Iubesc de când mă ştiu, câmpia. Câmpia largă, ca o arcă. Îmbrac în sărbătoare ia Cu macii roşii care, parcă, Îmi umplu sufletul rănit, Cu triluri dulci de ciocârlii. Cu sânge cald şi răscolit De fluturi albi şi stacojii. Iubesc de când mă ştiu, balada. Şi doina şi descântecul. De toate astea-i plină lada În care plânge cântecul. Când peste glia strămoşească Se cerne iarna viscolind, Îmbrac cămaşa românească, Şi iese soarele…zâmbind!
Sunt un biet trubadur rătăcit prin păduri și îmi cresc printre plete șuvițe de muri dar îmi place când taci și cum vrei să m-ajungi când eu fug printre fagi și mai mor printre munți
Mi-este bine oricum, părăsit sau iubit și mă-ntreb cât mai am prin copaci de trăit fiindcă-s frunză de dud și m-auzi când te chem și mi-e frică de vânt și de tine mă tem
Nu mai am vreun habar despre lume sau cer dar mi-e dor de străbuni și de-un alb lerui-ler sunt un om fără crengi și un măr fără mâini când te rog în genunchi printre lupi să rămâi
Mai rămâi, mai rămâi prin păduri c-un tâlhar, să înveți să iubești un final nuclear, ca să vezi cum dispar inocenții din sfinți și cum ard doi copaci descărnați de dorinți
Te mai vreau, te mai simt, te ador, te mai am, dar îmi car tot mai greu propriul trup într-un ham și în iernile lungi sângele mi-e prea cald când în straie de viscol m-ascunzi într-un fald
Între omniprezent și-ntre omnitrecut te-am avut pe nimic, ai plecat cu prea mult și-n pădurea de cuci am rămas sfârtecat din iubire m-ai vrut, pe nimica m-ai dat
Te-am luat cu prea mult, te-am vândut cu puțin, te-aș fi dat în final și pe-o vadră cu vin, te-am făcut dintr-un vers, te-am vândut pe un mit și-am făcut din egal semnul plus infinit
Și pe-un munte stăteai și-ntuneric era, nu vedeai că pe trup secolul îngheța și cădea o ninsoare peste umbre și vii când voiam să te-nvăț cum mai este-a iubi
În pădurea de cuci mă ascund după vânt, când mă-ntorc să te prind te prefaci într-un gând, dar îți place cum zbor și îți place cum cânt și îmi spui că sunt ultimul atlant pe pământ.
Ce spuneți de o nouă poezie la minut? Vom porni de la frumoasele versuri scrise de Cătălin Iancu păstrand metrica și rima îmbrățisată(1-4, 2-3)… Cu alte cuvinte, afară e urât și plouă iar noi ne vom îmbrățisa prin vers.🙂 Să aveți multă inspirație!
,, Ţi-aş scrie versuri, vorbele-mi sunt goale, Cerneala s-a uscat în călimară, Fumez tăcut , e ultima ţigară Şi fumul se ridică rotocoale.,, (Cătălin Iancu)
Bine v-am regăsit, dragii mei!l pentru poezia la minut. Și…iat-o!
