Doar eu dau lumii seamă de zile de pripas Doar eu mă-nchin la lună,chiar dacă e sub nori Si tot eu plâng când vântul e tot ce mi-a rămas Din lunga mea potecă pe care-am sădit, flori…
Iar trupul de mi-e şubred, la nime’ nu mă plâng, Nici chipul nu-l feresc de-oglinzile din ape, Căci nimeni nu mi-a pus în mersul de nătâng, Ulcior cu smalț de-argint, lumina să se-adape…
Doar eu dau lumii seamă,de-a nopții tânguire, Chiar dacă uit de cheia si lacătul de piatră, Ce-i pasă primăverii de-a iernii despletire, Când ramul înfloreşte, din jarul stins în vatră!
E bine lângă Tine Doamne,acolo este cerul meu, Lângă cascadele-Ţi de-odihnă ,când pasul strâmt îmi este greu, E bine lângă viaţă sfântă,e şi mai bine cu cei sfinţi, E bine să ne iei de mână,să fim copiii Tăi , cuminţi.
E bine lână apă vie,sorbim pahar de nemurire, E bine lângă veşnicie,acolo-i dulce tresărire. E bine har în revărsare, e bine lângă înflăcărare, E bine când suntem poetici,dar mai ales în consacrare.
E bine lângă inimi largi,e bine-n spaţii siderale, Când Tu la Tine ne atragi,e bine lângă orişicare, E tare bine lângă zumzet,e tare bine şi la miere, E şi mai bine în suspine,când har răsare-n mângâiere.
E bine lângă pace sfântă ,nu este bine în război, Când tot şi toate se frământă şi nu mai suntem amândoi, E bine lângă marea calmă şi nu e bine în furtuni, E excelent întru răsplată,când pod tu faci peste genuni.
E bine lângă prag de templu,e bine lângă un mister, E bine în Porunci cuprinse, alte repere mie- îmi pier, Nu fac din mine o măsură, iar deşertăciuni nu îţi mai cer, E bine întru jar de viaţă,predată în sistem reper.
Şi chiar de este o furtună,Tu vii din ea şi iar ne-aduni, Tu cel mai bine joci în rele și pui la buni,noi dulci cununi. Şi dai şi răilor răsplată ,după mărirea-Ți adorată , Ne ajuți cu binecuvântare ,cu dorul fin fără erată ..
Ne-nfricoşează măreţie şi dulce-i duhul înfocat, Dar cel mai bine e să răscumperi tot prin Templul Tău cel minunat . Tot ce e rău să faci doar nobil,tot ce e viteaz-neînfricat, Uitarea păcatelor în zbiciuri ,ne laşi a fi de lăudat ..
Şi pui menire–n Providenţă,destin curat nevinovat. Ca să zburdăm spre revenire,când vii Tu Cel făr’de păcat Și pui dorințe doar cu sevă,dai bucurii pline de foc, Deși întârzii ,ne lași lumină,ne umpli suflet de noroc …
paşii goi ai iertării străbat în lung şi-n lat pământul predispuşi la rănire cu talpa desculță calcă pe pietrele colțuroase şi spinii ascuțiți ai umililinței în drumul lor spre lumină fāră cale de întoarcere odată ce lumina a pătruns în sufletul tău nu te mai poți ascunde după faldurile îmbâxite ale întunericului de dinaintea trezirii
cel mai greu lucru pe care-l vei avea de făcut nu este să-i ierți pe cei care nu ți-au cerut iertare niciodată ci să te ierți pe tine însuți
urcuşul muntelui de vină se desfăşoară înaintea ta cu încercări neprevăzute dar vei descoperi că după sinceritatea mărturisirii vei fi răsplătit cu jetonul pe care scrie că eşti egal cu tine însuți
următorul pas este ispăşirea e un pas mare pe care-l vei face până dincolo de o singură viață iar jetonul pe care-l vei primi se numeşte eliberare tu nu mai eşti tu acum ci fiecare iar calea dinaintea ta este în tine
pentru a o scoate înafară trebuie să o vezi deja întâmplată numai cei cu inima pură pot obține jetonul manifestării trecând la nivelul următor al jocului karmic
aici vei avea de păşit peste nisipul mişcător al detaşării iluzie a iluziilor va trebui să laşi din mână buzduganul greu al stăpânirii de sine pentru a putea păşi uşor şi iute peste granița împăcării cu lumea fără să te afunzi în duplicitara stare de negare
trezirea spiritului te aşteaptă dincolo de graniță cu apa potrivită pentru spălat şi cu untdelemnul binecuvântării care îți vor mângâia tălpile istovite pline de răni şi bătături
De sub țărână până de sub ceruri, Să împletim un rai din lanțurile frânte Să răsară Sioanele și proslăvite cleruri Și lumina din nou în noi să cânte.
Izvoarele să curgă -n dar sânge și apă, Iar lanțurile să transceadă -n îngeri Vreau să văd munți privind spre ei cum crapă Și inimi ce se mistuie adânc până la sânge.
Nu mai iubim albinele dansând pe flori, Și păsările cerului și al lor tril mirific Ne-am pus lanțuri la suflet și -n simțiri Din tot ce-i sfânt, să nu simțim nimic.
