Din lungul şir al zilelor de viaţă, adun mănunchiul clipelor trăite în seri târzii, şi-n toiul nopţii, și iau frumoasele momente ce dau culoare și răsfață. Cum pictorul pe pânză aranjează frumosul izvorât din realitate, ce nemişcat stă într-o vază, că-i numai fir de trandafir, o păpădie-n zbor, sau un ciulin cu ţepi sau fără ţepi în șir, pe pânză să-l picteze fin. Din lungul şir al zilelor din viaţă las truda orelor muncite, în horă să se înfrăţească cu clipele de bucurie. Separ de chin, pe cele fericite să zboare gândul cât o vrea, în armonie să trăiască cu dorul și iubirea mea, în seri târzii și-n toiul nopții frumoasele momente, inedite, ce ni le-oferă încă dragostea, să le gustăm și-n prag de dimineață. Constantin Nicolae Gavrilescu
Când coboram din tren și mă așteptai Cu aureolă de mult prea iubită Voiam să opresc voiam să ucid timpul Să trăiesc nemurirea pe același peron Să te văd și chiar să mă târăsc ca un melc
Nu mă mai săturam să te văd cum străluceai În soarele dimineții zâmbetul tău Era o fereastră spre altă lume Era secunda când eram supremul zeu Când deja simțeam cum mâinile tale Mă mângâiau din zbor
Ochii tăi mă încolăceau lacomi Și mă înecam cuprins de sărutări De bunăvoie mi-am pus inima zălog Așteptând să mă topesc într-o lacrimă Unduitoare și străvezie în formă de inimă
Pe peronul acela dintr-o gară veche Te priveam la câțiva pași Și nu mai vedeam pe nimeni Erai un munte și mă priveai Ca pe un giuvaier ca pe-o minune
Peronul vechi încă mai așteaptă O altă clipă de nemurire Dar toate sunt duse spre o altă lume Până și trenul șuieră a pustiire
Prea repede se lasă seara autoare: Lizeta Prața Mă-ntorc din nou pe țărmul în care-mi regăsesc cuvintele umbrite, m-aplec să le culeg, le-aș arunca în mare să nu mai poată fi grăite. Mă bate vântul în rafale, mi-e frig și mi-e pustiu și îmi rănesc tălpile goale, pe drumul ce-ar fi trebuit să-l știu. Strigă din mine, a neputință, timpul ce-a încrustat durerile, pe rând, acea secundă, ce se vrea sentință, mă-ngroapă în uitare prea curând. În zări, apusul se aruncă-n valuri, prea repede se lasă seara, privesc cu doru-n aripi de pe maluri, aștept să las în urma mea povara.
27 mai 2020/ vol: ” Gânduri cu aripi albastre”/@Lizeta Prața
Oh, când strigătul furtunii ție-ti spune vorbe grele Și când totul e furtună, totu-i strigăt și durere, Tu de ai tot mintea rece, atunci chiar să știi, ești domn: Peste noapte, peste carte, peste lumea cea din somn. Căci cuvântul rob îți este, iară cartea jucărie Și prietenul îți e gândul, te urmează și-n pustie Și nimic nu e de zori, și nimic nu e-n zadar, Nicio vorbä părăsită far’ să aibă ea un har. Căci cuvântul e magie, iar magia irosită, E ca pana fără gânduri, o pustie părăsită… Cu o vorbă dai și iei, poți ucide sau da viață… Fără gânduri, toate astea, sunt ca masca fără față. Orice spui, gândit să fie, orice gând analizat, Așa tu ești domn în viață și în moarte împărat.
Prima data când am luat cu adevărat în seamă o oglindă, a fost acum mulți-mulți ani, când mama mi-a citit pentru prima dată ,, Meșterul de oglinzi” de Emil Gârleanu. Ulterior, a devenit una dintre povestioarele mele preferate, citind-o de nenumărate ori. Nu știu cât înțelegeam pe atunci din ea, copil fiind, credeam că oglinda e cu adevărat reflexia noastră, însă un fir nevăzut mă atrăgea mereu spre cărticica mică, dar care părea că îmi transmitea sentimente nedeslușite și învățături enorme.
Oglinda pare a fi ceva esențial ființei umane. Încă din cele mai vechi timpuri, oglinda avea atribute magice, fiind un portal spre înțelepciune și autocunoaștere, ori spre lumi magice. Ea capătă și valențe negative, hrănind vanitatea, fapt dovedit de mitul lui Narcis. Oglinda captează imaginile, le înglobează, le absoarbe, uneori, pana la anihilarea spiritului. Despre oglindă se credea că putea desființa timpul şi spaţiul dintre oameni. Motivul oglinzii se perpetuează din mitologie, în folclor și în literatură fără întrerupere, străduindu-se să atragă atenția spre ceva ce mulți ignorăm .
Presupun că nu exista zi în care oamenii să nu se privească, măcar o dată, în oglindă. Dar ce observă omul acolo? Care este imaginea de care ne pasă cu adevărat? Câți își privesc ochii în oglindă, încercând să ajungă la suflet? Oglinda ,,clasică ” ne atrage atenția doar asupra unei mici fărâme din noi, chiar asupra celei mai superficiale… Privim în oglindă până când dispare totul din jur, până rămâne acolo, îmbrățișată de ea, doar imaginea noastră fizică și, în loc să ne apropie unii de alții, ea ne îndepărtează asemenea unei oglinzi mincinoase, născând în noi sentimente nedemne.
