Și-i noapte, și plouă, și vântul se zbate Perdeaua de lacrimi neliniști împarte, Pământul suspină de vremea haină Primăvara-i prea rece și parcă străină.
Și gem, și se-nchină, și plâng pomii goi Iar crengi șuierând se transformă-n strigoi, Nici urmă de om pe strada pustie Doar sufletul singur aprinde o făclie.
Și lună, și stele, și cer s-au ascuns Sub norii cei negri și greu de pătruns, Doar rugi îngânate ce se înalță atunci Când inimi învinse au temeri adânci.
Și gând, și speranță, și dor de lumină Fiori par ce cheamă dimineața să vină, Încet, peste noi coboară amintiri Când ploaia și vântul trezesc uneltiri.
Autor: Elena Coca Mahalu 16. 03. 2021 ( drepturi rezervate de autor )
DOUĂ INIMI GEMENE ADRIAN PAUNESCU ŞI GRIGORE VIERU Două mari şi complexe personalitaţi ale culturii româneşti, poeţi naţionali cu România in suflet. Redam doar cate două dintre remarcabilele lor poezii.
Basarabia pe cruce
de Adrian Păunescu
Se urcă Basarabia pe cruce Şi cuie pentru ea se pregătesc Şi primăvara jertfe noi aduce Şi plînge iarăşi neamul românesc.
Noi n-avem nici un drept la fericire, Mereu în casă moare cineva Şi n-are ţara dreptul să respire Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.
De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul, Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.
Ce cale poate ţara să apuce? În tragica, neconvertita zi, Se urcă Basarabia pe cruce Şi nu ştim învierea cînd va fi.
* * Scrisoare către Mihai Eminescu
de Adrian Păunescu
De din vale de gândire, de din vale de simţire, îţi trimit această carte, prea umil,măria-ta, Ca să-ţi spun că nu e Doina nici în cartea de citire, Nici în sufletele celor care-n veac ne vor urma.
Cum cădem aşa ne lasă, cinic mod e modul vieţii, Şi aşa se pare veşnic că era normal să fim. Neamul românesc nu ştie să-şi păstreze cântăreţii, Sunt vardişti care le umblă şi-n cearşaful lor intim
Doamne-al poeziei noastre, îţi trimit această carte Şi te rog să faci un bine celor trişti din veacul meu Să nu fie condamnată arta neamului la moarte. Roagă-te din cerul lumii, roagă-te la Dumnezeu !
Fă cum ştii şi îl convinge despre cumpenele frânte Şi despre abrutizarea omului prin interes, Şi convinge-l că-i nevoie pe pământ să se mai cânte, Dacă toţi heralzii morţii înaintea noastră ies
Voievoade, toate-s bune, dacă nu cumva sunt rele, Dar s-a şubrezit şi zace azi cuvântul românesc De atâtea boli ce urcă în limbajul vremii mele, Pentru-a-l scoate din restrişte trebuie un eminesc.
De din vale de gândire, de din vale de simţire, Grăim, Doamne, către tine, că ne eşti aşa de drag, Să rămâi în firea noastră, în eterna noastră fire Dacă toți din jurul nostru de la tine toți se trag.
Doamne al gândirii noastre te silabisește moina, Ești pământul României de la tălpi până la brâu, Dă-ne nouă iarăși glasuri, dă-ne nouă iarăși doina,
Să ne frângem viața sacră de la râu până la râu.
Lui Eminescu – Legământ
de Grigore Vieru
Ştiu: cândva, la miez de noapte, Ori la răsărit de Soare, Stinge-mi-s-or ochii mie Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate, La mijlocul ei aproape. Ci să nu închideţi cartea Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa deschisă, Ca băiatul meu ori fata Să citească mai departe Ce n-a reuşit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii Al străvechii slove bucium, Aşezaţi-mi-o ca pernă Cu toţi codrii ei în zbucium.
Pădure, verde pădure
de GrigoreVieru
Draga i-a fugit cu altul. S-a ascuns in codru. Uuu!
El a smuls pădurea toata, Insa n-a gasit-o, nu.
El a smuls padurea toata Si s-o are incepu. Si-a arat padurea toata Insa n-a gasit-o, nu.
Semana padurea toata, Din grau azime-a gatit Si-o corabie-si cioplise Din stejarul pravalit.
Si-o corabie-si cioplise Si-n amurgul greu, de stanci, A plecat pe mari, s-o uite Clatinat de ape-adanci.
A plecat pe mari, s-o uite Dar sub luna, dar sub stea, Rasarea la loc pădurea,
Cum n-am mai plâns demult, crepusculară îmi este lacrima de apă grea, n-a mai plouat în noi de astă vară și s-au uscat copacii în limpezimea mea.
