Mă întreb, deseori: cine e cea care mă urmărește? De ce mi-e frică de toți și de toate? De ce când alerg și mă ascund în odaia inimii mele, o simt cum mi se furișează-n suflet? O văd pe sub pleoape, cum mi se așază pe umerii grei curgând ca o trenă neagră la picioarele mele….
E prezentă și când îngenunchez în colțul odăii, lăsându-mi chipu-n palmele tremurânde. Înmărmurită, ascult ritmul fricii ce bate-n pieptul meu anunțând scurgerea timpului…
Deschid ochii și realizez că nu e nimic altceva, decât umbra mea…
Răstălmăcesc viețuirea și-acum dau cu pietre-n Soare. Perlei îi zdrobesc sideful și – am să fur sarea din mare.
Nu privesc în ochi seninul, am tras norii peste pleoape. Vreau să adun tot pelinul, să – l pun în vin, la agape.
Printre clipe netrăite, cresc dorul de sihăstrie, peste simțuri obosite presar flori de iasomie.
Ale lumii vechi canoane se adună să mă-nfrângă, dar nu le mai iau în seamă și le fac, pe rând, să plângă.
Ce credeam ieri că-i iubire, azi văd că-i Zădărnicie. Viața însăși e-o-amintire, un rest dat de Veșnicie, o secundă, în clepsidra ‘n care se răcesc nisipuri, un festin pe care moartea îl îneacă în adâncuri…
E noapte neagră, ca de abanos, cu ochii umezi, strălucind în stele, întunecimea a ajuns la os și pleoapele îmi cad atât de grele. Privesc o Lună ca un estuar, prin care vin corăbii încărcate, cu bogății de aur și de har. E-atâta liniște acum prin sate că-n noaptea asta, dinspre Orion, aud încet o Inimă cum bate și cânt și eu cu Ea, la unison.
Ai alungat urgia, sfidat-ai crud potopul, Tărâmuri fermecate absurd ai colindat. Să regăsești iubirea, aflând astfel norocul, Ai înfruntat și Sfinxul, și Muntele-Ararat.
Umblat-ai, ca Ulise, pe ape-ndepărtate, Sperând ca Penelopa, pe mări s-o regăsești, Nemesis, hotărâtă, spunea că ai dreptate Ca-n sufletul tău veșnic să vrei să o zidești.
O căutai în toate femeile-ntâlnite, Visând că-i Cleopatra, ai mers până-n Egipt, Ca Cezar, te-nchinai, măreț, la piramide… Prin antice istorii, iubirea n-ai găsit.
Orpheu ai vrut să fii, ca el să-i cânți din liră, De nimfă adorat și prefăcuți în mit, Ți-ai fi dorit-o veșnic prințesa ta iliră, Să-i fii romanul rege, etern îndrăgostit,
Să o sculptezi din fildeș, precum pe Galateea Pygmalion odată sublim a reușit, Doreai, din pasiune, să poți crea femeia, Suflet să-i dăruiești și spirit ascuțit.
S-o preaslăvești în temple, prin vajnice altare, Podoabe să-i oferi, din aur și argint, Pururi să i te-nchini, slăvind-o-n sanctuare… O închidea dorința-ți etern în labirint.
Râvneai să fii Romeo, iubind o Julietă, Luceafărul retras, visat de Cătălina, Nu ți-ai dorit vreodată o dragoste concretă, Prin tainice simboluri, ai căutat divina.
Otilie ți-era, tu-Felix, visătorul, Isoldă preadorită de-acel viteaz Tristan… Prin cărțile citite, nu îți aflai odorul, Prin recile romane, o căutai în van.
N-ai priceput de ce ne-ndurătoarea soartă Nu o lăsa defel s-apară-n drumul tău, Dar Ea te aștepta, sfioasă și mirată, Nu-n locuri legendare, ci-n… gara din Buzău.
Eu, am scris cu lacrimi calde al tău nume pe nisip Și pescarusii l-au țipat cu falfait de aripi În zarea cea senină Rugând divinitatea Ecoul să ajungă În calea ta, din inima-mi vrăjită.
Eu, ți-am conturat în vise Un chip, un trup și-o gură Ah, cât de dulce este Ce sentiment trezește Când liniile fine și moi Le simt la mine-n mână… Pe gât , pe sâni, pe coapse Pe gleznele-mi sfioase.
Eu, le-am simțit aievea chiar și pentru o clipă căci ești prezent în tot ce fac, ce îmi doresc…și mă irită Căci tu, ești doar un vis (Luceafăr…noaptea-n somn ) Ce dimineața-n zori dispare precum ceața .
Eu, atât cât mă pricep, „ți-am scris poeme adorate „ și le-am și recitat, în gând, ca pe un psalm, și n-am primit răspuns Cum ai putea, iubite Când TU ești doar…un vis. Și-n urma ta rămân Doar pași și umbre pe nisip…
Premiul special și câștigătoarea concursului, ANOTIMPURILE VIORII Georgeta Rada
TIMPUL se făcuse LEMN, lemn de leagăn cu înger DIAFAN de lumină. Să cântăm un cântec de leagăn, Ziseră păsările pădurii! Și a fost ziua întâia.
Lutierul a făcut vioara și ARCUȘUL parcă ar fi făcut pe Adam și pe Eva, șarpele a ÎNCREMENIT pe lemn și a tăcut ca o cheie care nu vrea să deschidă portativul. Și a fost ziua a doua.
Plutea peste ÎNTINDERI CLIPA și nu era cine să o așeze în rostul ei, căci nu se făcuse auzul, nici ascultarea nu se făcuse. Atunci s-a ivit bătrânul lăutar… CÂNȚI cu mine, timpule? A întrebat. Și a fost ziua a treia.
A așteptat SOLEMN semnul focului NESTINS și a fost seară și apoi dimineață și în ziua a patra, amin, Lemnul și focul și apa și pământul cântau.Și a fost ziua a cincea.
În ziua a șasea, bătrânul lăutar s-a odihnit sub un lemn, lemnul crucii și pentru că vioara nu tăcea, (se înserase ziua a șasea), veniseră oamenii să asculte, vioara cânta singură… …………………………………………….. Și a fost ziua a șaptea.
