Zbor spre înălțimi

ȘOIM PESTE ZARE

Proiecție pe zarea luminată
Cu soarele ce a-ndrăznit să iasă,
Se conturează silueta toată
A „ȘOIMULUI” ce se întoarce acasă.

Se-apropie mai tare… și mai tare…
Tot lanul galben parcă trepidează,
În vuietul de aripi și motoare
Văd rapița ce pare că dansează.

Pe axul pistei trage iar de manșă,
Vibrând se răsucește în albastru,
Carlinga transparentă și etanșă
Culege strălucire de la astru.

Scăpat în ceruri parcă fără frână
Zvâcnește-un zeu peste plafonul zării
Și se-agață de fulgere c-o mână,
Când pasărea pluti deasupra mării.

Apoi coboară-n vrie, se axează,
Motorul toarce lin, imperceptibil…
Apare trenul, roțile dansează
În iz înțepător de combustibil.

Se-ating de pistă cauciucuri calde
Îmbrățișând betonul gri și rece
Maci sângerii pe umeri de smaralde
Fac parcă altfel timpul care trece.

Aerodine propulsoare-n zborul
Cu zeciuiri în vămi fără măsură,
Pariu făcut pe viață, nasc fiorul
Și lacrima zălog topită-n gură.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Năpastă

Pentru tine -am venit , pentru tine exist,
chiar de cade acut peste mine năpasta,
între lume şi mit abia pot să rezist
că mi-e greu fără tine-n cetatea aceasta

Sunt străin de probleme, sunt străin de tumult,
simt în vene cum curge în mine amurgul,
eşti statuie de jad eşti statuie de cult
şi te-aşteaptă toţi zeii şi demiurgul

Şi tu crezi c-am murit străbătut de copaci,
prin păduri neumblate-ţi găseşti alinarea
şi te-aud cel mai mult doar atunci când tu taci
şi prin ierni frunzelor le mai cânţi destrămarea

Şi nu pot să te iert şi nu pot a iubi,
nişte păsări trecură pe cer nepereche,
în mine e noapte dar afară e zi
şi-o iubire muri într-o eră străveche

Eu sunt liberul om alergând pe un cal
şi te-aud şi te văd când mă prinde năpasta
şi mai mor printre munţi prin păduri de opal
când mi-e greu fără tine-n cetatea aceasta

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Învață-mă

Învață-mă să te aștept, învață-mă-n tăcere,
Să mă-nfășor în taina ta, să nu mai simt durere,
Am palme aspre de când pun făclii în ochi de plângeri,
Mi-e dor de-un dor de catifea, să-mi mângâie străpungeri!

Învață-mă să mă supun azurului din șoapte,
Să pun lumina mai presus nectarului din noapte,
Am tot venit să strâng încet pulberi din multe stele,
Dar voi pleca, în piept purtând tot aurul din ele.

Învață-mă să las minuni să se strecoare-n palme,
Tămăduind arsuri de nori, lăsând ploile calme,
Ah, cât aș vrea să-mi fii, să-ți fiu de-ajuns și peste poate,
Răstălmăciri de umbre vii să nu mai vrem în toate …

În toate câte vor veni, și mai ales sunt faste,
Într-un prezent greu de iubiri, cu adânciri mai caste
Decât un zâmbet de copil, învață-mă, Iubire,
Să-ți fiu, să-mi fii acum, mereu …prilej de nemurire!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

DIN CARE SOMN SĂ TE DEȘTEPȚI?

nu-ți cer să te deștepți, ai demonstrat
că plânsul tău în cea mai deasă ceață
e greutatea sângelui vărsat
prin convertirea morții tale-n viață

stigmat sub cer de farduri sângerii
de “uriași” aleși de… nu se știe
române, deșteptat, de ce nu vii
osânza lor s-o bagi la pușcărie?

ce tot aștepți să cadă biata pară
în gura ta tăcută, de granit
și, resemnat, să spui: adio, țară
când patria-i pe muchie de cuțit!?

nu-ți cer să te deștepți, deschide un ochi
și vezi copita calului când moare
de mult prea multă vrajbă și deochi
și simți cum pielea-n pielea lui te doare

e Patria ce-n timp a cutezat
să-și scrie Doina-n lacrimi de iubire
iar jugul, când pe gât te-a apăsat
Ea te-a unit în cuget și simțire

din care somn să te deștepți, române?
tu ești ca Oltul viu, greu frământat
care și ieri și astăzi pentru mâine
din propriul lui izvor s-a întrupat

adună-ți apele în propria lor matcă
chemându-ți fiii storși de pribegie
în țara lor călită să se-ntoarcă
să tune-n clopot și să bată-n toacă
pentru ciocoi și hoți: la pușcărie!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Pe cuvânt de poet

Am luat cuvântul și l-am dat prin suflet,
cârpind la el pe unde era ciunt,
după aceea l-am chemat la umblet.
În preajma lui, mă bucur că mai sunt !

