Anca Man

Hai să dăm mână cu mână
– triolet-

Hai să dăm mână cu mână,
Să întindem hora mare
Toată nația română,
Hai să dăm mână cu mână.
România ne adună,
Azi în zi de sărbătoare!
Hai să dăm mână cu mână,
Să întindem hora mare.

Anatol Covalli

Căzând înveţi să urci
*
de Anatol Covalli
*
Căzând înveţi să urci, căci niciodată
n-ai să obţii ceva doar din urcuş,
chiar dacă din speranţa înstelată
mai iei câte o stea şi-o faci ţăruş.
*
Ca să poţi sta la sfat cu nemurirea
eşti obligat să mori din când în când,
dar în acel moment să nu-ţi pierzi firea
cu toate că oricând e prea curând.
*
Să-ţi fie prăbuşirea verticală
şi aripile-ntinse spre senin,
căci orice-ngenunchere e fatală
pentru-ntruparea noului destin.
*
Chiar dacă în ursită-ţi e cutremur
şi stâncile durerii te strivesc,
să nu se vadă-n ochii tăi un tremur
sau altceva ce poate fi lumesc.
*
Fii Dumnezeu în orice încercare
şi lasă-i Lui plăcerea de-a fi om
oprit să-şi stingă setea în izvoare
sau să-şi aline foamea din vreun pom.
*
Atunci vei trece dincolo de lume,
nerăbdător ca iar să te întorci,
sortit să împlineşti ceva anume
şi firul nesfârşirii să îl torci.

Concurs, Pe urmele lui Eminescu

LA MULȚI ANI, frați români!

Dacă-i ziua țării noastre, nu putem uita de EMINESCU.
„Mai întâi a fost cuvântul”, așa spune Cartea sfântă.
Și cine altul a știut mai bine decât EMINESCU să slujească limba română și să picure dumnezeire pe corzile pe care a plâns arcușul versurilor sale?
Pentru Eminescu, ideea de națiune română era cea mai sfântă imagine a cugetării sale.
Să-l cinstim deci, odată cu țara, ca pe un mare român ce-a fost.

Revenind la concurs, săptămâna aceasta aveți temă liberă.
Singura condiție: numele POETULUI să apară în creația dumneavoastră, ca fiind unul dintre simbolurile culturale ale națiunii române.
La fel cum îi cinstim pe eroii care au creat istoria acestei țări luptând cu arma în mână pentru apărarea gliei strămoșești, să punem la loc de cinste și cultura, fără de care nu am fi nimic.
Nu uitați sintagma: cuvântul este cea mai puernică armă la îndemâna omului.
Așadar, când spunem ROMÂNIA, spunem și EMINESCU!

Vă urez succes și multă inspirație!
O rugăminte: evitați tiparele, încercați să fiți cât mai originali în creațiile dumneavoastră.
Folosiți imaginea ataşată acestei publicații.
SUCCES!

Vio Sterian

Soldatii dragostei

Nu mai călcați pe flori, năruitorilor de vise,
Și nu mai rupeți frunza, din ramul înverzit,
Plantați-vă genunchii, în porți de paradise,
Să vă trezească vara, din sufletu-amorțit.
Pășiți pe firul ierbii, cu tălpile desculțe
Și nu mai stați sub ploi, cu măști de carnaval,
Iubirea înflorește, din lucrurile mărunte,
Imensitatea mării, e un val, lângă alt val.
Frumoși sunt trandafirii, chiar dacă-s plini de spini
Și-i primăvara în muguri, după o iarnă rece,
În lumea asta hâdă, plină de oameni ,,fini”
Viața fără iubiri, e un gol, ce în gol se trece.
Și dacă-ți ții iubirea, în cufere de lemne
De teamă să nu-ți fie, balsamul pus pe rană,
Nu-ți plânge prin destine, singurătăți nedemne,
Iubirea-i sentimente, nu-i munte-n piatră stană.
Îmbrățisarea ascunde, o mie de cuvinte,
Iar zâmbetul pe față e-un strop de fericire,
O mână întinsă rupe, tăcerea din morminte
În orice întrebare, ecoul e iubire.
Plantați măslini pe fronturi și macii în tranșee,
Vă fie biruința o inimă pe steag,
Iubirea este cult, un vers, o epopee
Și cine nu iubește, prin viață-i doar pribeag.

