Idealurile de Florin Dediu Suceveanu Parc-a fost odinioară… Mi-ai desțelenit privirea, Ca să-ți văd nemărginirea, Mare, pentru prima oară… . Cerului abis firesc, Ochilor liberă cale, Zbuciumul apelor tale, Zbuciumul meu sufletesc… . Ai străfundul liniștit Și doar fața frămîntată, Însă fața-mi nu arată Sufletul meu răscolit… . Prin oricît de-nalte valuri Nu-ți măsoar-adîncul vîntul Și n-atinge-n veci cuvîntul Ale mele idealuri… 1986
Ce vacanțe am gustat, atunci pe vremea noastră, Adunați la gârlă-n sat când bătea astru-n fereastră. Cu o voioșie tare, ne-aruncam cu foc în apă Căci era arșiță mare, ne ardea glia sub talpă.
Hohote creșteau cu carul, împrejur doar voie bună, Ce-aș mai trece azi hotarul, să las toamna care-mi tună. Ne-așezam pe iarba moale, obosiți de-atâta slavă, Dar n-aveam deloc răbdare, ne scăldam fără zăbavă.
Pe la malul gârlei calde pășteau gâștele de zor, Când intrau ca să se scalde, ne surzeau cu glasul lor. Tulburau apa îndată când se bălăceau pe fugă, Cu gândirea lor șireată, lângă noi voiau s-ajungă.
Uite-așa, zile în șir, cât vara ne-a dat târcoale, Furișați de-acas’, tiptil, ne scăldam la gârla mare. Azi privesc adânc pe geam, mi-amintesc de-acele clipe, Ce modești noi mai eram, doar cu zâmbetele-n pleoape.
Ce n-aș da pe-acest portret, să rup al vieții zăgaz, Armonii să-mi cadă-n suflet, nu doar lacrimi pe obraz.
Come mai mi sento triste? Come mai questo stato persiste? Ieri ero felice e serena, Oggi posso sorridere appena! Oh, tristezza, vattene, vattene via, Io aspetto che torni l’allegria! Ero una spienserata cerva, Mi hai attaccato, crudele belva, Saltandomi addosso dall’oscura selva! Quella fitta, senza sentieri o raggi di luce Mi hai rubato la serenità e la mia pace come un rapitore rapace… Come mai mi sento triste? E perché questo stato persiste? Oh, tristezza, sei una tempesta Di mille pensieri nella mia testa, Quelli neri che non mi danno tregua E che stanno cadendo su una terra ambigua, Senza strade alternative, tragitti o sentieri. Le tue nuvole han coperto il sole di ieri, Nascondendo il cielo azzurro e sereno! Oh, tristezza, mi hai rubato l’arcobaleno Che splendeva sulla mia volta celeste Invadendo la mia anima come la peste! Oh, tristezza, sei un terribile uragano Che ingoia pian piano l’intero oceano, Le sue onde si alzano fino al cielo, Fra nuvole ed onde, un splendido angelo Sorridente scende, adagio, su un raggio, Accarezzandomi, mi sussurra: „-Il coraggio Tienilo ben stretto per mano, La tristezza andrà via piano, piano”! Oh, inizio già sentire la fragranza Del fiore della Speranza! Cristina Mihăiloiu
Când pe cer răsare luna îmbrăcată-n strai de zână, Se aprind și licuricii să ne spună noapte bună, Sub cupola cea albastră doi iubiți plutesc prin stele, Se feresc precum se pare de sălbaticele iele.
Șușotesc privind o stea ce-au ales-o sfetnic bun Și își jură pentr-o viață fericirea din ajun Iar în inimi țes văpăi și al dragostei fior, Își șoptesc acum în taină mai ales cuvântul dor.
Alergând pe căi bătute prin povești nemuritoare Ei culeg lumină -n suflet ca o stea strălucitoare, Luna stă să îi privească mângâindu-i lin prin păr, Ea nu poate să se culce luând destinul în răspăr.
Luna cea seducătoare, ca un bulgăre de aur, Îi atrage într-o filă din al dragostei tezaur Și dansează parcă-n ceruri însoțindu-i în festin, Într-o carte fermecată creionând al lor destin.