Că n-am fost niciodată mai puternic
și lângă el pot umbra s-o înfrunt,
port împlinire și m-aplec cucernic.
Doar în lumina lui mă văd și sunt !

Îmi place să-i ascult nemărginirea
și să-l rostogolesc prin amănunt,
e vorba, este scrisul și mi-e firea.
Îl țin la piept, căci fără el nu sunt !

L-am pus în salba dăruită muzei
ce nu mă lasă să mă mai încrunt
și nu îl mai strecor prin colțul buzei.
În răspicarea lui, acolo sunt !

Tu ești sfințire, noi suntem pământ,
tu ești măreț, iar noi ceva mărunt
și-ți port recunoștință, drag cuvânt!
,,Ce bine că ești, ce mirare că sunt !”

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Secunde aprinse

Iubirea renaște din clipa cea frântă,
secunde aprinse în umbre pătrund,
prin tine simt viața cum arde, cum cântă,
,,ce bine că ești,ce mirare că sunt”

Din zori până-n noapte, iubirea mă poartă
prin râs și plâns, prin tăcere și cânt,
cu tine alături și lumea-i o artă…
,,ce bine că ești, mirare că sunt”.

Când cerul se umple de umbre și teamă,
când drumul se pierde sub pașii mei, frânt,
privirea ta blândă mă cheamă, mă cheamă…
,,ce bine că ești, ce mirare că sunt”.

Și-n ultima clipă, când totu-i tăcere,
când trupul se scurge, absurd și profund,
rămâne iubirea, rămâne-n durere…
,,ce bine că ești, ce mirare că sunt”.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Prin davele* de vis curgând

Respiră soarele agrar

• clepsidră miilor de ani –
  printre coloane-sanctuar,
  sorbind penumbre de zăgani.

Mi-e vântul fremătând în zori
tălăngi de-alamă peste munți
ce mână turmele de nori
pe cerul zmeilor cărunți.

Aud descântecul barbar
din lumea zeilor de lut;
Druizi ascunși în chihlimbar
se zbat războaie de țesut.

Din Vârf cu Dor mă răzlețesc,
zburând săgeată-n arc montan
și-n văi de timp mă prăvălesc
sub al cascadelor noian.

Prin davele de vis curgând,
cărări de gânduri mă străbat
ca pasul lupului flămând
de mitul vechiului regat.

Notă* – Davă (pl.dave) este o denumire geto-dacă pentru un oraș sau o așezare de tip oppidan. În general, denumirea indica un centru tribal sau o așezare mai însemnată, de obicei întărită.

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Legenda lui Prometeu

Când Prometeu urcat-a în Olimp,
Să fure jar din focul veșniciei,
I-a condamnat pe oameni peste timp,
Să simtă-n veacuri flacăra mâniei,

Căci Zeus i-a trimis pe urme fiara
Urgiei sale-n fulgere și spume
Și lanțuri grele pregătit-a-n seara,
Când focul ajungea cu bine-n lume.

Furtuna-l prinde pe erou pe munte…
El știe că în sat n-o să rămână.
În jur se adunau tăceri mărunte:
„Și se-agăță de fulgere c-o mână”.

Scântei-ascunsă-n tijă-a luminat,
Iar trestia a tremurat de frică,
El, Zeus, pe erou s-a mâniat:
L-a condamnat la „muncă” silnică!

De-atunci e focul printre noi genune,
Cărbune viu în jarul vetrei sfinte.
Deși Pandora alte vorbe spune,
Din Caucaz un vultur ține minte,

Să numere milenii de iertare,
C-a obosit bătând cu ciocu-n piatră!
Un Prometeu și azi apare-n zare,
Dorind să sufle-n vatră înc-o dată!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Mai strigă-mă!

Mai strigă-mă cu glas de ploi,
De dincolo de răsărit,
Presară-mi roz, pe umeri moi,
Învie un ecou zdrobit!

Mai strigă-mă cu glas flămând,
Din văile de nemurire,
Pătează-mi colțul unui gând,
Cu roșu calm, din fericire!

Mai strigă-mă cu glas oval,
Din faldurile nerăbdării,
Alungă un minut banal,
Pictează pânzele chemării!

Mai strigă-mă cu glas robust,
Din cuibul gândului smerit,
Învață-mă din alb să gust,
S-ating sclipiri din asfințit!

Mai strigă-mă cu glas de vânt,
Din codrii pașnici ai dreptății,
Adună seve din cuvânt,
Trezește tâmpla dimineții!

Mai strigă-mă cu glas de val,
Din marea șoaptelor fecunde,
Ascunde-mă prin verde pal,
Lasă culori să mă inunde!

Versuri din volumul în lucru
PRIN SITELE DIN CONȘTIINȚĂ
Drepturi de autor rezervate

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț