venele sufocate de umbre şi de multe alte lucruri s-au încins între timp mă gândesc să scriu o scrisoare dar nu ştiu cum să încep ideile se detaşează şi nu pot să inventez nicio scuză buzele îmi vibrează ca aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care vreau să le scriu între două gânduri cuvintele se transformă în toamnă şi se rânduiesc adânc în mine
închid ochii şi respir din plămâni ies aripi nimic din ce-am văzut nu există nici tata şi totuşi vreau să-i scriu cerul şi-a rupt din margini poteca e tot mai strâmtă în oraşul din mine nu mai suflă nici vântul aerul trece dintr-o tăcere în alta dar aştept până se termină toamna
e destul de lungă
tac şi mă uit timpul muşcă din marginile trupului ca dintr-o halcă sfâşiată oricum nu mai contează e târziu sfârtec un gând şi despic senzaţii neputinţa de a scrie mă face să las un mesaj pentru singura parte care lipseşte
nimic mai trist decât timpul oprit între mâinile mele de copil
cuprind cerul şi supus pentru o clipă tac ca într-un joc să nu-l trezesc pe tata ştiu că mă simte
în urmă vin liniştile şoptind umbrei doar în pieptul toamnei respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama e prea mult pentru o zi în care am uitat suferinţa în mine mă opresc pentru o clipă şi privesc o icoană
emoţia intră adânc mă chircesc şi ţip până se sparge umbra
eu voi pleca la tata * (text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)
Recenzie scrisă de Radu Cătălin Melinte, foarte interesată, mi-a plăcut, asa că vă invit la lectură. Un mod plăcut de a cunoaște un autor și operele sale, ce n-ar trebui ratate în niciun caz.
„Am primit acum câteva săptămâni în urmă doua volume de poezie semnate de Latunski Viktor . Le-am parcurs în prima zi atent la temă. Și am rămas să le sedimentez. Le-am recitit ieri și azi pentru a corobora impresiile celor două momente. Și pentru a fi sigur că sedimentarea a reușit și nu a fost doar o tulburare trecătoare a subiectivismului meu, căci nu este un secret afinitatea și deschiderea mea spre acest autor, am lăsat să treacă un prag de timp. Nu ne leagă nimic decât faptul că putem schimba câteva vorbe și ideii pe platforma lui Zuki! Însă asta îmi poate crește doza de subiectivism. Dar acum voi lăsa subiectivismul la ușa templului poeziei, să ne aștepte pe când terminăm. Puțini vor cunoaște pe acest autor care are un mod particular de a fi, incomod, fără să fie aceasta primordiala lui preocupare. Nu este foarte îngăduitor cu snobii, un umanist desăvârșit, iubitor de literatură slavă și nu numai, școlit filozofic de Rousseau, Voltaire… nu foarte dulceag și îngăduitor dacă cel din fața lui nu-i aduce nici o provocare . Au contraire. Vârsta și starea dânsului îi dau dreptul să se excludă din fenotipul scriitorului de fb. Dânsul este un scriitor de factură clasică în ideea de caracter. Un intelectual. Un ins cu orgoliile sănătoase active. Fac introducerea aceasta căci FB-ul este o platformă unde sociabilul și psihologia interacțiunii umane este trăsătura esențială, unde fiecare dă și așteaptă să primească, un troc emoțional să fiu mai explicit, atenționând că Latunski nu este conform cu acest tipar. Nu se supără la un comentariu închegat dar nu va răspunde la floricele sau dacă va răspunde nu va fi un răspuns tipic. Am în față doua volume, unul văzând tiparul în 2016 iar celălalt anul 2017. Primul, Exerciții de spart coaja muzei iar al doilea Extensie de mici regrete. Editate la un an distanță nu duc lipsă de legături între ele. Nici o regenerare de stil sau renunțare de