Mihai Eminescu

Icoană şi privaz – Mihai Eminescu
fragment

„S-ajung o zi în care, în strîmta mea chilie,
Tu să domneşti ca fiică, stăpînă şi soție
Şi-n ore de durere, cînd gîndul mi-a fi veşted,
Să simt cum dulcea-ți mînă se lasă pe-al meu creştet
Şi-atunci ridicînd capul, dînd ochi-mi peste spate,
Să văd ah, pămînteasca-mi, duioasa-mi zeitate…
Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,
În care poezie şi visuri sunt un fleac:
Nu te îndemn eu însumi ca să-mi urmezi în cale,
Să fiu nemernic martor nefericirii tale.
Decît să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba:
Cu rime şi cu versuri nu se-ncălzeşte soba.
Chiar inima-mi de-aş da-o să bei din dînsa sînge:
Nevoia este gheața ce-amoru-n grabă-l stînge.”

Scrisă în 1876, poezia ” Icoană și privaz” a fost publicată abia după moartea poetului. Însă, nu poți să nu legi cumva aceste versuri de scrisoarea trimisă, din București, Veronicăi Micle, în februarie 1882, în care poetul , răspunzînd unor reproşuri făcute de Veronica, aflată la Iaşi, cum că Eminescu n-ar voi să vină la ea, spunea:”Bolnav, neavînd nici o poziție socială sigură, prin care să-ți pot pregăti un trai social modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum bine ştii că sunt şi avînd pururea grija zilei de mîine, tu crezi că aş putea fi atît de nelegiuit să pot veni la tine şi nu vreau să vin? În momentele în care îmi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi că in zadar trăiesc, atunci cî.nd sunt descurajat şi sătul de viață,te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care, după caracterul tău, trebuia să fie veselă şi luminoasă.
Eu nu mă opun fericirii tale; dacă crezi că un alt motiv de viată ar fi mai bun pentru tine, dacă în sfîrşit mă poți uita, uită-mă. Eu, din parte-mi, te asigur de un lucru, nu te voi uita niciodată.
Tu ai fost şi eşti viața mea, cu tine s-a început şi s-a încheiat, şi dacă nu trăiesc pentru a gîndi la tine, nu am la ce trăi. Dar nu te amăgesc cu asta. Nu văd nici o perspectivă deocamdată de a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pînă acuma nimic în Iaşi cu care as duce o viață convenabilă cu tine şi în mizerie nu voi să trăieşti. Un lucru crede. Nu voi iubi niciodată altă femeie şi tu rămîi în mintea şi în sufletul meu ceea ce ai fost întotdeauna: visul de aur al vieții mele, singura mea aspirație şi viața cu tine, singura speranță.”

Redactor șef Camelia Boț

Florentina Savu

IARNA…
Florentina Savu

Stăm ACASĂ, la fereastră
Și privim zarea ALBASTRĂ,
SĂNII se PETREC pe dealuri,
Zăpada cade în valuri!

SUFLĂ vântul cu putere,
Pierdută-i a noastră vrere,
Copilăria ne-a trecut
Și-odată cu ea și tumult!

Viața ne e prea CĂRUNTĂ,
Tinerețea ne-a fost plută,
Am rătăcit-o însă-n larg
Și-azi ne-a adus iarna în prag!

La MĂNĂSTIRI cu jind privim,
Vrem suflet să ne curățim.
BAT clopote prin amintiri,
În iarnă ne sunt azi trăiri!

PLECĂM spre ele amândoi,
Să VINĂ Domnul către noi
Că viața ne-am trăit din plin,
Sosită-i vremea să…ieșim!

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei, grup Zbor spre înălțimi

LUI EMINESCU

Ica Gărgălie

Scârțâie sub tălpi zăpada, gerul țese flori pe geamuri
Iarna își arată colții, vântul șuieră prin ramuri.
După deal răsare luna, sus pe bolta înstelată,
În Luceafărul de noapte chip de geniu mi se-arată…

Ochii ageri, fruntea lată să cuprindă Universul
El, poetul nepereche, strălucește-n cer cu versul
Prin Copou îmi poartă gândul vara când e teiu-n floare
Și mă ninge cu steluțe iarna-n zi de sărbătoare.

Când trec ,,codrii de aramă” freamătă de dor pădurea
,,Buciumul sună cu jale”, taie prin copaci securea…
…,,plopii fără soț” și teiul, lacul și floarea albastră
Mi-amintesc de Eminescu și de pana lui măiastră.

,,Tot ce mișcă-n țara asta , râul, ramul” …și-Universul,
El, poetul nepereche, le-a cântat duios cu versul,
El lucește printre stele și ne luminează calea,
Astăzi îi aduc omagiu țara, codrul, munții, marea…

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia săptămânii, grup Zbor spre înălțimi

ALBUM – PETALE DE LUMINĂ Scluptură pe cord ~Nely Vieru ~

Cine-a ciopârțit din mine
într-o zi sau într-o noapte
făr’ să-ntrebe de-mi convine,
de îmi place cum îmi vine ,
trunchiul meu fără de ramuri,
fără frunze, fără flori ?

Se-ascundeau în mine vrăbii
visuri își țeseau sub ramuri
adormind îndrăgostiți …
Chiar și câte doi iubiți
se-nveleau cu umbra mea
și c-o pătură de flori
îi acopeream în zori
când prindeau de aripi visul.
S-a uscat de bardă scoarța,
lupii nu-și mai află locul
unde tăvăleau verdeața
și își măsurau norocul .

Cine-a ciopârțit din mine?
Trunchiu-mi plânge fără flori,
e ca trenul fără șine,
fără gări și călători !

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Iulia Gorneanu

Întâi Februar


„Am intrat în luna lui Făurar, cel care împreună cu meșteri fauri-pregătește fiarele aratului pentru a răscoli cu ele pământul reavăn de primăvară.
E luna în care se amestecă anotimpurile și, odată cu ele, poveștile noastre pierdute și regăsite.

Legenda spune că Faur, mezinul Moșului-An, e vesel, nestatornic și schimbător ca vremea.
Tatăl lui, nu adunase averi pe pământ, însă avea o mândrețe de viță-de-vie din care făcea cel mai bun vin.
Într-un an, după ce a umplut Moșul butoiul cu vin și l-a împărțit între cei 12 fii ai săi, chefliul de Făurar a băut și partea fraților lui, apoi a fugit de acasă. Se povestește că lunile anului l-ar urmări și astăzi,iar atunci când sunt gata să-l prindă, Făurar începe a plânge și Cerul pornește a viscoli, iar atunci când îl lasă în plata Domnului, Făurar râde ca un copil, iar Soarele străkucește ca primăvara.

Prima zi a lui Făurar, marchează începutul Anului Nou Viticol.Se spune că la început strugurii erau acri și pentru a-i îndulcii, Noe a sacrificat la îndemnul dracului patru animale: un miel, un leu, o maimuță și un porc.
Strugurii s-au îndulcit, vinul a devenit amețitor de parfumat, însă a primit și puterea de a-l schimba pe om. Acesta, pe măsura paharelor, băute, împrumută comportamentul animalelor jertfite.

La început e blând ca mielul, apoi curajos ca leul, mai târziu ridicol ca maimuța, devenind în cele din urmă asemeni porcului, adeverind spusele lui Anton Pan:

„La buciumul viței trei vlăstari cresc, unul al sănătății, unul al bucuriei și unul al turbării.”


-Iulia Gorneanu –

Foto Kurt Hielscher, albumul România, 1938

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, triolet, grup Zbor spre înălțimi

Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a 11-lea etapă a concursuluI
,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.

Topul premianților de azi este:

1) Eminescu
~Cristina Ghindar Greuruș~

Eminescu nu dispare
Nici în ani şi nici în timpuri.
Geniul sãu e-aşa de mare!
Eminescu nu dispare,
Cã egal încã nu are.
Dãinuie în anotimpuri.
Eminescu nu dispare
Nici în ani şi nici în timpuri.

Suflet de român
~Violeta Andrei Stoicescu~

M-am născut în România
Dar peste ani m-am depărtat.
Însă port şi azi mândria:
M-am născut în România,
Şi-am în suflet bucuria,
Şi-n piept un dor ce n-am uitat.
M-am născut în România
Dar peste ani m-am depărtat.

Dă-i visului aripă
~Anca Man ~
Dă-i visului aripă-n zbor
Iar tu să crezi în el mereu,
Știu că nu îți va fi ușor,
Dă-i visului aripă-n zbor
Și vei ieși învingător,
Chiar dacă e ușor sau greu…
Dă-i visului aripă-n zbor,
Iar tu să crezi în el mereu.

