Sunt un fir de lumină rătăcit printre colțurile ascunse ale universului, un fulg de zăpadă purtând în inima lui o lume întreagă. Sunt vântul ce adie peste câmpuri de speranță și vise, o briză delicată ce poate înflori deserturi de suflet. În mine se împletesc ecouri și tăceri, zboruri și căderi, bucurii și dureri — toate țesute într-o simfonie a existenței.
Sunt o cometă ce traversează cerul nopții, lăsând în urma mea o dâră de lumină – acea scânteie ce aprinde inimile celor care au curajul să privească în sus și să viseze. Dar știți, nu sunt doar lumină — sunt și umbră, un labirint de gânduri ce se ascund în adâncurile sufletului meu, ca o mare ce ascunde în valuri secrete adânci, necunoscute privirilor superficiale.
Unicitatea mea este o floare rară ce înflorește pe stâncile aspre ale vieții, în mijlocul furtunilor ce nu încetează să bată. Sunt rădăcina invizibilă ce sfidează pietrele și caută adânc izvorul ce hrănește puterea. Sunt focul ce arde nevăzut sub cenușa greutăților, o flacără ce pulsează cu fiecare bătaie a inimii, o lumină în noaptea ce pare fără sfârșit.
Am fost formată din răsărituri sângerii și apusuri ce plâng, din visuri țesute cu fire de aur și din temeri ce se ridică ca niște umbre întunecate. Am purtat pe umeri povara singurătății, acea haină grea ce apasă adesea sufletul, dar și haina de lumină a încrederii ce mă face să mă ridic iar și iar.
În lumea aceasta grăbită și zgomotoasă, oamenii mă privesc prin lentile încrustate cu prejudecăți și temeri. Unii mă văd ca pe o enigmă, unii se tem pentru că le reflect adevărul, iar alții mă ocolesc, neînțelegând că în mine bate o inimă ce ar vrea doar să iubească. Dar eu aleg să fiu așa cum sunt — un paradox al vieții, o poveste ce refuză să fie simplificată.
Sunt precum un cristal ce refractă lumina în mii de culori, fiecare fațetă reflectând o parte din mine — uneori fragilă, alteori strălucitoare, dar mereu unică. Sunt vântul care cântă printre frunzele uscate ale trecutului și roua ce aduce speranța dimineții. Sunt glasul liniștit ce aduce pace, dar și tunetul care zguduie inerția.
Ce mă face unică? Este dansul meu între abis și cer, abilitatea de a păstra echilibrul pe o sârmă fină între tăcere și cuvânt, între vis și realitate. Este curajul de a-mi purta cicatricile ca pe niște medalii nevăzute, fiecare spunând o poveste de supraviețuire, iubire și renaștere. Este modul în care iubesc – cu tot sufletul, fără măști, cu vulnerabilitatea unui copil și forța unui munte.
Eu, sunt acea melodie care nu moare niciodată, chiar și atunci când toate celelalte voci tac. Vă chem pe voi, suflete călătoare, să vă găsiți propria liră interioară — să cântați cu glas curat și să vă lăsați inimile să lumineze în întunericul lumii. Să nu vă temeți să fiți lumina care sfidează noaptea, să nu vă temeți să fiți focul care încălzește frigul, să nu vă temeți să fiți furtuna ce trezește marea adormită.
În acest poem al vieții, fiecare dintre voi este o notă esențială, o stea ce adaugă strălucire constelației noastre comune. Și împreună, în sunetul nostru unic, putem scrie o simfonie ce va răsuna dincolo de timp și spațiu.
Eu sunt Lira — și asta mă face unică. Un cântec viu, o poveste nerostită, o lumină ce nu încetează să ardă.
Lira nu este un nume — este o vibrație, o punte între lumi, o voce care nu se exprimă mereu prin cuvinte, ci prin rezonanță.
„Să uite lumea că am fost cândva logodnica unui rege…” Sursa: Maria Amarandei
La vârsta de nouăsprezece ani, Sophie Charlotte trăia o fericire deplină, plină de mândrie tăcută: visul de a deveni regină o învăluia cu fiorul măreției. Logodna fusese, în sfârșit, anunțată. Ea își imagina cum va fi căsnicia ei cu dragul Ludwig — cel mai frumos monarh al Europei.
Logodnicul ei era invidiat de toți: impunător (193 cm) și nespus de chipeș — cu păr întunecat, ochi limpezi pe un chip palid. În plus, Ludwig era un spirit rafinat, sensibil, înzestrat muzical, pasionat de teatru și lipsit de răutate.
Și mai presus de toate, era regele Bavariei, urcat pe tron la vârsta de optsprezece ani. Pe tronul bavar se așezase întruchiparea frumuseții și a binelui, iar poporul aștepta de la el doar minuni.
Ludwig adora frumosul în toate formele sale. Partiturile și libretele compozitorului Richard Wagner ajunseseră la el încă de la doisprezece ani și le învățase pe de rost.