concept. Lucru destul de rar. Mulți caută experimente și extravaganțe, nadă pt cititori mai vechi sau mai noi, încercări de strategii de marketing și de rebrănduire( ceva precum phoenix). Tematica lui Latunski nu este vastă, nu excelează în aria subiectului. Dar majoritatea sunt critice, ironice și sarcastice. Vom exclude valențele de umor anticipat și căutat. Va rămâne doar cel accidental obținut din întorsătura frazei și din ironie și sarcasm. Umor latunskian, acid și sulfuros. Veți putea identifica cel puțin trei teme majore. Deitatea și deismul( religia ), angoasa personală (erotică sau artistică) și un soi de tratate de socio filozofie ale timpului în care activează autorul. Desigur că se pot extrage și alte clasificări dar astea pentru vreun studiu arid pentru stiliști și lingviști. Cam acestea trei vor ocupa scena rând pe rând în spectacolul propus de coperți. Coperți de altfel sugestive, aici punctând eu cu o apreciere asupra graficienilor. În haina de poet, Latunski devine un fel de Toma necredinciosul în ipostaze belicoase sau mai temperate atunci când își devoalează dubiile asupra lui Dumnezeu concept uman. Nu este vorba de ateism convins, nu se practică negarea absolută științifică, ci mai degrabă dubitativ spre contemplație. Uneori reproș, alteori ironie și nu neapărat numai Lui, ci ideii care îl înconjoară, a dogmelor ce îl descriu, al practicilor care îl evocă pe El! Decepție, boală, necaz, viața vor pune amprentă pe relația omului cu Dumnezeu. Latunski are și el o relație cu Dumnezeu. Nu favorabilă nici unei părți. Dar cel puțin corectă. În care Dumnezeu nu îi răspunde și în care autorul împunge ceva bube religioase de pe la noi. Gâlceava filozofică a naivului matur Latunski cu Dumnezeu. Dubiile îi sunt necesare pt a funcționa uman și poetic. Dubii doar proștii se pot lăuda că nu au. Însuși Iisus pe cruce are dubii, Dumnezeu însuși astfel având dubii! Dubii asupra noastră. O idee care am întâlnit-o la un filozof, Slavoj Zizeck. Idee care mi se pare umană și perfect adaptabilă cu lirismul autorului. Nu vom face confuzia să amestecăm credința personală cu filozofia textelor. Dubiile nu pot fi negate sau de dezbătut în acord sau contra. Dubiile sunt. Și Latunski umblă în catacombele conștiinței și le scoate afară. O face el poetic astfel noi putând să fim feriți de cruda deznădejde și urâta mizantropie care vine după ce asumi dubiile și mai ales le dai glas, le articulezi și le suporți! Vor fi și câteva poezii cu temă erotică foarte frumos scrise, bine conturate și cadrând cu stilul propus de celălalte poezii. Cu nuanțe melancolice, pastișând experiențe proprii și sustrăgând esența trăirilor. In restul corpului poetic, poetul umblă filozofând cu biciul ironiei foarte fine, atingând precis o sumedenie de carențe și de caractere ale actualității. Un limbaj franc, cu volte în abstract, cu tipizări și arhetipizări cam în toată aria socio, cultural și politic (politicul foarte bine mascat și rarisim lucru, nepărtinitor deși venind pe filieră socialistă autorul șarjează autoritatea discreționară a modernismului globalist), imagini plastice inedite, bagaj cultural bogat, folosit cu îndemânare și nu excesiv, repetitiv ca motiv făcând astfel o legătură pertinentă și logică între texte, devoalând maturitate și un oarece program poetic, o agendă să fiu mai exact. Vor fi texte moderne ca structură și ca mod de lucru. Vor fi și texte înspre clasic. Dar oricum vor fi ele, poetul își lasă greu amprenta. Le recunoști paternitatea. Continuitate în discurs și