Care ne sunt oare cu adevărat oglinzile vieții? Ce ne reflectă mai mult decât copiii, decât mediul înconjurător, decât pădurea, apele și cerul, decât ceea ce lăsăm în sufletele oamenilor?
În special, copiii sunt cele mai sincere oglinzi ale ființei noastre. Ei reflectă esențialul din noi. Ei sunt cea mai clară imagine a sufletului și a vieții noastre. Ei ne trădează sufletul, fiindcă doar ceea ce sădim în sufletele lor e real. Pe câți dintre noi nu ne sperie sinceritatea copiilor? Avem impresia că noi, adulții ,,am evoluat” și deținem capacitatea de a vedea clar lumea, lumea aceea reală, nu aceea plasmuită de copii ori de cei cu suflet de copil. Oglinda rațiunii noastre ne reflectă des, atât de limpede, imaginea unei lumi pervertite. Însă copiii privesc viața prin oglinda sufletească, aceea e realitatea, nu cea pe care noi adulții o complicăm.
Astăzi, când ne gândim la copiii din jurul nostru și din lumea întreagă, ar trebui, în primul rând, să reînvățăm de la ei ce înseamnă puritatea sufletească și să privim, cât mai des, în oglinda sufletului nostru. (Andreea Pîrlea)
Mamă, viața mă naște de mai multe ori în lipsa ta. Învăț a muri și a învia împreună cu clipa. Trecutul mă ia de mână, mă trece pragul școlii, la ora de dor mă conjug cu visul și buchisesc până târziu literele universului scrise în mine. Aș vrea să monopolizez timpul, să revendic toate amintirile cu tine. Viitorul să te păstreze în brațe!… Hai, vino la fereastră și fă-mi semn cu câteva raze, să pot inventa noi duminici cu toții strânși în jurul zâmbetului tău la o cafea sau la un ceai verde aburind a vară.
Îndelung m-am târât pe cărarea lumii pământești, de frică să nu umbresc cerul cu colbul pașilor mei nu-mi ridicam privirea către cer… nici apa nu o atingeam pentru a nu o tulbura, doar ploaia o ingânam să mă inunde, în picăturile ei agresive căutam să mă-nec, uitând că apa nu se poate-neca cu apă… apoi de soare, ce să spun? Îl lăsam să mă ardă crezând că mă va usca, implorându-l să mă prefacă-ntr-o veșnică umbră pe pământ…
Așa a trecut timpul peste mine… azi, rup lanțul de erori care mă dor, croindu-mi prin univers, alt drum, pășind cu privirea agățată de cer, zâmbind soarelui si cu o sete de apă vie…
„Dacă n-ai un drum al tău, învață să-l construiești!”
27.05.2021
Iubirea mireană ~Camelia Boț ~
Sunt iubiri din care aduni emoțiile și le-mpletești în brâul cerului, botezând fiecare clipă de lumină ce aprinde un întreg univers…
Sunt iubiri din care împletești brâul-lui-Dumnezeu și-n care așezi iubirea mai aproape de cer…
Sunt iubiri din care aduni floarea cununii pentru a fi lumina veșnică ce alungă întunericul din căușul vieții…
Sunt iubiri pentru care mori de câte ori respiri a iubire…
20.05.2021
A-nflorit liliacul ~Camelia Boț ~
M-am oprit din gânduri să-ți spun c-a-nflorit liliacul pe aleea ce mă poartă către toamna noastră…
În florile-i mărunte, cerul și-a mutat culoarea, prin verde crud ochii-ți zâmbesc , amiroase seara a tine…
Oh, iubite! liliacul mă așază în leagănul timpului ce-și cerne clipe frenetice peste tâmpletele-mi cărunte, sărutându-mi buzele de dor arse…
Dar tu iubite, unde-mi ești, Prin care liliac …mă iubești?
Doctore, ce am eu oare Inima pare să zboare Îmi saltă acum din piept La ce pot să mă aștept? Vreau să-mi faci ecografie Să-mi spui odată și mie, Simt cum o mare bucurie Mă inundă. Ce să fie?
-Domniță dragă, frumoasă Lasă tot și sui pe masă Îți voi spune-ndată totul Stai frumos și lasă cotul… Foarte bine, e-o steluță, O nouă viață micuță Ce-ți transmite bucurie Și-o stare de feerie
-Ce spui, e adevărat, O viață s-a-nfiripat?! Vin-aici să îți strâng mâna Dacă-ai ști cât rugam Luna, Soarele, pe Dumnezeu Să am un micuț și eu?…
-Uite, ți-a-mplinit dorința Ți-a trimis din cer, ființa Ce-ai să iubești pe lume Cum nu te iubești pe tine
-Doctore, mi-ai dat o veste, Cum aud doar în poveste, Mă simt deja fericită Sunt de toate-ndrăgostită Și-mi răsună din abis Cuvintele Lui din vis: Ai răbdare, c-o să vină Îngerul, cu-a sa cunună…
Lili Cristal. 06.06.2020 Drepturi de autor rezervate
Zbor spre înălțimi 