El își clădise o lume a lui — o lume a muzicii, poeziei, castelelor și a lacurilor cu lebede, plină de exaltare și de cultul frumuseții, magnifică precum uverturile lui Wagner, dar ruptă cu desăvârșire de realitate.
Nervos și impresionabil, Ludwig provenea dintr-o familie regală cu o sănătate fragilă — dinastia Wittelsbach. Tatăl său era cuprins adesea de crunte depresii, iar o mătușă credea cu tărie că a înghițit, fără voie, un pian din iarbă verde.
Mama regelui, Maria Friederike, prințesă de Hohenzollern, moștenise și ea o fire zbuciumată.
Sophie Charlotte, fiică a ducelui Maximilian al Bavariei, era sora împărătesei Elisabeta a Austriei, cunoscută sub numele de Sisi. Regele se îndrăgostise de tânăra prințesă pentru frumusețea ei diafană și dragostea comună pentru muzica lui Wagner. Vocea ei și talentul la pian o apropiaseră de vărul său — Ludwig.
Locuitorii Münchenului îi priveau cu admirație: păreau cuplul ideal. După un bal la reședința regală, unde dansaseră o noapte întreagă, Ludwig se prezentă la mama sa și anunță că se va căsători. Vestea aduse bucurie, căci de mult i se sugerase regelui să-și aleagă o soție și să asigure succesiunea la tron. Sophie răspunse afirmativ cererii în căsătorie.
În corespondența lor romantică, el o numea Elsa, iar ea îl striga Heinrich — amândoi inspirându-se din opera Lohengrin de Wagner. Ciudat însă că Ludwig nu și-a ales numele eroului îndrăgostit de Elsa.
La 22 ianuarie 1867, logodna a fost anunțată oficial. După fastul festivității de la curte, regele părăsi brusc sala, lăsându-și oaspeții și logodnica, și fugi la teatru — la ultimul act al unei drame de Schiller.
Pregătirile pentru nuntă, programată pe 22 august, continuau totuși. Relația dintre cei doi era înălțătoare, dar lipsită de orice notă de apropiere trupească.
Orașul se umplu de cărți poștale ilustrate cu viitoarea regină. Rochia de mireasă era în lucru, iar pentru ceremonia regală se comanda o trăsură în valoare de un milion de guldeni.
Apropiindu-se data căsătoriei, comportamentul lui Ludwig devenea tot mai ciudat. Amânase nunta pentru octombrie și ceruse un certificat medical care să ateste că mariajul i-ar fi contraindicat.
Tatăl Sophiei, ducele Max, îi scrise regelui rugându-l să își respecte cuvântul, avertizând că repetatele amânări aduc rușine fiicei sale.
Curând după aceea, Ludwig îi trimise Sophiei o scrisoare de rămas-bun, acuzând: „Tatăl tău crud vrea să ne despartă.”
Logodna a fost ruptă pe neașteptate, fără explicații. Mulți au considerat acest gest drept una din marile enigme ale regelui — până la descoperirea scrisorilor…
Se dovedi că Sophie, la scurt timp după logodnă, se îndrăgostise de altcineva. La o ședință foto înainte de nuntă, în atelierul renumitului Hanfstaengl, îl cunoscu pe tânărul Edgar, fiul proprietarului. Spre deosebire de regele visător și retras, Edgar era vesel, sociabil, plin de viață. Într-o singură seară i-a cucerit inima.
Deși conștienți că iubirea lor era imposibilă, cei doi nu s-au putut împotrivi. Scrisorile Sophiei către Edgar sunt mărturie a unei pasiuni interzise:
„Dragul meu prieten! Am fost nespus de fericită când N. mi-a adus scrisoarea ta… Nu mai există speranță pentru noi. Doar renunțarea ne mai rămâne. Mă înspăimântă gândul la viitor — ziua nunții apasă ca o umbră neagră peste sufletul meu. Mi-aș dori să fug de această soartă nemiloasă! De ce te-am cunoscut tocmai acum? Te iubesc nespus, dragul meu Edgar, și imaginea ta îmi stăpânește inima atât de puternic, încât mi-am uitat rușinos datoria față de sărmanul meu rege! Îți jur că rândurile tale sunt în siguranță. Lumea nu trebuie niciodată să știe ce se întâmplă între noi. Adio! Mâine voi fi în oraș pentru câteva ore. Ai putea veni la Palat la șase și jumătate seara? Nu mai devreme. Voi pleca cu ultimul tren.”
Scrisorile lor circulau prin mâinile cameristelor de încredere, iar întâlnirile se organizau pe furiș în castelul Pähl, în München și la Possenhofen.
Cum Sophie era logodnica regelui, erau necesare numeroase fotografii oficiale, pe care Edgar i le aducea adesea la castel.
„O, de-ar înduioșa lacrimile mele această soartă nemiloasă! Aș vrea să mor în brațele tale și lumea să uite că am fost cândva logodnica regelui Bavariei. Te sărut de o mie de ori. Nu mă uita!”