2) Ghioceii au răsărit
~Peteleu Alex~

Păcăliți de vremea caldă,
Ghioceii, au răsărit !
Printre pete de zăpadă,
Păcăliți de vremea caldă
Sub crenguțe stau grămadă,
Primăvara, a revenit !
Păcăliți de vremea caldă
Ghioceii, au răsărit !

Fiorul rece dintr-un vis
~Mirela Cocheci ~

Fiorul rece dintr-un vis
L-am transformat în paradis,
De umbra fricii m-am dezis.
Fiorul rece dintr-un vis
M-ademenea cu glas proscris
Într-un coșmar de nedescris.
Fiorul rece dintr-un vis
L-am transformat în paradis.

Mister
~Monica David ~

Din vârful ierbii pân’ la cer
Atâtea umbre și lumini
Prin gândul nostru efemer
Din vârful ierbii pân’ la cer.
Și toate au adânc mister
Ascuns etern în ochi senini
Din vârful ierbii pân’ la cer
Atâtea umbre și lumini.

3) Pe-un colț de vis
~Violeta Andrei Stoicescu~

Te-am întâlnit pe-un colț de vis,
Când noaptea-şi plimbă negrul nor.
Păreai ca fructul interzis…
Te-am întâlnit pe-un colț de vis,
Pe care-o rază la ucis,
Lăsând în suflet un fior…
Te-am întâlnit pe-un colț de vis,
Când noaptea-şi plimbă negrul nor.

Luna
~Cristina Ghindar Greuruș~

Tot privim cum creşte Luna
Sus, pe cerul ca de smoalã
Şi tot arde ca nebuna;
Tot privim cum creşte Luna
Şi ne lumineazã-ntruna
Ca o lampã tristã, goalã.
Tot privim cum creşte Luna
Sus, pe cerul ca de smoalã.

Făptură adorată
~Felicia Percec ~

Făptură adorată,
A inimii splendoare,
Ești floarea parfumată!
Făptură adorată,
Cu fața luminată
De razele de soare.
Făptură adorată,
A inimii splendoare!

4) Zâmbet de stea
~Violeta Andrei Stoicescu~

De pe bolta de aramă
Mi-a zâmbit o stea albastră,
Risipind a nopții teamă
De pe bolta de aramă.
Însă nebăgată-n seamă,
Mi-arunc-o privire aspră.
De pe bolta de aramă
Mi-a zâmbit o stea albastră.

Iarnã
~Cristina Ghindar Greuruș~

Neastâmpãratã iarnã,
Azi, nu te mai recunoaştem.
Norii-au încetat sã cearnã,
Neastâmpãratã iarnã!
Gerul nu se mai întoarnã;
Parcã nu ne mai cunoaştem.
Neastâmpãratã iarnã,
Azi, nu te mai recunoaştem.

Noapte
~ Monica David ~

Raze de cleștar din lună
Îți veghează visele,
Îngeri împletesc cunună
Raze de cleștar din lună.
Să îți fie noaptea bună,
Luminând cărările
Raze de cleștar din lună
Îți veghează visele.

5) Dor
~Peteleu Alex~

Ai trezit în mine patimi
Și pe al dragostei fior!
Ochii mei se scaldă-n lacrimi
Ai trezit în mine patimi,
Hai în brațe, să mă animi
Gândul meu, este plin de dor,
Ai trezit în mine patimi
Și pe al dragostei fior!

Un ghiocel
~Anca Man ~

Sfios și alb și mititel
De sub haina de zăpadă,
A răsărit un ghiocel,
Sfios și alb și mititel.
Iar frații lui, la fel ca el
Soarele vor să îl vadă,
Sfios și alb și mititel
De sub haina de zăpadă.

Aripi de fluture
~Violeta Andrei Stoicescu~

Un fluture-a trecut în zbor
Şi m-a trezit din visul meu.
Păşeam tăcut, prea gânditor,
Un fluture-a trecut în zbor,
Şi s-a topit ca un fior
În străluciri de curcubeu.
Un fluture-a trecut în zbor
Şi m-a trezit din visul meu.

Mențiune:
Uite iarna
~Anca Man ~

Uite iarna… nu e iarna…
Azi e ploaie, mâine soare,
Nu-și mai etalează haina,
Uite iarna… nu e iarna…
S-a certat iarăși cu toamna
Și a uitat de ninsoare!
Uite iarna… nu e iarna…
Azi e ploaie, mâine soare.

Ghiocelul
~Felicia Percec ~

Pe pământul înghețat
S-a ivit un ghiocel,
Splendoare a revărsat
Pe pământul înghețat.
Cu căpșorul aplecat,
Are primăvara-n el!
Pe pământul înghețat
S-a ivit un ghiocel.

