Oamenii sunt cruci, oamenii sunt stele, oamenii sunt inimi, doruri, visuri, cânt. Oamenii sunt nori, ploi, vânt și durere, într-un fel în Ceruri, altfel pe Pământ.
Oamenii își cresc gândurile-n fapte, pentru visteria sufletului lor. Cu ele plătesc zilele-adunate și-ar cumpăra aripi, să se-nalțe-n zbor.
Copiii de ieri, sorii dimineții, ca îngeri sau demoni asfințim, pe rând. Toți venim Lumini în vârtejul vieții, ne stingem c-un zâmbet sau sfârșim urlând.
Oamenii sunt cruci, oamenii sunt stele, oamenii sunt flori, IUBIRE… durere…
Mi se rup cerurile de albăstreli spălăcite și reci. Râuri de cuvinte curg din ploile sufletului, Fulgere de stele rătăcite de vise aprind focuri Arzând neputințe, legări oropsite de timp. O nebunie atemporală sucește mintea plecată Deja în anticamera întunericului surd și tăcut. Universul își strigă firescul,risipind negura Taie pânzele țesute în amintirea uitată A unui legămînt bizar, din sfori întunecate… Furtuna dezlănțuie stihii amorțite, Un infern risipit în tăcerile vii Cad vălurile de pe nebuloasa de gânduri Scrijelind răni sângerânde pe suflet… Într-un târziu, timid, ridic paleta de culori Dau pânzei străluciri curate, curcubeice Și liniștea albastreste un colț din cerul picturii Răscolind nescrise cuvinte Din legămîntul nou de înainte!
Între coperți te-am pus, floare de liliac Tu pentru mine nu mai ai culoare Te-am iubit suav, un sfert de veac Dar astăzi te privesc ca pe o simplă floare.
Te-nchid acolo, cu gând de-a uita Și primavara se sfârșește, să mă ierți, Fiindcă-n gându-mi, te-am legat de ea Și te închid cu ea, între coperți.
Știu, da, în echinocțiu te-ai pierdut Și acea zi, nu aș mai aminti-o Creștea-ntre noi un zid ce m-a durut Și-atunci ți-am spus cu inima, adio.
Suavă floarea mea de mai florar, În tine stă închis un cer cu stele Și eu sunt luna ce nu-ți mai răsar, Că nu mai ești în gândurile mele.
Îmi pare rău, dar n-o să plâng, să știi, Am plâns atunci când nu dădeai în floare. Azi rup din mine muguri timpurii Dar sângerez zâmbind, a resemnare!
Pentru a evada din colivia prudenței, ai nevoie de puțină nebunie numită curaj.
Orice floare are-o rădăcină; orice reușită are rădăcina în străduință.
Apa care nu curge băltește, mintea care nu lucrează stagnează într-o gândire limitată.
Dacă am trăi mai lucid, nu ne-am mai rătăci în propriile trăiri.
Odată cu perpetuarea minciunii, dispare încrederea și este înscăunată trădarea. Adevărul este judecat de ipocrizie și răstignit de lașitate.
Sufletul meu se află la volan pe drumul existenții mele. Adeseori e nevoit să împingă înainte această mașină numită viață.
Când pui sufletul pe tavă, mai devreme sau mai târziu cineva tot va bagă cuțitul în el.
Cât de slabi devenim când iubim prea mult pe cineva.
Unii dintre noi trăiesc mai mult, în vreme ce alții nu se maturizează deloc.
Singurătatea mă deprimă, dar nu-mi trădează încrederea.
Îmbrăcăm hainele mărinimiei doar la Paște și Crăciun, dacă între timp nu au rămas prea mici pentru a acoperi meschinăria noastră.
E o diferență între faptul de a cunoaște calea și faptul de a o urma.
Lucrurile importante nu se văd, nu se aud, doar se simt.
Doar cine se ridică pe propriile aripi poate atinge cerul.
Nu ne oprim niciodată din a iubi, poate doar din a mai spera.
Temerile noastre sunt gratiile comportamentului nostru.
Nu toți cei care-mi dau ATENȚIE îmi sunt prieteni. ATENȚIA poate fi călduroasă sau răutăcioasă. Prima mă încântă, cealaltă mă revoltă și ambele necesită ATENȚIE.
Cel care te împinge să-ți depășești limitele, este de fapt același individ trimis spre tine, pentru a te elibera de vechile tale tipare.
Lacătele încuiate vor fi distruse dacă nu au chei. Capetele încuiate vor fi distruse dacă nu au minte.
Doar prin căutarea sinelui, voi găsi scăpare đin realitatea iadului acestei lumi.
În seiful amintirilor mele stă ascunsă complicitatea zâmbetului tău.
În satul străjuit de munți purced, molcom, pe drumul humii… Mă duc să-mi întâlnesc străbunii, doar i-oi găsi printre cei sfinți… Pe nume, de i-aș pomeni, din Cartea Sfântă parcă vin, Lazăr, Simion, Ioan, Constantin, Eva, Nastasia, Marii, Aron, Lucreția, Beniamin, Petru, Eudochia… Neam din neam mi-s rădăcini la care vin să mă închin, eu, frunză-n ram.. Prăvale Ceru-n țintirim, obârșiile-și așteaptă pruncii să-ngenuncheze-n fața Crucii, să-i pomenească-n veci…Amin!… ………………………………………………….. Ce rădăcini!… Noi, bieți lăstari, fără de ele-am fi nimica… În suflet, lacrimă-mi răsari, Măicuță-mi scumpă, Veronica…
Nu plânge mamă, nu plânge, tu mă porți în lacrimi și-n sânge și-n leagănul care n-a crescut odată cu mine, și-n durerea născută odată cu tine. N-am plecat decât până acasă la noi, la bunici, mi-era dor de ei m-așteptau la poartă, aici. Zici ca nu mi-am luat puloverele cele noi, impletite de tine, călduroase și moi… Nu mi-e frig și nici nu mi-e teamă de ploi, sunt învățat cu frigul demult… Doar știi că nu-ntotdeauna te-ascult.