Deci, eu voi fi pământul de boli înțelinit, m-oi îngropa, desigur, la adâncime mare, să mă disloci, brăzdarul să-l dai la ascuțit, și să-i săruți privirea la răsărit de soare.
Apoi, din corn suna-vei, din buciume și clopot, striga-vei vers eroic și triumfal în câmp, răpite-vor cohorte de nouri grei, în ropot, și ploaie te vei face curgând în brazde strâmb.
Iar eu, prea-însetatul pământ, de uscăciune, te-oi înghiți, iubito, cu mare lăcomie, și-om retrăi în ramuri ca într-o rugăciune un singur trup și-o rană întotdeauna vie. 28.02.1981.
Drepturi de autor: Ion Iancu Lefter.
Rugă de trecere
Îngenunchez în bocetul tău, mamă, ca-ntr-o biserică de cult străvechi, că bate-un vânt de sânge, și mi-e teamă, și-o lacrimă îmi susură-n urechi.
Pe pardoseala lacrimilor tale de smirnă și de rouă și de ceară, mă-ndoi ca un pârău sunând pe-o vale și macin rugăciuni ca la o moară
și te implor să nu m-alungi din tine acum, când timpu-mi este pe sfârșite, că-n pântecu-ți de pâine mi-a fost bine și nu mi-au fost luminile-otrăvite.
Mă trece-n brațe puntea funerară s-adorm încet, ca într-un vis, drogat, și mă îngroapă-ntr-un sicriu de ceară și-apoi, întoarce-te la noi n sat. 25.06.1986.
Drepturi de autor: Ion Iancu Lefter. Din volumul postum „Odihnă-n nadir”, Editura PIM, Iași, 2020.
Împăturește-mi Doamne Sufletul într-o batistă Și ascunde-l în buzunar, Iar când este trist, Ori nu are habar Încotro se îndreptă, Mai scutură-l puțin Și arată-i drumul potrivit… Cu mireasmă de pelin, Ca să nu fie dezamăgit Că în această viață scurtă Nu prea a reușit… Ajută-l o secundă, Prea mult s-a îndoit Și s-a hulit pe sine, Cu multe a greșit, Toate i-au fost străine, Prea slab, nesăbuit, Cu-n munte de regrete… Acum este tardiv… Lipsit și de secrete, Dar dulce și naiv… Te rog, Doamne, păstrează-l Așa cum l-ai creat… Croiește-l, retușează-l, Dar fă-l adevărat! Cristina Tunsoiu
Uneori am vrea să trecem de tainica stare de albastru, să căutăm castelul clipelor pierdute, ce s-au scurs printre degete. Dar ele, clipele, tac amorțite în acuarela pictorului magic, ce le împrăștie cu drag printre stele iar apoi le strânge în ceasul îmbrățișării. Nu, clipele nu se pierd, ele rămân încorsetate în propriul nostru destin, dar noi nu știm să le savurăm decât după ce se evaporă de pe sticla sufletului.
Nu mai pot să mă trezesc dintr-un vis, sunt prea mari aripile acestea cu care mă arunc în abis…
Acolo, gândurile sunt copaci cu rădăcinile către soare, acolo sunt clipele mele, trecute și viitoare, acolo sunt culorile în care se îmbracă sufletul meu, acolo, unul dintre oameni este chiar Dumnezeu…
Ce să fac, Doamne să pot să mă trezesc dintr-un vis ? ,, Îmbracă aripi de înger și urcă la cer, pentru tine am lăsat, astăzi, cerul deschis „.
Mi-e iarnă în piept și aș trage un fum, întinde-mi țigara, străine!… Peronul acesta miroase a scrum, nu-i nimeni, doar eu și cu tine
Aici, doar marfare opresc, uneori, să tragă pe-o linie moartă, să-ncarce copaci ce devin călători spre locuri nescrise pe hartă
În trenul de noapte pe care-l aștept va trage semnalul de-alarmă un ţânc vagabond, zdenţăros dar deștept, ce știe poveşti despre karmă
Eu nu am bilet, dar e ultimul tren ce trece prin veacul cu gara, și nu-s cerșetor, pe-o hârtie-un catren îți scriu și dă-mi mie ţigara!…
Urca-voi din mers, dacă nu va opri, acarul îmi știe necazul, cât timp voi pleca, până când vei citi, el poate să schimbe macazul
Sunt două direcții, n-am bani să plătesc da-mi pare că vine și ţipă sirena… e ultimul tren, și-i firesc să-l prind chiar în ultima clipă
Vagoanele-s pline, exodul e-n toi, se duc toţi spre capăt de linii mai dă-mi o țigară, prietene, noi rămânem aceiași – străinii…
Tu, nu are rost să te urci, tu rămâi să fluieri în gara pustie când fi-va să pleci, cu alt tren, mai întâi citește ce-am scris pe hârtie… 19 martie 2021