Gheorghe Apetroae

”MĂRTURII DESPRE UNIRE”-
GHEORGHE APETROAE, SIBIU (G.Ap.)
I.”MĂRTURII ”-(G.Ap.):
Patriei,/ Istoria, cupolă de rubin, / e un cântec de arbore / întins peste neam…!/ E pajura ce-i poartă în aripi/ izvoarele în culorile de sânge,/ pâine şi cer;/ e cântecul de dor al trezitelor zări/ din Cartea Unirii…!/ Printre genele zorilor / săgeată cerul arc- / trunchiul de Eroi/ cu rădăcini de neam, intins-arcul noii generaţii…!/ din sângele ţărânei/ trandafirii cresc temple- / scut şi simbol:/ Limba şi neamul, marea şi cerul – / stau mărturii de safire/ Poporului Român, Erou!
II. Și în Ardealul românesc, unde locuiesc de 40 de ani, ca și aici în BOROAIA, în BUCOVINA ori BASARABIA, lupta pentru unitate națională și pentru întregirea României a început cu mult înainte de MAREA UNIRE. În acest context îl pot exemplifica pe marele luptător și patriot roman din Ardeal, AVRAM IANCUL , pe care, în urma uneia din manifestările culturale ale ASTREI rediviva, care a avut loc la Țebea, acolo unde tribunul odihnește într-o permanentă veghe la neam și la țară, sub impresia acestui eveniment, am încercat să-l imortalizez în poemul: ”DORUL DE IANCUL” G.Ap.: De dor de Craiul lor, / răsar la Ţebea moţii …/ îşi leapădă calvarul/ şi-l freamătă-n gorun/ să le coboare Iancul/ în retrezire cerul/ cu Vidra în cunună/ şi Apusenii brâu …/durerea să le curme,/ El se revarsă-n zorii/ împărtăşiţi cu Horea,/ sub roata altei lumi …/ Sfânt, magul libertăţii/ şi soarele dreptăţii/ se-nalţă printre aster/ mai falnic, mai august …/Furtunile să-nfrunte,/ El se-mpleteşte-n ramul/ gorunului din Ţebea/ cu freamătul român !…/ din Mureş le cuvântă,/ din Arieş le cântă/ pe undele soboare/ de harfe îngereşti …/ că-s ocrotiţi de Thetis,/ mărturiseşte Crişul/ cu malul drept în Tisa/ şi malul stâng în Nistrul …/ O mamă, România,/ i-a botezat şi-n Jii…/ Înconjurat seraphic pe drumul sfânt al Vidrei/ îi însoţeşte Iancul în cer,/ în munţi şi-n fii …/ la Ţebea-nalt gorunul/ le stăruie zenitul !/ să le aline dorul,/ El le-mplineşte visul …/ În templul Judecăţii,/ din tronul dreptei legi/ le porunceşte Iancul, îi vredniceşte sfântul/ să-şi neclintească locul, şi,/ împlinindu-i gândul,/ pe Apuseni, pe Alba,/ va străluci Crai Nou! …/ Se creşte-n cer gorunul/ şi se preschimbă-n scuturi/ cu chip de moţi, Ardealul/ iubit de Dumnezeu!
III. Suferința de secole a românilor din Basarabia și Bucovina am surprins-o în poemul ”MATER DOLOROSA – SCRISOARE CĂTRE FIICE” – (G.Ap.):
< Fiicele mele tribune, auguste,/ glorii latine,/ vă vreau lângă mine…/ mamă cu mult of, vă cuvânt:/ liber vă este drumul de sânge / în limbă şi datini,/ de Sfântă Unire, vă înţeleg ruga/ și-n suflet v-o ascult!/… Cu aură de dor, codrii / şi ţarinile vi le-am cuprins,/ iar mormintele străbune / vi le acopăr din veci, numai cu crini…/… Coroana lui Ştefan cu stele/ de flori şi cuvinte, / o port mare boltă de slavă,/ a unui singur românesc pământ!/ … Mirese de suflet în plai / de port, de dor şi de grai,/ fiice prinţese române…, / vă vreau în raiul de Sfântă Unire,/ din aceeaşi strămoşescă glie -/ copile nefericite-n trăiri,/ prea iubitoare de mamă,/ cu soarele meu vă cunun / pe amândouă!…/ Cu glasul cerului senin / al unei mari și singure inimi,/ vă chem la sânul meu arzător /și de atunci vă doinesc, / grabnic lângă mine să reveniţi, / să vă petrec în alaiul divin…/ Basarabie! Bucovină! /Mamă, vouă, în putere,/ Tricolorul vi-l port cu credinţa / în adevăr şi destin…!>
IV..Reîntoarcerea tuturor românilor în singura lor patrie ”ROMÂNIA” este dezideratul national, care a căpătat valențe istorice sub steagul MARII INIRI de la 1918. Drumul reîntregirii este definitiv deschis și de aceea l- am putut cânta și eu în versurile:
”IMNUL REÎNTOARCERII” – „Patria este locul, lumina şi vechimea neamului – G.Ap.”
>
1 distribuire
Îmi place
Comentează
Distribuie