formă. Nu neg că textele propuse sunt uneori supradimensionate de încărcătură, de termeni, de stil. Un poet deloc facil dar prizabil și acut ancorat în ideii. Recomand răbdare, lecturarea în condiții prielnice, fără prejudecăți și fără judecați de suprafață. Căci poeziile lui Latunski pot cuprinde orice suflet de muritor și pot confirma angoasele oricăruia dintre noi. O poezie a unui intelectual fără zorzoane și emfazele orgolioase ale inteligenței. O poezie simplă în formă nouă, o poezie a iluziei, a păcatului, a însingurării, a eternului amant eșuat în dragoste, a omului închistat de timpul lui, al inadaptării și a supraviețuirii dând cu tifla. Nu vă așteptați la poezia de factură clasică, nici la cea terminată pompos în sufixul „istă”. Un alt fel, cu aceleași mijloace și despre aceleași eterne teme, de a rescrie poezia. Și de ce nu…un poet tipic al secolului nostru haotic! Cam rari acești poeți! Aș dori să pot găsi câteva cuvinte să vă fac curioși dar să vă și sintetizez ars poetica lui Victor Latunski, îmi doresc sincer. Însă voi mai citi de câteva ori poate până voi fi cuprins tot ce propune acest poet. Cert că poezia lui te provoacă, te râcâie în orgolii și în propriile suferințe ( asta daca nu ai felul bovin al multora de a trece prin viață) și cauți să îi dai dreptate sau nu. Textele provoacă și te rănesc. Nu te vor cruța. Dar pot ajuta să găsești răspunsurile tale la aceleași frământări. Dacă ai… Știu că autorul în ultimul timp a arătat o reticența căpoasă în a mai așterne ceva pe coală în direcția poeziei. Adevărat că și dubiile și vremurile nu te îndeamnă să fii poet decât din orgolii sau dacă ai ceva contracte cu Ministerul culturii. Ar fi păcat să renunțe la aceste exerciții, la extensii… Eu pot doar să îi recunosc locul printre poeți. Dânsul va vedea când i se va umple subteranul și ansa îi va cere să sape. Vom vedea! Aș putea să îi reproșez o plasare pe nișă, o specializare, aș putea să îi indic niște categorii la care ar putea pătrunde…dar mă tem că Latunski nu ar mai fi el. Și l-aș jigni. Dar pot să vă îndemn să fiți atenți la acest poet. Munca lui merită văzută, înțeleasă și consumată.”
CIOBURI DE VISURI, FRÂNTURI DE POVESTE – Nely Vieru
Papion, frac , butoni la cămașă… Au fost, demult i-am amanetat . Păr scurt grizonant … S-a albit de atunci mai exact . Picioare lungi, pantaloni demodați tociți în genunchi de coate și palme frecați. Coatele acelea ascuțite, brațe subțiri din care pornesc de sub mâneci boțite falange lungi și ușoare proptindu-se adânc în barba sură. Oftează mărunt și înjură printre buzele subțiri și din ochii uscați se scurge arsură. Câtă risipire de albastru în rouă! Oglinda sufletului prin care inima și gândul încep să plouă. Câtă viață de om se pierde în așteptare?! Stoluri de fluturi nocturni și multă răbdare. Atât cât tăcere într-o poveste nespusă, cât să-ți cunoști viitorul în intimitatea lui descompusă. Atât praf de stele licăre în bobul de rouă, încât ar trebui încă o viață să învăț de fericire ochii să plouă. Nely Vieru 27.01.2019.
A fost să vină-n vis, ca dulce reverie, Purtând în plete diademă de cristale, Cu sânii albi, pe sub mătasea străvezie Și rochia-i lungă, mângâind gleznele goale.
Cu pas ușor, ca într-un vals, încet, plutește, Parcă i-ar fi bolta albastră sub picioare, Vântul hoinar, când suflă, păru-i unduiește Și tandru, o alintă cu a lui candoare.
Ea își aruncă, în neștire, peste dealuri, Voalul gingaș, cu diafană strălucire, Iar din mătasea ce se lasă, valuri, valuri, Se iscă albă avalanșă de sclipire.
Bat clopote, sunând, prelung, a sărbătoare, La mânăstiri, pe creasta muntelui, căruntă, Iar norii albi, ca niște sănii plutitoare, Petrec, de sus, din cer, toți oaspeții, la nuntă.
Și-apare iarna, ca o tânără mireasă, Până mai ieri, minunăție de fecioară, Plecăm din vis și ne trezim, din nou, acasă, Iar prin fereastră admirăm cum ninge-afară.
Când tăcerea își înfige colții-n mine, ca o fiară, Cu o mână tremurândă înmoi pana-n călimară Și scriu versuri izvorâte dintr-un suflet răvășit, Visurile își iau zborul și se pierd în infinit.
Se înșiruie pe coală versurile rânduri, rânduri, Cu privirea rătăcită mă mai las purtat de gânduri, Pe ecranul amintirii îmi rulează filme vechi, Cântece de dor și jale imi răsună în urechi.
Mă visez într-o tavernă cu o bere rece-n față, De nimic nu îmi mai pasă, mă bucur deplin de viață, Să îmi cânte lăutarii, să petrec până la zi, Astăzi vreau să-mi fie bine, de mâine ce-o fi o fi.
Mă trezesc din nălucire cu un zâmbet dulce-amar, S-a mai scuturat o filă din al vieții calendar, Mă cuprinde noaptea-n brațe, într-un somn fără de vise, Mă mângâie raza lunii prin ferestrele deschise.
Viața asta e prea scurtă, vreau din plin să o trăiesc, Nu vreau să cunosc tristețea, ce-i frumos vreau să iubesc, Vreau să las ceva în urmă, să îmi scriu povestea-n vers, Să apun când va fi vremea, într-un colț de univers. Cătălin Iancu 14.01. 2021
Într-o zi, acu o lună sau mai multe sau un an, Eu, băiat c-o minte strună, bun matematician, Mă duceam aşa, degeaba, cu un tren accelerat, Ca să văd cum merge treaba într-un sat îndepărtat. Cum stăteam total cuminte singur în compartiment, Calculând în cap şi-n minte cât sunt de inteligent, Brusc deodată, nea Petrică, un băiat cum se cuvine, Face-o schemă măricică, intră fulger peste mine, Mă salută vitejeşte, mă priveşte ca pe-o stea, Iar apoi se stabileşte pe cealaltă canapea. Ştiind clar din tinereţe că Petrică, din greşeală, Nu a vrut nicicum să-nveţe şi n-a fost nicicum la şcoală, M-am întors indubitabil cu tot spatele la el Şi m-am pus ireproşabil să mă uit pe geam cu zel. Nea Petrică, văzând bine ce de treabă multă am, Dă din umeri pentru sine fără zarvă şi tam-tam, Se întoarce într-o parte vrând-nevrând şi tam-nesam Şi începe ca la carte să se uite tot pe geam. După câteva minute de-acalmie ca-n fântână, Trenul trece foarte iute tocmai fix pe lâng-o stână. Imediat rapid îndată şi pe loc instantaneu, Cât ai zice „apă plată” cu ardoare şi tupeu, Nea Petrică, pus pe fapte, strigă vesel şi vioi: -Una, două, patru, şapte, patru sute nouă oi. Mă holbez şi eu la stână cu adâncă energie, Iau un pix deştept în mână, scot şi-o foaie de hârtie, Mă-ncordez inegalabil, mă răsconcentrez un pic, Calculez indescifrabil formidabil şi… nimic. După alte cinci minute, fără griji şi fără frână, Trenul trece şi mai iute chiar pe lâng-o altă stână. Bineînţeles, îndată brusc instantaneu pe loc, Cât ai zice „apă plată” clar şi fără echivoc, Nea Petrică dă din oase şi hop strigă tot vioi: -Una, două, patru, şase, şapte sute zece oi! Mai nervos ca prima dată, eu, normal, mă concentrez, Scot tot laptop ul