri.
Eu îmi sprijin oboseala pe un colț de lună albă Și mă fac soră cu seara, îmi pun visele în salbă. Și visez la noi, nebunii, cei îndrăgostiți de noapte, Cei numiți copiii lunii care își vorbesc în șoapte!
Cei ce-și dăruiesc iubirea și nu vor nimic în schimb Însă prețuiesc trăirea dăruită de destin. Noi, nebunii cei lunatici care știu să scrie versuri Uneori suntem simpatici însă vindem universuri.
Ațâțăm focuri tribale, în cuvinte punem patos, Și-i aducem asanale zeului pe nume Eros. Suntem veșnic atașați de o Calliope tandră Și pășim înveșmântați în iubirea cea mai caldă.
Nimeni nu mai e ca noi, o iubim pe Polimnia Și pornim chiar la război de ne rănești poezia. Suntem lumii ca făclia care arde-n vis mocnit Dăruim din poezia și din timpul ce-am trăit.
Thalia din cer surâde și ne scutură fiori, Cerul mai că se aprinde când pășește ea pe nori E de-ajuns doar o privire și simțim cum versul vine, Strângem darul din iubire și-l trimitem către tine!
Bună seara, dragii mei! V-am rămas datoare cu două poezii la minut. Două poezii la minut dedicate simbolurilor care vorbesc de identitatea noastră națională, două simboluri care ne unesc inimile indiferent unde ne-ar duce drumurile, o singură istorie și un singur ,,cod genetic,, al neamului românesc. Suntem aproape și trăim prin ele! Iar pentru acest lucru, mă înclin în fața versurilor d.voastră și vă mulțumesc.
Mândră ie populară
Mândră-s eu că port o ie Ce-i mai mare bucurie Ca în suflet românesc, Zestrea s-o sărbătoresc. (Mihaela Avram)
Mândră ie populară, Purtată odinioară… Chiar la hora satului, Comoara românului! (Cristina Tunsoiu)
Ie, cămașă de fală, Împletită cu migală De mâini harnice, dibace, Venind din tradiții dace. (Pande Ionuț)
Stele prinse-n vârf de ac Un descântec de bumbac Spice aurii de soare… Straiul meu de sărbătoare! (Daniela Konovală)
Cu firul de borangic, Cu pas mare sau mai mic, Fură ochii tuturor, Că-i tezaur din popor. (Cristina Ghindar Greuruș)
Şi-a ajuns să se strecoare Cu succes peste hotare Portul nostru popular Împletit cu-atâta har… (Violeta Andrei Stoicescu)
Trei culori îngemănate
Din fuior viu de milenii s-a țesut un tricolor, La răspântii de imperii, pavăză pentru popor, Adiere din istorii, de pe vremea lui Ștefan, Un veșmânt, cu vechi memorii adunate an de an. (Ioan Avram)
Tricolor țesut din sânge de eroi ce s-au jertfit Și din galbenul din grâne ce de veacuri ne-a hrănit, Din albastrul ce-oglindește cerul țării mele sfinte Pentru-a cărei frumusețe nu s-au inventat cuvinte. (Mirela Cocheci)
A strâns suferința toată a unui popor trudit, Bucuria și tristețea, visul care l-a unit, Mărturii de cutezanță când în luptă a căzut, Dragostea de libertate ce i-a fost credință, scut. (Cristina Ghindar Greuruș)
Stau la fereastră şi privesc în noapte… În sufletu-mi e-o linişte ca-n vreme de război… Dezamăgire, dor, singurătate, Alunecă pe-o lacrimă din ochii-mi trişti şi goi…
Ți-am dăruit iubirea ca pe-o floare Şi am crezut c-ai s-o sădeşti pe-un colț de infinit, Ca să devină-apoi nemuritoare, Dar ai plecat şi floarea-ncet, încet s-a ofilit…
Te-am aşteptat să vii cu primăvara, Să îmi aşterni un curcubeu pe-al vieții şevalet, Să-mi fii arcuş, iar eu să-ți fiu vioara, Pe portativ de vreme să purtăm iubirea în secret.