Redactor, coordonator Camelia Boț

Florentina Savu

LACRIMILE PLOII

Dacă lacrimile ploii ar putea să vorbească probabil am fi copleșiți de toate poveștile celor care s-au mutat în cer și ne privesc de acolo durerile de aici de pe pământ. Lacrimile ploii nu sunt altceva decât lacrimile celor plecați care nu-și pot trăi pe deplin fericirea și deseori își plâng mila de noi muritorii, rămași încă aici să ne amăgim că viața poate deveni frumoasă, că fiecare clipă a sa merită trăită și sărbătorită la maximum deși atâtea zâmbete ne-au înghețat în suflet și atâtea grimase s-au ivit pe fețele livide și pe mersul împleticit prin labirintul construit de alții în drumul nostru, drum care nu pare a avea nicio ieșire, niciodată! A apus demult și acea luminiță de la capătul tunelului iar ploaia plânge cu lacrimi de primăvară, de vară și de toamnă dar și cu lacrimi înghețate fiindcă mila sa ia proporții în ultimul anotimp al vieții…
Plouă cu milă peste pământ, plouă cu lacrimile înaintașilor noștri, uneori chiar cu furie, cu supărare, fiindcă noi, cei rămași, nu am știut păstra mai nimic din ceea ce ei ne-au lăsat bun, ba chiar am dus la proporții uriașe răul existent și în trecătoarea lor viață, fiindcă uscături au fost de când lumea și pământul însă multe au fost tăiate și puse pe foc de ei.
Astăzi însă ele ne copleșesc cu fiecare zi ce trece, nimic nu mai poate fi tăiat din rădăcină, nimic nu mai poate fi pus pe foc. Doar noi putem arde în pălălaia ce s-ar aprinde instantaneu din cauza vreunui uragan răzbunător.
Când ploaia cade pe noi, când ne izbește, acelea sunt lacrimile celor dragi, locuitori în cer, care ne văd cât suntem de umiliți și obidiți, cât suntem de nevolnici, de săraci, de bolnavi, de proști, de hămesiți, de hoți, de criminali, de sinucigași, de violatori, de exploatatori, de îmbuibați, de încrezuți și de farisei.
Ei ne tot atenționează însă nimic nu pare să ne sperie, nimic nu pare să ne înmoaie, nimic nu pare să ne schimbe în bine.
Planeta chiar a înnebunit nu doar salcâmii lui Tudor Gheorghe…a înnebunit nu cu frumos, ca în acel cântec minunat, ci în programe contra umanității, în manipulări la scară mondială, fiindcă o mână de creiere conduc lumea din umbră spre dezastru, de dragul banilor, de dragul profiturilor, de dragul verbelor „a fi” și „a avea” însă doar pentru ei, elita lumii, nu contează cât de murdare sunt căile prin care o fac.
Noi prostimea nu avem dreptul nici la „a fi”, nici la „a avea” ci doar la „a ne amăgi” și „a supraviețui” cu nimic!
O realitate zguduitoare care la un moment dat va înghiți pământul cu totul nemailăsând din el nici măcar o urmă…
De aceea plâng ploile, de aceea plâng ai noștri cei plecați în veșnicie, întristați fiind de tot ce văd când privesc în jos, din înaltul lor veșnic…
Nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să ne rugăm cu suflet curat, toți, mână în mănă, glas în glas, pentru binele planetei și al omenirii!
Poate atunci lacrimile ploii s-ar transforma în mărgăritare și întreaga planetă ar înflori și ar răsuna de cântece și de fericire împlinită…

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei, grup Zbor spre înălțimi

Uitare- Cristina Tunsoiu

Sărace brațe fără de pereche,
Pe lângă corp în voie vă mișcați
Ați și uitat menirea voastră veche,
Nici nu mai știți cum e să îmbrățișați!

Voi ați lăsat iubirile în urmă,
Vă temeți și de umbre pe pereți…
Singurătatea nimeni nu-și asumă,
În fața neputinței noi stăm drepți!

Ne dor îmbrățișările pierdute,
Ne doare timpul ce-n zadar s-a scurs…
Ne mustră fricile acum adulte,
În inimă și-n minte țin discurs!

Dar dacă toate brațele odată,
S-ar ridica spre cer ca într-o rugă…
Ne-am ușura povara adunată,
Îmbrățișări din suflete să curgă!