Nicolae Iorga

80 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga.
Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.
1940- Garda de fier, aflată la putere în România, a declanşat un pogrom violent impotriva sustinătorilor fostului rege Carol al I-lea, ucigând mai mult de 60 de foşti demnitari, printre care Nicolae lorga, Virgil Madgearu,
Mihail Moruzov şi Gabriel Marinescu.

Stefan Moldovan

  • FLUTURI DE ZĂPADĂ –

Prin geamul desenat cu flori de ghiață
Privesc uimit la merii din livadă
Și fulgii-mi par că-s fluturi plini de viață
Pe crengile-ncărcate de zăpadă.

Se scutură încet, purtați de vânt,
Din aripi fine fâlfâind ușor,
Plutesc în stoluri albe spre pământ
Într-un mirific, ireal decor.

Aș vrea ca să îi prind în palma mea,
Pe aripi să-i mângâi încetișor
Și mă întreb cum oare aș putea
Alăturea de ei să fiu în zbor

Și să mă pierd într-o plutire lină
Din norii albi ce parcă stau să cadă
Și în a iernii stranie lumină
Să fiu și eu un flutur de zăpadă .

Ștefan Moldovan
Cluj Napoca

Rodica Ochiș

Umbra unui gând

Privesc tăcută umbra unui gând
Scris într-o vară caldă pe-amintiri,
Când se nășteau speranțele pe rând
Și-acum se pierd printre dezamăgiri.

Sfârșitul toamnei plouă cu tăceri
Și picurii în alb s-au transformat
S-acopere promisiuni de ieri
Și pașii drumul nu l-au mai aflat.

Și vântul rece dinspre miazăzi,
Suspină cu regrete care dor,
Că frunza veștedă nu va-nverzi
Și vine iarna și florile mor.

Aș vrea să fug de umbr-acestui gând,
Să nu mă mai ajungă nicăieri,
Să se-mplinească visele pe rând,
Să nu mai curgă lacrimi ca și ieri .

Rodica Ochiș

Cătălin Iancu

Totuși iarnă

E tot mai cruntă iarna fără tine,
E noaptea tot mai lungă și mai grea,
Pe cerul cu sclipiri diamantine
Se stinge, sub nămeți, ultima stea.

Se sparge luna-n cioburi de lumină,
Se pierde în pustiul înghețat,
Se umple asfințitul de rugină
Și ninge furibund , neîncetat.

Îmi scârțâie omătul sub picioare
Şi gerul îmi pătrunde pân’ la os,
Dispar în zare stele căzătoare
Iar eu mă mint că-i bine și frumos.

Cuvintele îngheață nerostite,
Sub gene lacrimile-au înghețat,
S-au prefăcut în albe stalactite
Tot încercând să spele un păcat.

Mă doare iarna asta fără margini,
Mă doare și mai rău absența ta,
În minte mi se plăsmuiesc imagini,
Mă poartă pașii la ferestra ta.

Mă doare iarna asta fără rost,
Mi-e sufletul o-ntindere de gheață,
Vreau să îmi fac în tine adăpost
Și să rămân acolo-ntreaga viață.