Doarme luna pe lac, legănată, Cu nuferi veghind somnul ei, roată, Salcia, perle în lac risipește, Că omul în viață, cărarea greșește… Bat ceasuri, o oră de nimeni știută, Din lac, fuge luna după ce-l mai sărută, În ie îmbracă pământul urcând, Păianjen de vise pe lume brodând. Pe banca din parc dau timpu-napoi, Persistă prin aer iubirea din noi, Mai fâlfâie aripi pe-un cer nevăzut, Albastra minune din primul sărut. Se duce la casa ascunsă de brazi, Îți bate la geam, căci știe că arzi, Îți spune că-s singur, spre lac te-ndeamnă, Că perle din sălcii, iubirea ta cheamă… Pe calea spre lac, diamante-așternând, Spre banca cu mine-n suspin așteptând, Aflat-ai iubirea că-i sfântă poruncă, Că viața e scurtă… iubirea ta… multă!
Ziuă de vară toridă, arșiță păgână, Colbul drumului viața îngână, Iarba-i chircită de foc și căldură, Iar pomii triști, abia mai respiră... (Maria Sangerean)
Ziuă de vară toridă, arșită păgână, Peste toate e astăzi stăpână, Nici o urmă de nor pe albastru cer, Dogoare de foc plutește-n eter. (Anca Man)
Colbul drumului viața îngână, Și-apoi, singuratic, cu luna de mână, Se-așază pe iarbă, sub razele-i reci Și iarba străluce, mergând pe poteci. (Irina Conduruța)
Iarba-i chiricită de foc și căldură, Nici vara, nici noi n-am păstrat o măsură, Fierbe pământul precum un vulcan, Pădurea dispare an după an! (Cristina Tunsoiu)
Iar pomii triști, abia mai respiră, Flori în grădini, petale înșiră. Sub ghemul de flăcări ce-mprăștie foc, Pământul imploră un dram de noroc. (Cristina Ghindar Greuruș)
Lisa simțea că s-a născut la bunici. A crescut în brațele lor calde și s-a bucurat, poate mai mult decât alți copii, de prezența lor constantă în viața ei, iar vacanța mare era cea mai lungă bucurie din an.Bunicii stăteau, așa cum îi ziceau părinții, ,,la țară”. Satul nu era departe de zumzetul amețitor al orașului, dar părea că timpul a uitat de el.
Era împrejmuit de păduri cu povești în scoarță, de pășuni pline cu flori de romaniță, cicoare și sânziene, de câmpuri vii care surâdeau cu dinți negri soarelui, de păpuși din porumb și bogăția ascunsă în boabele de grâu. Pe o latură a sa, locul copilăriei Lisei era mângâiat de valurile moi ale lacului ce reflecta măreția apei.
Din acel loc al amintirilor nu lipseau niciodată poveștile bunicilor. Întreaga viață a copilei cu ochi de lumină, cu părul vâlvoi se învârtea în jurul poveștilor. Uneori credea că ele s-au născut în izvorul ce alimenta lacul care, în nopțile cu lună, căpăta parcă o viață proprie. Ceea ce făcea acel lac aparte, era tocmai trunchiul bătrân care trona într-o latură a sa.
– Buni, acela e un copac? De ce nu mai are frunze? întrebă Lisa într-una din zilele de vacanță. E vară, totul e verde, totul e bucurie, doar el pare trist…
– Se spune că acela e copacul bucuriei. Lisa își privea bunica suspicioasă. ,,Un copac al bucuriei e verde, are ramuri… Din acest trunchi pare că a mai rămas doar scoarța și două brațe care stau să cadă”, gândea ea.
– Lisuța, cu ochii putem vedea doar o mică parte din ce ni se arată, revelația e pentru suflet. Copacul acela e un pom al bucuriei. Dacă stai cu mine cât timp frământ aluatul pentru turte pe plită, îți voi spune o poveste pe care o știu de la străbunica mea.
Copila, curioasă, s-a așezat alături de bunică și, sub ploaia de făină, povestea a început să prindă viață în ochii fetiței.