E-aşa târziu, mi-e inima pustie… Te-ai depărtat şi-au nins uşor tăceri peste cuvânt, Dar n-am uitat a noastră melodie, Şi-o fredonez precum o pasăre cu zborul frânt…
Drumuri se despart, drumuri se-mpletesc, Sufletele noastre drumul regăsesc… Din țărâna vremii trup de împrumut Inima și gândul să-l plimbăm prin lut, Să putem atinge ce-i de neatins În fiori de viață împlinind un vis, Să iubim înaltul revenind în noi, În adânc de suflet fără de nevoi!
Numai cu iubire simplu îmbrăcați Să pășim alături fericiți, curați De-orice uscăciune și de temeri goi, Umăr lângă umăr, unu-n trup de doi.
Ziua de azi e un fel de plictis ocaziţional casc de parcă sunt pedepsit pentru toate răutăţile lumii uneori oscilez între cer şi pământ caut locul în care o să locuiesc pentru o vreme potrivindu-mi respiraţia după zborul de pasăre o să o iau de la început şi pentru că mi-e teamă de întuneric cineva o să-mi fie complice alteori stau să desenez cu privirea pe cer un Dumnezeu răutăcios şi fără barbă cu mâinile lui însângerate agită norii un înger crapă cerul în două mă priveşte lacom şi plescăie din buze
pe lângă mine trece o umbră
ştiu
când vine vremea peştii se lasă la fund păsările coboară pe vârfuri de copaci câinii scheaună bezmetic Dumnezeu fără motiv se plimbă de colo-colo şi nici că-i pasă de scâncetul noului născut
un petec de cer negru cade peste zare mă aplec îmi fac semnul crucii şi aştept…
DALMAȚIENII ȘI LUCIAN Florentina Savu (în afara concursului) A fost odată ca niciodată o mămică de căței simpatici și jucăuși nevoie mare. Toți erau de un alb strălucitor numai mama lor era albă și cu buline negre pe tot corpul.
Se spunea că ar face parte din rasa dalmațiană, proveniți fiind de pe undeva din Dalmația și ajunși și pe la noi cu foarte mulți ani în urmă. Mama își îngrijea cu multă afecțiune puii și-i iubea ca pe ochii din cap. Când ei au mai crescut puțin ea i-a luat la plimbare, să-și întărească mușchii picioarelor și să devină mai puternici. Voia să le arate în același timp împrejurimile, să se obișnuiască de mici cu toate. Unul dintre cățeluși era mai năzbâtios și parcă și mult mai energic și mai curios decât ceilalți șase așa că, într-una din aceste plimbări, s-a îndepărtat și s-a rătăcit de grup. Când mama i-a observat absența l-a căutat înnebunită peste tot însă totul a fost zadarnic. A început să se frământe de îngrijorare, temându-se pentru viața lui. Plângea pe ascuns să n-o vadă ceilalți cățeluși. Le spunea mereu că puiul rătăcit se află pe undeva prin apropiere, că e bine și că se vor regăsi în cele din urmă, însă numai ea știa ce suferință purta în sine. Cățelușul neastâmpărat, văzându-se singur, a început să-și strige mama și frățiorii din toate puterile, dar nu-i răspundea nimeni, în afară de propriul ecou. S-a adăpostit într-un stufăriș până când a auzit niște voci și niște pași apropiindu-se de locul unde se afla. S-a făcut și mai mic și a început să tremure. Așa l-au găsit Lucian și tatăl său pe micuțul Toto, cum l-a botezat băiatul din prima clipă când l-a descoperit. L-a scos din lăstăriș, l-a luat în brațe și a început să-l mângâie și să-l sărute pe căpșor.
Prostuțule, de ce ești speriat? Te-ai rătăcit de mama ta? Se mai întâmplă! O să te iau cu mine și o să ne împrietenim și poate, cu timpul, îți vom găsi mama. Cățelușul, simțind afecțiunea puștiului, și-a pus capul pe pieptul lui, fericit că a scăpat de frică, de singurătate și de pericole.
