Când crezi că nu mai poți să duci povară, și crucea ți se pare tot mai grea, aruncă înspre Domnul grija ta și vei simți cum tot ce te-nconjoară îți reașază-n inimă comoară, izvor de nesecată apă clară, și-n zvon de re’nviată primăvară, îți readuce-n suflet liniștea.
Când lacrima începe să te doară și simți că, parcă, nu poți respira, aruncă înspre Domnul grija ta și crucea-ți va redeveni ușoară!
Azi, am încercat să zbor printre cioburi de lumină, izbindu-mă de scântei aprinse ce-mi frângeau aripile; gonită de urletul cerului, am căzut printre spinii lumii… O, Doamne, cât de greu îmi este să ajung la Tine! Când cred că sunt în dreapta Ta, apare îndoiala și iar mă-ntorc de unde am pornit… Doamne, de îndată ce furtuna se va potoli, voi porni din nou înspre Tine… Tu așteaptă-mă cu răbdarea unui părinte iubitor… Într-o zi, voi fi acolo, de unde nu voi dori să mai plec vreodat’.
Mă-mbracă-n aur razele de Soare, din cer îmi iau candoare și culoare și zbor spre bolta lină și senină să-mi iau din astru Suflet de Lumină.
Îmi iau argint din razele de Lună, din fire împletite-mi fac cunună, să port sub cerul serii strălucire, cu inima cuprinsă de Iubire.
Iar Sufletul mi-e rătăcit prin Stele, cu gânduri negândite și rebele și zboară și plutește în neștire, purtat de dor, cuprins de nemurire. So Din piatră și pământ îmi iau putere și trec fugind prin lumea de mistere să ar ogoare, să cuprind Pământul, cu ploaia-n lacrimi și cântând cu vântul.
Și dacă lumea plânsă-n vremuri piere, fără credință, fără mângâiere, sunt un rebel și cânt și mă avânt, prin Soare, Lună, Stele și Pământ.
un zvon sau o fâșie din epiderma neîntâmplatului linie furnică linie altă zi un cod din recurența așteptării sincope prin galbenul legănat de memoria interstițiilor sonore respir amprenta unui niciunde machiat de arămiul unghiei trei număr praguri de fum pentru această comprimare indecisă într-o moleculă cu zâmbet de miriapod un gest din șase acolade pentru algoritmul cruciadelor expirate gutuile scriu mov insistența unui nor digitalizat acestă nălucă ce-mi bântuie clavicula cinci repetă asimetric silaba unui glonț desfrunzit la automatul de îmbrățișări vedenie dintr-un târziu parolat de deghizările decorului toamna mă uită în altă ficțiune cineva face apologia improvizațiilor reciclate de holograma inimii serile pliază-n guler de tăcere lumea ca o legănare de elefanți virtuali pe pânza unui cripto-păianjen sunt un text uitat în bocceaua sufleorului și nimeni nu ghicește replica * în eratele neîntâmplatului cine va revendica balaurul cu 365 de toamne?
1)Unii dintre cei care te urmează, de fapt doar te urmăresc. 2)Banul dictează acolo unde luciditatea gândirii lipsește! 3)Nu aspectul ne diferențiază, ci intelectul,,. 4)Unde este loc de șovaială, frica devine o povarắ. 5)Faptul de a alege este totuși o alegere. 6)Unii intră în vorbă asemeni altora cu băgatul capului în poză. 7)Pe marea scenă a vieții cu toții suntem actori, dar și critici, într-o piesă numită destin, a unui regizor care se cheamă timp. 8)Refuzul din spatele ușilor închise, este șansa unor noi oportunități. 9)Dacă îți pasă, ține minte, binele tău, nu-i binele tuturor, dar răul altora poate fi și al tău. 10)Fiara din om poate ucide rațiunea umană. 11)Frumusețea se naște din curajul de a izbândi în ciuda tuturor încercărilor. 12)Timpul nu deschide lacătele, ci le acoperă cu uitare, până când cheia devine inutilă. 13)Furtunile vor șterge urmele pașilor noștri, dar ce lăsăm în inimile altora este singurul ecou care va continua să existe mereu. 14)În zadar ai carte dacă te lași folosit precum un calculator.15)Adevărul fără disponibilitate de înțelegere este ca o melodie frumoasă într-o ureche surdă. 16)Adevărul este medicamentul pe care nu-l poate înghiți cel bolnav de minciună. 17)Minciuna e un bandaj murdar pe o rană deschisă, oprește temporar sângerarea, dar ne infectează. 18)Ne ferim instinctiv de aflarea adevărului pentru a nu ne nărui iluzia propriilor alegeri. 19)Nu bufonul este vinovat pentru că se crede rege, ci acei care-l aplaudă frenetic, dându-i imbold în ceea ce face. 20)Când mintea caută să evite adevărul, limba îmbracă tăcerea în straie de ezitare. 21)Pionul naiv orbit de visul puterii este de fapt doar o piesă din jocul puterii.
Când plouă-n lacrimile unui har – Stropi de speranță peste vremi se scurg- Se-așterne pacea-n liniștea de jar, Iar geana ei se pierde în amurg…
Atunci simți iar cum plânge-n taină cerul, Deasupra-i, ca o licărire, stai- Dar nu te doare-așa de tare gerul Cum te apasă tot ce vezi in trai….
Nu-ți mai surâde nici sărutul blând – Lumina și țărâna ți le-au luat… Dar ți-au lăsat în urmă doar un gând, Un vânt răzleț spre tine l-a suflat…
Așa cum stai, să-ți bei in taină ploaia Din nemurirea unui vechi blestem; Privește-n urmă, simte-ne văpaia Fără de care vom muri, mă tem…
Nici muritorii nu-ți mai văd căderea- O piatră rece se ridică-n ploi Și eu îmi văd aproape nimicirea Pe care o duceam cândva… în doi.
Hai, pleacă, lasă-mă să-mi beau lumina- S-a sfărâmat altarul unor,,noi”, Din josul tău îmi voi spăla eu vina, Trăind curat tot prin noroi.
Căci ploaia mea nu plânge peste lume, Și nici nu ține-n depărtări lumină – Se varsă-n viață, plouă dinspre culme, Și răsărim: și ei, și eu, și zori… și-o sfântă cină.