Autor : Cătălin Iancu Coordonator :Mirela Soimaru Grup : Zbor spre înălțimi 01.12. 2020

Daniela Damian

Alissia si dragonul fermecat

E timpul povestilor magice si asa cum v-am obisnuit am sa va spun povestea Alissiei si a dragonului fermecat.

Deschizand portile mari de clestar am alergat, prin iarba inalta, fara sa ma gandesc la nimic. Purtam in maini cartea cu povestea fermecata a dragonului padurilor de argint din tarmurile Valmuriei. Am scris povestea cu multi ani inainte de a veni tu in lumea mea. Eram fascinata de oul acela argintiu care emana luciri de stele. Cautam prin cartile magice ceva despre tine. Nimeni nu-si mai aducea aminte de Eragon…Mama imi povestise cat de frumos era. Culoarea lui alba ce-i strabatea spinarea, solzi ca de fier, frumos aliniati de-a lungul ei, verdele crud ce ii colora, si-i transforma in veritabili colti…Asa era Eragon, puternic, scotand cele mai puternice flacari care ar fi topit si muntii…Cateodata se ridica in inaltul cerurilor si de acolo prindea cu aripile lui pamantul protejandu-l de atacul arhonilor. Se transforma in scutul pamantului negru si dadator de viata al Valmuriei…Luptase in multe batalii alaturi de elfi. Pe spinarea lui, in sei frumos impodobite, urcasera regii elfilor, Asthar, Miraky si frumoasa Elsadora…
Pentru Elsadora ar fi facut orice. O iubea inca de cand era copil. Isi aducea aminte cum se furisa in salile de sub palat. O vedea cum se chinuie sa-i aduca o oaie de mancare. O taraia pe treptele lungi facand dare pe marmura neagra. Uneori ii aducea miere sa-l indulceasca, astfel incat s-o plimbe prin regatul Muntelui de Cristal. Aveau locul lor ascuns la lacul fermecat. Se jucau ore in sir, fara ca cineva sa-i vada. O invatase sa lupte, sa se strecoare fara sa fie vazuta, sa-si oblojeasca ranile si sa-si infranga durerea. Cateodata, o lacrima rebela, ii strabatea obrazul rozaliu. Peste zeci de ani, cand ea batrana fiind, muri, isi dorise si el moartea. Nu putu rezista fara ea. Fusese ultima stapana a lui. Purtase in inima, ochii ei frumosi si iubirea ei nepamanteana. O slujise cu daruire si respect.
In ziua mortii lui Eragon, Alissia implinise 5 ani. Era asa de frumoasa cum nu mai vazuse nicicand. Era o faptura coborata din ceruri. Era nepoata Elsadorei, stapana lui. O zarise in gradina de eucalipt. Aduna floricele verzi ca ochii ei. Avea o rochie lunga care-i acopereau picioarele si valuri diafane pluteau in juru-i…
O urmarea cu drag, asteptand ca ea sa-l vada. Nu dorea s-o sperie…nu stia cum o sa reactioneze ea…Alissia isi ridica privirea dupa o libelula ce zburase speriata de pe petalele florilor abia culese si…ochii ei verzi privi uimita la imensitatea aceea din fata ei.
Ramase muta de uimire si fascinata de creatura din fata ochilor ei. Nu mai vazuse dragoni. Doar in cartile de povesti mai vazuse desenati dragonii. Eragon isi cobarase capul la nivelul ei si incepu sa vorbeasca in graiul elfilor:
-Alissia te rog nu te speria sunt Eragon, nu-ti fac rau.. Am vrut sa te vad, sa-ti daruiesc piatra dragonilor si oul acesta. Impinse spre ea o traista viu colorata din care se ivea un oul argintiu. E ultimul ou de dragon. Cand vei fi pregatita, din acel ou va iesi cel mai frumos dragon de smarald, iti v-a proteja viata, v-a fi legat pe viata de destinul tau…
Abia reusi sa-si intinda inca o data aripile, se desprinse incet de pamant ridicandu-se pentru ultima data in inaltul cerurilor. Cuprinse cu ochii in lacrimi toate cate le vazuse in viata lui mare de 1000 de ani, si cu toate aminirile pastrate ca un talisman, se scufunda in mare si dupa cateva minute se ridica in ceruri sub forma de stelute argintii. Se transformase in scanteii divine…se intorcea acasa…