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, Pe urmele lui Eminescu

Veşmânt de visător ….premiul doi
   ~Violeta Andrei Stoicescu~

“A noastre visuri cad pe rând și mor”
Se pierd în adierile de vânt…
Cum aş putea să stau în calea lor,
Să prindă iarăşi aripi zborul frânt?

În unduiri de valuri se topesc,
Lăsând în urmă suflet pustiit.
Cum aş putea din drum să le opresc?
Să le-ancorez pe țărm de neclintit…

În vers de poezie le-aş muta,
Adăpostite de furtuni sau ploi,
Şi nimeni n-ar putea să mi le ia,
Căci s-ar întoarce singure-napoi.

Dac-aş putea, le-aş strânge-ntr-un buchet,
Sau le-aş sădi cumva în vreun ogor,
Să-nmugurească tainic, în secret,
Şi-apoi să-mi fac veşmânt de visător.

Visurile noastre…premiu, trei
    ~ Mihaela Moisescu ~

“A noastre visuri cad pe rând și mor”
Și noi rămânem goi pe gând de flori,
Rugăm iubirea să-nflorească ea
Și să ne cheme-n intimitatea sa.

Și visuri mici să ni se nască iar
În ochii plini de dor și de amar,
Culoarea frigului din ochii grei
Să prindă iar culoarea dragostei.

Să mângâiem cu muguri înserarea,
Și-n ochii noștri să renască marea,
Și țărmul îmbrăcat în vânturi slabe
Să ne primească-n versurile calde!

De mână, împreună prin trecut,
Pe pietre albe și prin cântec abătut
Să ne petrecem dorul lângă mal,
Să dăm uitare visului amar.

Din vraja mării să ne facem altul,
Un vis nebun de dulce și de tandru,
Să ne visăm cum ne iubim o viață
Și cum iubirea vine și ne-nvață.

A noastre visuri nu mai pleacă iar,
Noi ne hrănim cu vis primit în dar
Și ne mai pierdem prin zările tăcute,
Pe maluri împlinite dar abrupte!

Visuri destrămate…premiul trei
    ~Coca Mihalu~

Ne naștem din al luminii izvor
Și-apunem când pe înserat, încet
,,A noastre visuri cad pe rând și mor”
Învăluite în tainic regret.

O viață scurtă, cu clipe furate
Dispare, parcă a fost o secundă,
Din visul trimis spre eternitate
Se-ntoarce doar a bocetului undă

Și-n drumu’-i grăbit spre pământ
Retează blânda timpului aripă,
Sădind tăcere pe un trist mormânt
Când fumul lumânării se disipă.

Din sacul plin cu visuri și dorințe
N-a mai rămas decât fir nevăzut,
Tors din mici bucurii și suferințe
Purtat de stele, spre loc neștiut.

Redactor, coordonator Ana Văcărașu

Redactor șef Camelia Boț

Camelia Lungu

Blidul de lemn
după o povestire de
LEV TOLSTOI

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul și cu nora lui, care aveau un băiețel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încețoșați, iar pașii împleticiți.

Întreaga familie mânca împreună la masă însă mâinile nesigure ale bătrânului și vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe fața de masă. Fiul și nora se simțeau tot mai iritați de neajutorarea lui. Până-ntr-o zi când…

„Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre și să tot aud cum plescăie și troscăie în farfurie!” Așa că soțul și soția au pus o măsuță în colțul camerei, după ușă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Și pentru că bunicu’ reușise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiți și triști – singur, după ușă, bunicu’ își mânca bucățica de paine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul și nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băiețelul se uita când la bunicu’, când la mămica și la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că baiețelul meșterește ceva pe covor. S-a apropiat și a văzut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.

Băiețelul și-a ridicat ochii mari spre tăticul lui și i-a răspuns la fel de duios: „O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu și mami când cresc eu mare…” A zambit și s-a întors la „treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinților să rămână fără cuvinte. O liniște apăsătoare s-a așternut în cameră. Și lacrimi mari și curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvant, deplină tăcere, dar amândoi știau prea bine ce au de facut.

În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mana și l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea și în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfarșitul zilelor lui. Și, dintr-un motiv sau altul, nici fiul și nici nora nu mai păreau să fie deranjați dacă se varsa din lapte pe fața de masă sau daca mai cădea câte-o furculița pe covor.

Copiii sunt ca niște radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepție, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepționează.

Ce seamănă omul, aceea va şi secera.

Redactor șef Camelia Boț