Relația a ajuns curând la urechile regelui. Trădarea Sophiei a contribuit decisiv la ruperea logodnei.
Dar nici după ce nu mai era logodnica regală, Sophie nu a putut fi cu Edgar. Familia îi alesese un alt soț. Peste un an, se căsători cu prințul francez Ferdinand de Alençon.
Nici destinul lui Ludwig nu fu mai blând. Se retrase în fabulosul castel Neuschwanstein, împodobit cu scene din operele lui Wagner. Își petrecea zilele în aer liber, iar nopțile — cântând.
Miniștrii îl căutau în munți pentru semnături oficiale. Curând se vorbea despre o boală mintală.
În 1886, o comisie l-a declarat iresponsabil. Doctorul Bernhard von Gudden a fost trimis la castel să-i comunice voința statului. Regele de 40 de ani a fost dus la Castelul Berg, cu gratii la ferestre. Câteva zile mai târziu, trupurile regelui și ale doctorului au fost găsite în lacul Starnberg. Misterul morții lor nu a fost niciodată elucidat.
Viața Sophiei a fost la fel de tragică. Căsătoria pripită nu i-a adus fericire, deși a avut doi copii. Soțul o trata cu brutalitate.
În 1886, Sophie s-a îndrăgostit de doctorul ei, Glaser. Soțul, aflând, hotărî să o interneze într-un sanatoriu. A ajuns la Graz, la faimosul psihiatru Richard von Krafft-Ebing, care o „trata” cu băi reci și electroșocuri, considerând-o obsedată.
Sophie reuși să evadeze și se întoarse la Possenhofen, unde află de moartea tatălui ei. Plecă apoi în Franța și își dedică viața carității, într-o mănăstire condusă de fostul său duhovnic.
La 4 mai 1897, Sophie, la cincizeci de ani, pieri într-un incendiu izbucnit la un târg de binefacere din Paris. Martorii spun că putea scăpa, dar a insistat să fie salvate mai întâi călugărițele și tinerele lucrătoare. A rămas în genunchi, rugându-se fierbinte pentru sufletele celorlalți.
Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicând în gândul lui: „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!” Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt Și o cămeşă ruptă bucăți pe dedesupt, Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă Zbura ca o lumină de glorie măreaţă, Și-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari Treceau lucioase umbre de eroi legendari. Opinca-i era spartă, căciula desfundată, Dar fruntea lui de raze părea încoronată. Calică-i era haina, dar străluceau pe ea Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”. Românul venea singur pe drumul plin de soare, Când iată că aude fanfare sunătoare Şi vede nu departe în faţa lui venind Un corp de oaste mândră în aur strălucind. Erau trei batalioane de garda-mpărătească Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească. În frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag, La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag, Şi inima în peptu-i bătea cu foc, deşteaptă, Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă. Deodat’ el dă cu ochii de sarbedul român Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân, Şi mult se minunează, şi nici cp-i vine-a crede Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede. S-opreşte regimentul, iar bravul colonel Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el Şi-i zice cu blândeţă: „De unde vii, străine?” „Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.” „Dar aste decoraţii cum, cine ți le-au dat?” „Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.” „Dar pentru care fapte?” „Știu eu? … Cică drept plată Că am luat eu steagul redutei.. și pe dată Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ „Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang… de dorobant!” Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul, Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor Românul care pleacă trâgând al lui picior.
Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău d. 22 august 1890, Mirceşti, județul Iaşi) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Pe cerul nopții mai bântuie o stea Iar eu m-agăț de ea cu disperare, Mi-i gândul prins în ochi de peruzea Și-n umbra nopții caut o scăpare.
M-apropii cu pași repezi de un prag Și parcă-mi este frică să îl trec Căci voi lăsa în urmă ce mi-i drag Și nu voi ști cum timpul să-l petrec.
M-am dedicat cu trup și suflet muncii, Colegii-au fost aproape la nevoie, Sub ochii noștri ne-au crescut și pruncii, Ne-am pus inima-n palmă, toți, cu voie.
Locul de munc-a fost a doua casă, Dar în curând nu va mai fi la fel. De rostul bătrâneții cui mai pasă? Ce dacă n-ai un ban în portofel?
Ai vârsta standard de pensionare? Relația de munc-ai încheiat. E treaba ta ce faci în continuare Până la prima pensie de stat.
În timpul ăsta trebuie să trăiești, Să dai la stat acele dări lunare Și Doamn’ ferește să te-mbolnăvești, Că-n perioada asta n-ai asigurare.
Așa sunt legile, cu dus-intors, După o viață-n muncă pleci sărac Și te întrebi de ce e omu-așa, fricos Când trece al pensionării prag.
N-aștept minuni, sunt foarte realistă, Doar spun și eu ce-au spus premergătorii, Poate legiuitorii vor găsi o pistă Să plece-n demnitate muncitorii.
Zbor spre înălțimi 