Ne-am pus lacăte și lanțuri peste cer și peste cruci, Le adorăm și le sfințim la rang de mare artă Alergăm după cețuri ce se pierd în răscruci Și măsurăm timpul cu o clepsidră spartă.
Ne închinăm la lanțurile ce ne sugrumă, Făgăduim credință sectelor străine Uitând că domnul Iisus este pe urmă Să ne transceadă lanțurile -n pâine.
E-atât de cald, că râul pare-o dungă De pietre aruncate dintr-o pungă. Pe mal și-n pomi stau ciorile-nșirate, Cu-n ochi spre cer și aripi răsfirate, Șoseaua este-o foaie de aluat Albastru-nchis, cu un miros ciudat. Sub cerul uleios, de glicerină, Mă-nvăluie un fum de motorină.
Se coace-n țigle micul orășel Și tace, ghemuit precum un miel. Trăiesc de-o zi pe alta, “cu-mprumut”, Cumpăr cartofi la preț de aur brut, Găsesc o poză gri, cu mucegai, În care mama aducea mălai. Ciurelul ras îi tremura în mâini, Pe plită fierbea terci, noi visam pâini…
Televizor, tabletă, telefon Și-o imprimantă 3D în balcon, Stau toate înșirate în 5G; O lume virtuală… Pentru ce? În jur numai ecrane colorate – Parcă aș fi catapultat spre Marte, Tot felul de cutii în frigider, Belșug modern, dar împrejur e ger…
Întreaga omenire e on-line, Dăm “like” în loc să spunem “O, ce fain!”, Comunicăm ca-n epoca de piatră, Cu-o bâtă-n mână și cu fruntea spartă. Icoanele-n biserici poartă lacrimi, Așteaptă să sfârșim aceste patimi, Să fie vraja de odinioară, Când ne plimbam, perechi, pe strada mare.
În media-i concert de mascarade, Parlamentari de paie în tirade, Niște-mbuibați vorbind de bunăstare Doar în legislatura următoare Și au salarii cât câștigi o viață, Dar, de aproape, vezi că-s doar paiațe! Ei vara-ntreagă stau în Caraibe, Lăsând în țară negură și hibe.
Sunt omul anonim, umil, tăcut, Un rătăcit din secolul trecut, Sunt printre voi, dar nimeni nu mă vede, Vă spun ce simt, niciunul nu mă crede, Sub zâmbet strâng din dinți și-nghit un urlet, E secetă afară și în suflet… Hai, vino, paparudă, și ne udă, Că lumea e uscată și zăludă!
Strigăt din copilărie Colecţia: Poezii pentru copii
de Teodor Dume [Dumov ]
La capătul pridvorului un stâlp albit și gârbovit ca un moșneag îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc, de dincolo, de dincoace de prag. Cum sprijină un Univers de dor mă-ntorc mereu cu inima la el, la colțul lumii noastre din pridvor cu dor de lunci, blajin și subțirel.
Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini, și-mi place-adeseori să mă trezesc pe zarea zdrențuită de ciulini că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.
Pasărea speranței cu cioc de pământ cu-ale cărei pene lacrimile-mi zvânt mi-a cântat aseară despre primăvară şi acum grădină-nmiresmată sînt.
Cine te trimise ca să-mi scurmi în vise să-mi aduci aminte că de fapt sunt cânt, pasăre măiastră, pasăre albastră care porţi în àripi cerul tot răsfrânt?
Trilurile tale diamanticale mi-au pătruns în suflet şi-n orice cuvânt şi-ale tale-arìpe fâlfâind în clipe sunt când adiere şi când aspru vânt.
Pasărea se-ascunse-n mine şi-mi răspunse, dar n-am auzit-o de prea mult frământ !
Tutti gli anni ti vanno a trucidare, e tu, piangi silenzioso, mille volte hai taciuto il tuo dolore per renderti la vita migliore…
Sempre tenace, armato con una volontà di ferro tramandando i tuoi frutti alle generazioni a venire, rimani impassibile davanti alla malvagità del uomo…
Sarò come te! Non mi arrendero mai, mi alzerò ogni giorno dalle sofferenze, guardando il cielo.
Ciò che è in me, è tenero e delicato, le anime lo deridono a morte, ma sarò come te… indistruttibile come il tuo essere, riconciliante, paziente genero nuove foglie, da rami mille volte massacrati e a dispetto di ogni pena rimarrò innamorato della vita stessa.
Măslin curățat
În fiecare an vin să te curețe, tu plângi în liniște, de mii de ori ți-ai tăcut durerea pentru a avea o viață mai bună…
Mereu vigilent, înzestrat cu o dorință de fier dându-ți fructele generației care vine, rămâi impasibil dinaintea răutății omului…
Voi fi ca tine! Nu voi renunța niciodată, mă voi ridica în fiece zi din durere, privind cerul.
Tot ce este în mine, e tânăr, e delicat, sufletele le derâd de moarte, voi fi ca tine… indestructibil ca sinele tău, împăciuitor, răbdător, voi genera frunze noi, din ramurile tăiate de mii de ori, în ciuda oricărei pedepse, voi rămâne îndrăgostit de viața însăși.
Zbor spre înălțimi 