Nu plânge, fiule, să nu plângi niciodată de prăpăstii adânci! Să pui o cruce pe buza prăpastiei, nu în inima ei, acolo sunt eu, prăbușitul sub cruce, acolo, numai corbul, prescură mi-aduce… Acolo am căzut ca o stea… Iart-o și să știi că din ea am văzut cerul și m-a văzut Dumnezeu, în acel ochi de cer eram doar EL și eu, EL în cer, eu în hău pe pământ, l-am rugat: iartă-mă Doamne, iartă-mă cât mai sînt! Vedeam doar ochiul de cer și pe EL, căzusem în hău ca un miel rătăcit și pândit de lup, nu voiam de voi să mă rup. Am strigat și ecoul meu a strigat, L-am rugat și pentru voi L-am rugat și m-a iertat pe mine, rătăcitul de vatră, pe mine, răstignitul pe piatră!…
Nu plânge, mica mea Violetă, mica mea floare albastră, sunt încă acasă, cu tine-n fereastră, știu că nu-ți place decât lumina noastră și mai știu că nu vrei să pleci din lumină, soarele ți-a apus fără vină. Nu plânge, Violeta mea! O să mă cuibăresc în petalele tale să nu se ofilească de jale, să nu te ofilești fără soare… Învață să primești lumină de la stea, Violeta mea, Violeta mea !…
Mamă, dac-ai ști câte stele s-au prins cu mâinile încleștate de aripile mele!… Erau frații mei și eram iarăși acasă, toți trei Nu pleca, nu pleca ! mi-a strigat copilăria, de la casa bunicilor, de acasă, ți-ai uitat aici jucăria, o cutiuță muzicală… Lasă, i-am zis, păstreaz-o tu, acum nu mai am timp, nu! Să o dai nepoților când de mine vor întreba! Era o cutiuță muzicală, era inima mea… Mi-ai dat-o în prima zi de școală sau înainte de a veni pe lume? Nu mai știu când anume…
Nu pleca, mi-au zis nunțile și horele de sânzâiene, de ce ne lași cu inima frântă în gene ? Copile, nu pleca, nu pleca! mă striga din poartă sora ta, cea care mi-a fost și mie soră și mamă când n-ai fost acasă… I-am răspuns: lasă, mă duc pe uliță puțin, lasă! Nu pleca, e Calea Robilor, nu ulița satului! M-a crescut de când n-ajungeam la tăblia patului…
Mamă, de ce mă doare când plânge ? Parcă m-ar plânge cu lacrimi de sânge… Eu am plecat, n-am înțeles, și am purces. Mamă, ce înseamnă ,,am purces”? Ea a rămas slujind ca o antică preoteasă la altarul bunicilor de acasă, mi-a făcut repede pentru drum, o prescură, numai că eu o luasem pe scurtătură, mă așteaptă bunica și bunicul de când eram nu mai ‘nalt decât spicul.
Mamă, Violeta mea, copile, omul nu înseamnă prea multe zile, dacă stai și socoți, nici prea multe zile și nopți! Întotdeauna înseamnă ACASĂ ! Acolo am plecat să aștern o masă, o masă de lumină, cândva vom încăpea toți la cină. E o masă tare ușoară, nu cred că am cărat-o eu pe scară. Doamne e întâia masă pe care n-o simt ca povară, cine-o fi urcat-o pe o astfel de scară?
Pereții odăilor sunt tot de lumină și cântă, parcă ar fi odaie de nuntă! Bunica, mamă, sau dumneata cântați, duminica Osana?! Așa cântă și inima mea. Uite, ce haină cu aripi îngerești am primit! Oare, sunt mire? Cineva zicea c-am murit … Toți vecinii se miră de haină, m-așteaptă la poartă să mai stăm de taină.
Iartă-mă, iartă-mă, am plecat grăbit! Ce tot șușotesc oamenii c-aș fi murit ?! Nu ți-am sărutat mâna, mamă, n-am știut nici cine, nici unde mă cheamă… Ochiul, ochiul de cer… Nu ți-am mângâiat tâmplele cărunte… Ochiul, ochiul furtunii mă chema pe cărări de munte… am auzit când râpa a zis : A murit, a murit, așa i- a fost scris!
Să termini pulovărul de tricotat! Mai vezi ? Să știi că deloc nu mi-e frig, poate, doar atunci când te strig. Violeta mea, să nu-ți fie frică de ploi , ele plâng despre noi, amândoi. Fiul meu, frații mei, dragii mei, am plecat, sunt ACASĂ la bunici, au grijă de mine și aici ca atunci când eram mici!
Într-un atriu defect, bolnav de iubire, Ne-am găsit adăpost, căutându-ne. Eu – curgând tumultos, râu lin și subțire, Tu – un vad, avid de certitudine!
Ne-a balansat aceeași bătaie de ritm, Mai la vest de altă gară pustie, Față în față, cutremurați de seism – Concluzii acute, într-o răspântie!
Am urcat și coborât sacadat, Cu mii de iluzii, într-o aritmie. Te-am trăit, fără oxigen, țărm udat, Negând evidența, ai fost acalmie!
Două umbre în larg, cu pulsul cărunt, Ce-și șoptesc vers repetat, de o vreme: ,,Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”, Când, prin gări pustii, mai trec doar poeme!
Zbor spre înălțimi 