Alissia era tare emotionata. Era fascinata de acel ou. Isi dorea sa se desfaca oul atunci in manutele ei…Un zgomot ciudat si o crapatura in coaja oului o facu sa-si ciuleasca urechile. Nu-i veni a crede…Oul incepe a se misca in mainile ei. Caldura lor patrunse pana inauntrul oului, trezind micul dragon.
Coaja se transforma rapid intr-un nisip fin. Se prelingea printre degete catre iarba inalta. In mainile ei se contura silueta firava a unui pui de dragon. Semana cu ochii ei verzi.
Alissia nu mai putea de bucurie. Il infasura in faldurile rochiei ei si o porni in fuga catre palat. Se furisa prin nisa deschisa in biblioteca veche, si direct sub perna il ascunse. Inima ii batea cu putere. Oare ce mananca un dragon. Tiptil se intoarse in biblioteca…Vazuse undeva o carte de povesti…Asculta cu urechile ciulite orice miscare si dupa un timp reusi sa deschida cartea si sa scoata puiul de dragon de sub perna. Semana cu o soparla, dar putin mai mare, avea si cornite si aripi.
Ochii mari si umezi o priveau ca si cand era mama lui. Ii era foame. Cauta cu gura ceva de mancare…ii prinse degetele cu putere, noroc ca nu avea dintisori…Alissia il privea cu drag. Se gandea ca avea nevoie de cativa pestisori si putin lapte…Gandul ii fugi la bucataria palatului. Acolo sigur gasea ceva pentru el…
Deschise putin usa camerii ei si, uitandu-se in stanga si-ndreapta, o zbughi catre bucatarie. Acolo printre oale si tot felul de verdeturi, zari cativa pestisori. Lua doi dintre ei si fugi inapoi in camera. Dragonul zburase de la fereastra direct in fantana arteziana din fata camerii ei. Se scalda in apa cristalina si calduta. Chicotea ca un soricel. Ramase uitandu-se la el minute in sir. Ii era drag de zbenguiala lui. Il scoase cu greu de acolo si il hrani cu pesti. Infuleca tot ce ii dadu si asezandu-se in bratele ei, adormi.
Era tare fericita, il puse cu grija pe perna si-l inveli cu drag. Deodata vazu ca e fata…Doamne ce bucurie…Cauta in mintea ei nume dupa nume care s-ar fi potrivit dragonitei.
Hmmm poate ca Verdeata? i se potriveste? oh, nu nu, dar poate Nazdravana? Sau poate Esmeralda este cel mai frumos…Cand rosti incet Esmeralda, dragonul se intoarse incet cu fata spre ea. Deschise ochisorii si o privi intens pe Alissia. Un fior strabatu mica faptura, iar Alissia intelese ca Esmeralda este dragonita ei pentru totdeauna…Isi aminti cuvintele lui Eragon.
Ani treceau incet pentru amandoua. Cresteau impreuna. Esmeralda invatase limba elfilor, iar Alissia era fericita. Strabateau zile intregi tinuturile si inalturile cerurilor. Esmeralda crescuse si devenise ceea ce invatasera toti dragonii. Eragon ii trasmise telepatic toate cunostintele sale, o invatase sa lupte, sa vaneze, sa aibe grija de Alissia. Devenise una cu Alissia. Era ca si un inger pazitor. Erau de nedespartit.
Uneori parintii Alissiei erau tristi, ea isi petrecea toata ziua doar cu dragonita ei. Uneori urca pe spatele Esmeraldei si mergeau la Copacul Vietii. Aveau acolo un loc special unde Alissia ii citea Esmeraldei povesti cu dragoni.
Prietenia lor a durat cat lumea, poate ca si acum in acel loc special Alissia inca ii mai citeste Esmeraldei povesti fermecate despre dragoni si lumea elfilor.

In speranta ca povestea mea a adus zambete pe fatucile voastre dragute, eu va multumesc si va doresc o noapte linistita, plina de vise frumoase cu printi si printese. Noapte buna dragilor oriunde v-ati afla.