Tată, i se adresă Lucian lui Ștefan, tatăl său, îmi dai voie să-l iau pe Toto acasă la noi? E atât de drăguț și ar fi păcat să-l abandonăm aici. Va muri de foame sau, mai rău, ar putea fi omorât de alte animale.
Bine, dragul tatii, să-l luăm! Este și el un suflețel care are nevoie de îngrijire și de dragoste. Dar, să știi, va trebui să-ți asumi responsabilitatea îngrijirii lui.
Desigur, tată, nici nu se pune problema! Astfel, Toto a ajuns în familia lui Lucian, unde chiar nu a avut motive să se plângă vreodată de ceva. Da, încă le mai ducea dorul mamei și frățiorilor săi, însă Lucian îi suplinea cu brio pe toți. Crescând, nu mică i-a fost mirarea puștiului să constate că Toto s-a umplut de pete negre pe tot corpul, ba chiar și pe cap, pe botic, pe codiță și pe picioare:
Doamne, ce minune! Tată, tată, vino să-l vezi pe Toto!
Se pare că e un cățel dalmațian, copile!
Ce înseamnă asta, tată?
E un cățel de rasă, vioi, prietenos, grijuliu și care poate fi și dresat.
De ce îi spune dalmațian?
Pentru că e originar din Dalmația. De acolo a ajuns și prin părțile noastre această frumoasă rasă. Copilul s-a împrietenit tot mai mult cu Toto. Cățelul îl însoțea peste tot, îl păzea pe el și lucrurile sale mereu, ce mai, era un amic de nădejde! De acum crescuse și călca mândru și apăsat în urma băiatului. Toți prietenii îl invidiau pentru că avea un așa amic, frumos și credincios. Nu era un câine blănos și, dacă în anotimpurile călduroase îi era bine, iarna cu gerul ei îi punea probleme serioase. Lucian nu ezita să-l ia cu el în casă tocmai pentru a nu suferi de frig. Într-o zi, la poarta lor s-au auzit niște schelălăituri și lătraturi care nu mai încetau. Băiatul a ieșit să vadă ce se întâmplă. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut o haită de câini dalmațieni, conduși de mama lor. Tocmai îl zăriseră pe Toto și realizaseră că acesta era fratele și copilul pierdut cu ceva timp în urmă. Lucian a deschis larg poarta și i-a primit pe toți în curte:
Tată, vino să vezi ce se întâmplă!
Da, copile, cu siguranță sunt mama și frățiorii lui Toto. Ce vei face acum? Te vei despărți de el? Îl vei lăsa să plece cu familia lui?
Tată, nu putem să-i păstrăm pe toți? Astfel nu ar mai fi despărțiți nici ei și nici eu nu mi-aș pierde prietenul.
Cum te vei descurca, fiule, cu atâtea suflete?
Mă voi descurca. Au nevoie de iubire…sunt atât de frumoși și prietenoși! Toți îl înconjuraseră și-i lingeau mâinile, i se vârâseră printre picioare iar ochii mamei pur și simplu râdeau, se luminaseră de parcă pătrunsese soarele în ei.
Au nevoie și de îngrijire, dragul meu, nu numai de iubire.
Iubirea nu presupune și îngrijire, tată? O să mă ajuți financiar să-i întreținem, nu-i așa? Curtea noastră va fi cea mai veselă curte de pe fața pământului, cea mai binecuvântată! Și, într-adevăr, așa a și fost. Și mama, și cățeii erau foarte fericiți în curtea și pe lângă casa puștiului cel atât de iubitor și milos. Dar și Ștefan, tatăl său, era un om și jumătate: participa cu mărinimie cu tot ce era necesar, astfel încât să nu le lipsească nimic, să le fie mereu bine și să fie cât mai fericiți. Acești dalmațieni erau cei mai credincioși, mai energici, mai voioși și mai prietenoși câini din lume și meritau din plin toată atenția lui Lucian și a lui Ștefan. Dragi copii, când aveți timp, rugați-i pe părinți să meargă cu voi la casa lui Lucian, pentru a face cunoștință cu niște amici splendizi. Poate, cine știe? Vor mai fi și alți pui și veți primi și voi în dar câte unul… Nu v-ar plăcea?
Zbor spre înălțimi 