DINCOLO DE CUVINTE
Ţi-aş scrie versuri, vorbele-mi sunt goale, Cerneala s-a uscat în călimară, Fumez tăcut, e ultima ţigară Şi fumul se ridică rotocoale. (Cătălin Iancu)
Găsesc numai cuvinte mute, surde Și le-ncrustez în muntele durerii, Când năluciri venite-n faptul serii Mă plimbă-n jocurile lor absurde. ( Ionuț Pande)
Îmi scapă rima, nu mă mai ascultă, Iar ritmul parcă s-a pierdut în noapte, Rămân pe coală împietrite șoapte, Însă tristețea-i cruntă și e multă. (Cristina Ghidar Greuruș)
Atâta noapte s-a înfiripat în noi, Că nici singurătatea nu mai știe Să ne dezbrace-n zori de agonie. Măsoar-un urlet în distanță, pașii goi… (Sterian Vio)
Mai sorb o gură de cafea amară, Mai trag un fum, pe geam apoi privesc, Mă-ntreb…oare te mai iubesc, Sau fost-a doar iubire de o vară? (Mirela Cocheci)
Mărăcinii Ne-au invadat în noapte mărăcinii și ne-au lovit ca valuri înspumate… Ne-am depărtat încet, parcă și spinii ți-au înțeles cuvântul – nu se poate! N-am stat de vorbă noi, pe îndelete, să evităm cuvântul despărțire… Ne-am acuzat de multe și cu sete, uitând că dragostea e-un fir subțire! Orgoliul nostru rupt-a legământul iar firul cel subțire s-a uscat… A mai rămas ca martor doar pământul, să-l semănăm –se pare-c-am uitat! Pământul nostru-i sterp, fără de roade, l-a invadat furia din cuvânt… Mânia noastră sufletul ni-l roade, e ca un spin ce-i legănat de vânt! S-a strecurat un spin și-n așternuturi, plutim,fără de țintă, nicăieri… Iubirea mea, te-ai risipit în lucruri și nu mai vrei să fii ce ai fost ieri… Ne-au invadat în noapte mărăcinii și ne simțim ca pe-un peron de gară, de parcă așteptăm trenul minciunii, lăsând iubirea noastră să dispară! N-a mai rămas acuma nicio punte și s-a întins ca ciuma o tăcere pe care n-o învinge niciun munte, de ne privim absenți, cu neplăcere! Îmbătrânim…dar tot ne știm pe drumuri și am ajuns, iubite, ca străinii și singuri vom străbate alte vremuri… Ne-au invadat în noapte mărăcinii! Mirela Șoimaru
Zorii vieții ni se-arată, când vedem întâi lumină Și plecăm voioși pe poartă, crezând viața tot senină, Tu izvor de apă vie, dulce pârâu fermecat, Unde ești copilărie, pe ce drumuri ai plecat?
Prima clipă din privire, primul pas făcut timid, Un cuvânt rostit întâiul, primul tău surâs candid, Primul dor ca o făclie și bătaia inimii, Au fost scrise cu migală în file din copilării.
Zorii au fost scăldați în basme cu Ilene Cosânzene Și cu Feți Frumoși viteji ducând flori de sânziene, Fără griji, ca mai târziu, să ne-apese inimioara, Lângă părinți și bunici , înflorind că primăvara.
Dar trecut-au zorii vieții și-alte multe primăveri, S-au scurs una câte una, mi se pare c-au fost ieri, Mi-amintesc mereu de ele ca de un cântec duios, Murmurând ca o vioara deși tonul mi-e cam jos.
E iulie cu soare fierbinte, Văzduhul e tot PRĂFUIT, Pe buze fac plajă cuvinte Și-albastru e-n ceruri suit.
Se vede mișcându-se-n ZARE, Un cal priponit de pociumb; El paște din arșiță soare, La margini de lan de PORUMB.
În COLB se-nfiripă stihia, O STRÂNGE căldura la piept, Dispare-n neant isihia, În BRAȚE mi-e zborul aiept.
Pe margini sunt norii plămadă, Ceva-n DEPĂRTARE s-a frânt, Mai mișcă un FULGER din coadă, Cuțitu-n pământ îl împlânt.
E iulie, crinii-s tirade, VIBREAZĂ în mine un gând, Din Cer ÎNCÂLCITE Pleiade Ursesc muritorii pe rând. …………………………………………
Nota redacției cu privire la unele cuvinte, din poezia d-lui Pande Ionuț .
POCIÚMB, pociumbi, s. m. (Înv. și pop.)
Fiecare dintre parii lungi care servesc la susținerea sau la fixarea unui gard, a unui perete, a unor plante etc.; țăruș, stâlp. ◆ Spec. Lemnul în jurul căruia se rotește vârtelnița.
(Înv. și reg.) Trunchi de copac rămas în pământ după tăiere; butuc. – Et. nec. [DEX ’09]
Zbor spre înălțimi 