,,A fost odată, demult, pe când strămoșii mei erau tineri, o fată cu suflet frumos. Ea nu suporta să vadă oamenii triști sau în nevoi și încerca mereu să-i ajute, atât cât putea ea. Se numea Ilaria (care în latină înseamnă ,,bucurie”). Era o copilă a antinomiilor: caracter puternic și suflet sensibil, cu privirea tristă, dar care înălța suflete, plină de tinerețe, dar cu un dor bătrân. Până și oamenii o priveau diferit. Unii ziceau că e binecuvântare, iar alții o priveau ca pe o pedeapsă adusă satului, fiindcă nu se sfia să spună lucrurilor pe nume și intervenea când cineva era nedreptățit. În fine, lumea a fost mereu la fel, unii nu pun preț pe ce aduci bun în viața lor, ci pe ce îi nemulțumește la tine într-un anumit moment al vieții. Astfel Ilaria avea foarte puțini prieteni și multe răni. Totuși ea făcea mereu ce știa mai bine: aducea bucurie, acolo unde era tristețe, aducea speranță, acolo unde era deznădejde. Anotimpurile s-au schimbat unul după altul, florile își împrăștiau semințele, iar mărăcinii își întindeau, în ascuns, rădăcinile. Ilaria locuia la marginea satului, iar casa dintre flori privea înspre dealurile moi, care îi îmbrățișau privirea cu rotunjimile lor.Într-o zi aurie de vară, la ușa casei sale bătu o femeie necunoscută. Ea îi ceru Ilariei ceva de mâncare și adăpost în fața furtunii ce privea amenințătoare de după dealuri. Străina fu primită în casă cu încredere, deși inima Ilariei bătea cu putere. Ceva o speria, liniștea îi fusese tulburată, însă sufletul său bun nu putuse să refuze a da ajutor. Ea își împărți cina și sufletul plin de iubire față de tot ce o înconjura cu femeia care părea bolnavă. Aceasta începu să își povestească viața care părea a fi plină de greutăți, apoi vorbi despre soarta tragică a altor oameni, despre nefericirile și blestemul lumii. Ilaria asculta totul cu înțelegere și durere în fața celor spuse. Dar, în același timp, privirea îi devenea din ce în ce mai tristă și sufletul din ce în ce mai apăsat. Adormi în timp ce străina rostea niște descântece greu de descifrat. Își simțea trupul bătrân și adâncit în pământ, ochii i se umpluseră de lacrimile unor lumi neștiute de ea…A doua zi, în fața casei sale era un lac limpede. De unde apăruse? Până la urmă nu plouase, dar uscăciunea aerului dispăruse. Firele de iarbă străluceau în soarele voios al dimineții.
– Au avut dreptate bătrânii, zise surâzând, venind din spatele ei, o femeie tânără.
– Cine esti tu? întrebă Ilaria.
– Asta nu contează, draga mea, important este cine ești tu…
– Nu te înțeleg… Mă sperii!
– Ilaria, tu ești o ancoră în lumea asta, ție îți este menită veșnicia. Tu poți alunga tristețea cu lacrimile tale. Nu sunt lacrimi ale suferinței, ci lacrimi ale iubirii. Lacul acesta e format din ele; e apă dulce, dulce precum lumina sufletului tău.
Ilaria o privea pe străină nedumerită. O bucurie stranie îi inunda trupul obosit.
– Vezi tu, unele lucruri nu sunt menite a fi știute, cel puțin nu acum. Ai o sarcină grea, dar ai puterea de a trece peste toate relele care te pândesc. Acum trebuie să plec. Ne vom revedea în curând. Fii pregătită! Urmează vremuri grele. E nevoie de tine. Fii puternică!
Străina dispăru cu pași moi printre florile câmpului și privirile umbrite de teama necunoscutului ale Ilariei o urmăriră mult timp. Au venit vremurile grele de care zisese, oamenii se îndepărtaseră tot mai mult unii de alții, se lăsau conduși de orgolii și răutate, călcau, în mod conștient, peste suflete frumoase, arta părea că își pierduse valoarea, iar Ilaria empatiza cu durerile tuturor, reușind mereu să aducă o fărâmă de strălucire în sufletele care păreau că au uitat să zâmbească. A devenit învățătoare, copiii veneau adesea la ea și în vacanțe. Micul lac din fața casei devenise impunător, dar încărcat de dulceață. Ilaria se dedica, în special, copiilor. Știa că societatea se poate schimba în bine prin intermediul lor. Insista ca aceștia să meargă la școală, să învețe, zicându-le mereu: ,,Ne naștem ființe, dar iubirea și educația ne fac oameni.”