odată, calculez, răscalculez, folosesc nişte programe super-mega-giga-şic De complexe ca-n reclame calcule beton… nimic. După alte opt minute unice de prima mână, Trenul trece şi mai iute chiar pe lâng-o altă stână. Bineînţeles, îndată brusc instantaneu rapid, Cât ai zice „apă plată” ca un membru de partid, Nea Petrică, făr’ să-l plouă, strigă vesel şi vioi: -Una, două, şapte, nouă, şase sute şase oi! Nervos foc la carapace, scot cu sete celularul, sun încolo, sun încoace, sun la NASA, sun primarul, Sun, în graba cea mai mare, adică pe loc spontan, Un prieten de valoare, brici matematician, Mă tri-conectez îndată şi la net mai mult un pic, Caut tot, în lumea toată, trimit mail-uri mii… nimic! Neputând inexplicabil să mai rabd să tac chitic, Mă înfurii admirabil şi lui nea Petrică-i zic: -Măi, Petrică frăţioare, da-ţi-aş două în tavan, Eu sunt sigur cel mai mare bun matematician De pe Terra, de pe soare, din judeţ, din România, Din oceanul nu ştiu care şi din toată galaxia! Am adică premii – sute, am şi diplome – o mie, Sunt, de-un an şi trei minute, membru la Academie… Ce mai? practic, am de toate, n-are sens să mai enumăr, Dar nu am putut, măi, frate, oile clar să le număr! Aşadar, cu gingăşie, dacă nu te enervezi, Te implor, spune-mi şi mie: cum faci tu şi procedezi? -Aaa, e simplu, măi, Florică, pe mai toată cinstea mea! Îmi răspunde nea Petrică dup’-o clipă şi ceva. Număr lin, cu bucurie,picioruşele, pe toate, Iar apoi, cu energie, le împart la patru, frate!
În ungher cu nopți și vise, îngerii coboară blând În refugiul minții mele, se strecoară rând pe rând Și mă-mping ușor, să trecem într-un colț de Univers, Unde sfinții mă așteaptă să mai scriu pe cer un vers.
Și-mi vorbesc despre lumină, de-ntuneric, despre sori, Despre stele-ndepărtate, de Arhangheli, de culori, Și-mi așază în gândire ca-ntr-o hartă desenată Universul în cuvinte și-ntr-o slovă, lumea toată.
Și îmi pun pe frunte raze de cristal furat din stele, Mii și mii de lampioane fac ocol privirii mele, E miracolul din slova ce se-ascunde într-un vers Și se-arată în lumina dintr-un colț de Univers.
Ce mai înseamnă viața asta când ușa zăpezilor din ceruri ai deschis mi-a înghețat și lacrima -n adins și-iubirea ta ce luminează blând…
Picături de lacrimi îți trimite marea, iar din dor de tine pescărușii plâng și pe luciul apei, chiar pe malul stâng lebedele negre, îți aud chemarea…
Când nisipul fin, din clepsidră curge, iar pentru tine, timpul în loc a stat, doi îngeri de lumină iute te-au furat și-acolo-n ceruri, eu nu pot ajunge…
Urăsc pentru a-nțelege ce-nseamnă să iubești, Plâng să pricep mai bine ce-nseamnă să zâmbești Și cad din înălțime doar spre-a mă ridica, Sunt mare doar prin faptul că fost-am mic cândva.
Mă pierd în veșnicie doar spre-a mă regăsi, Mă risipesc aievea doar pentru-a mă-mplini, Uitarea mă cuprinde doar ca să-mi amintesc, Mi-e frică de iubire, să pot să mai iubesc.
Mă-nchid în nepăsare spre-a grijilor trăire, M-ademenește moartea doar pentru nemurire, Neștiința mă cuprinde doar pentru a cunoaște Și plec spre zări senine doar pentru a mă naște.
Zbor spre înălțimi 