În vacanță, era înconjurată de bucuria copiilor care se scăldau în lac și care, la ceas de seară, îi ascultau poveștile. Oamenii buni însă, rar zăbovesc multă vreme pe pământ. Aripile lor îi înalță către cer. Nu se știe cum, dar, într-o noapte caldă, pe când greierii își cântau dulcea baladă, iar vraja de argint a lunii cuprindea pământul, Ilaria a dispărut. Tot în acea noapte, în mijlocul apei care își mărise parcă volumul, a apărut un copac grațios care părea că îmbrățișează, deopotrivă, și cerul, și pământul. În jurul său s-au țesut nenumărate povești.
Unii spun că a fost sădit acolo de însăși Ilaria, semn al existenței sale veșnice alături de ei; alții zic că, de fapt, acel copac e chiar Ilaria, care a fost preschimbată de străina care s-a întors. Afirmă că lacul a crescut datorită lacrimilor ei, că a reușit să țină departe de sat o molimă grea care curmase multe vieți în împrejurimi. Unii cred că viața i-a fost luată de cei care nu-i suportau lumina, pentru că strălucirea sa arăta tot ce nu erau ei.
– Bunico, tu ce părere ai? Ce crezi că a pățit Ilaria?
– Lisa, eu nu cred nimic. Eu simt. La fel și mulți alții. Copacul din apă e viu. Pe timp de secetă, lacul nu a secat. Tot ce îl înconjoară e viu. Când cineva e trist, vine și-și plânge durerea pe mal, dar pleacă zâmbind și cu inima ușoară. Vacanța mare e prilej de bucurie, nu doar pentru copiii care își petrec timpul scăldându-se în apele mângâietoare ale lacului, ci și pentru bătrânii care găsesc mângâiere în râsetele lor.
– Dar de ce nu mai are frunze? Pare că moare…
– Nu moare. Au fost unii care, dorind să-i spulbere mitul, au vrut să-l taie, să-l usuce. Însă, nu poți ucide un suflet viu. Copacul s-a regenerat mereu. O rămurică, pe timp de vară, a ieșit de fiecare dată, plină de lumină, la suprafață.
– Bunico, e adevărată legenda?
– Lisuța, fiecare mit are la origine un sâmbure de adevăr. Oricum ar fi, copacul din apă aduce doar bucurie și mângâie privirea celor supărați. La malul apei l-am cunoscut pe bunicul tău. Erau clipe de tristețe, care au devenit pline de lumină. Aici s-a născut tatăl tău, aici ai crescut tu. Pentru noi, și tu ești o Ilaria, ai venit ca binecuvântare în brațele părinților după ani de așteptări. Tristețea și-au plâns-o și ei aici, dar au plecat zâmbind. Peste tot există o Ilaria, fie că e un om, o carte, o floare sau un copac. Ilaria e bucurie, iar bucuria e iubire.
Un car cu flori - atâta mi-am dorit, În verile ce-au râs prin calendar Și-un colț de cer cu soare răsărit, Prin roua vieții ce-am primit în dar... (Georgetaninela Giurea)
Atâta mi-am dorit, ca tu să-mi fii, În vara înflorind de prea mult dor, Vis împlinit în nopțile târzii... Un mesager tăcut al florilor. (Anca Man)
Trăsura ta din flori de margarete Albea la porți și tainic aștepta Să ducă domnișoarele cochete La balul magic din povestea mea. (Georgeta Rada)
Sărutul lunii peste truda zilei Când trupul adormit visează zbor, Și-o dimineață-n aripa acvilei Peste întinsul lumii plin de dor. (Daniela Konovală)
Doru-n galaxii, aprins coboară, Porții cu raiu-i seduce-o perdea, Lanul nopții miroase-a vioară, Ochii de mură mă rup în pingea. (Rony Codreanu)
O briză caldă-n ceas de asfințit Răstoarnă valul mării spumegând... Se scurge-n grabă clipa spre zenit, Păcat că vara trece prea curând... (Violeta Andrei Stoicescu)
