De câte ori mă rog, cu râvnă, Doamne Ție, Cu truda frunții și a brațelor încerc Să îmi sporesc rotirea spre mări de armonie, Spiralei să mă vând de pe banalu-mi cerc!
Din steaua ce-și trimite vibrația doar mie, Mai străbat două raze pe drumul de-nchinat, Azi am aflat că una-i desprinsă din frăție, Căci șerpi bându-i lumina, otrava și-au vărsat…
Te rog ajută-mi zborul, nu pot urca la Tine Cât tina-mi de pe aripi n-o pot preface-n nea, Coboară-Ți tot seninul și spală-mă pe mine, Cât pentru toți urmașii, iertare dă, cișmea!
Așa voi ști în rai când dau cireșii-n floare, Să îmi aleg petala sclipind iluminări, Din traiectoria mea, prin soare și candoare, Voi deștepta-n urmași, fecunde germinări.
Așa spiritul-trup își va afla oglinda Spre care-i aspirant prin poarta rugăciunii, În Marea Curăției își va depune ghinda Spre-a potoli pojarul din fructul pasiunii…
Iisuse drag, Iisuse blând, păstorul omenirii, La Tine vin, cu dor plângând, pe calea mântuirii, Primește-mă la sânul Tău, de oameni iubitor, Punând inel pe mâna mea, de fiu risipitor, Când pe Golgota greul crucii Te duce spre mormânt, Să Te ajut, Iisuse-al meu, să Te ridic, căzând.
Iisuse drag, Iisuse sfânt, se-apropie furtuna, Nu ne lăsa bătuți de vânt, ne domină minciuna. Cu pași grăbiți, se-apropie pecetluirea lumii, Iisuse, înarmează-ne cu arma rugăciunii, Când pe Golgota vom urca și vom cădea sub cruce, Ajută-ne, că suntem slabi și nu o putem duce.
Iisuse, merii-au înflorit, dar sufletul îmi plânge, În postul sfânt al Învierii, păcatul greu mă strânge, Cum să nu plâng, Iisuse drag, când seara plânge luna, Și soarele se stinge-n prag, când toate îmi șterg urma? Un dor târziu de Tine, Doamne, azi sufletul îmi frânge, Noi vom cădea, pe rând, în gol, sub crucile cu sânge.
O, rămâi a mea crăiasă printre cetini verzi de brad! Strălucesc iar luminițe precum pietrele de jad, Ochii tăi ca două stele mă țintesc acum în taină Și le simt fiorul dulce ce pătrunde-adânc prin haină.
Vântu-adie dinspre lac cu-n miros îmbietor, Îmi tresar acum pe buze doar cuvinte de amor, Printre cetini ciripesc două păsări drăgăstoase Promițând daruri alese pentru zile luminoase.
Vise, visuri laolaltă se întrec să se reverse, Fără frică de furtună sau de clipe cu averse, Raze moi pătrund prin ramuri și ne mângâie norocul, Pentru-o dragoste albastră a venit acum sorocul.
Mă scufund încet în stele să privesc mai în adâncuri Să ghicesc ce dor te poartă, să-ți găsesc micile tâlcuri Și cuprins de feerie să mă las în voia sorții Până ziua se va pierde lăsând loc mrejelor nopții.
Lângă noi doar licuricii ne vor ține iar isonul Strălucind prin iarba moale luminându-ne blazonul Și cuprinși de voie bună se întrec să ne răsfețe Dându-ne în pragul serii picătura de tandrețe.
Tu ‘nalți tot universul meu în rang primăvăratic, Mă duci în brațe-n raiul tău de liliac sălbatic, Să-not în râuri de culori, să-mi prinzi în păr zefire, Sunt și nu sunt eter, cuvânt, sunt nor și sunt sclipire.
E-un fel de joc neamăgind supunerea-n simțire, Ecou de adorări lumești, dar agere din fire, Mă-mbată, zorii să-ți culeg cu dulci săruturi sfinte, Ca o oglindă-n absolut, tăcerea ta nu minte!
Am renunțat să mă revolt, mă înfașor în stoluri De asfințit și mă topesc în fragede amoruri, Extazul tău, ca un ocean, îmi murmură în noapte, Serafic cerc îți conturez, cu inima, din toate!
Din toate câte-mpărtășim cu tainicele-abisuri, O catifea de șoaptă-vânt mă poartă-n sacre visuri, O curgere de-albastru simt și o putere lină, Căldura ta de aur blând mi-aduce-adânc, m-alină!
Când se aruncă zorii-n slăvi, îmi înfloresc și spinii, Te-ndepărtezi, cât marea mea dansează cu delfinii… Rămân în armonii ce-mi sunt cerești și nesecate, Dor cu nesaț se-adună-n oști, ești și nu ești departe.
Te chem și vii, sub stele-s insomnii pictez deja în palma ta flori străvezii tu știi că poți să scrii, cu unghii, „dor” pe piept la mine, și că n-am să mor
Gem și te chem, rănit de-atât frumos dar nu-s dureri cum erau ieri… misterios… taci… te dezbraci, lumină și suspin eu sunt uimit… ai înflorit… și mă închin
înfiorat, la primăvara dintre perni tu înțelegi și mă dezlegi de-atâtea ierni ne contopim sublim într-un sărut… vai, ce gust ai pe buze tu, de rai pierdut!…
Eu știu că-s viu, fiindcă brațu-mi drept unește tâmpla ta cu al meu piept să poată asculta un cântec vechi cu-adami și eve, frunze și perechi
de ochi căprui și verzi, flori și livezi și primăveri ce ieri erau zăpezi și-n tâmplă ți se-ntâmplă brusc, o stea o vezi și crezi, râzând,că-i steaua mea…
Tu simți că nu vom fi cuminți un ceas între noi doi doar noaptea a rămas, iar îngerul ce-n taină te păzea, oftând, a lăsat cheia-n palma mea…
și a zburat pe-un pat de nori în cer tu mă privești… zâmbești… ești un mister și înțeleg… încep să te dezleg… noi suntem jumătăți… eu vreau întreg
tu nu zici nu… tu ai în ochi scântei și parcă nici nu ești dintre femei dar știu că-i prea târziu pentru lăsat căci eu nu-s sfânt, sînt doar un biet bărbat… …….
Am cheia ta, căci îngerul tău bun ori e nebun, ori surd, ori doarme, tun pe patul lui din cer, făcut din nori noaptea s-a dus, noi nu dormim, în Rai sunt zori…
Divinul mi-a oferit ochii pentru a vedea o lumină nevăzută de cei ce își cred sufletul încă închistat în pământ. O lumină care nu este doar o strălucire, ci o flacără purificatoare ce dansează în întuneric, o rază care nu răsfață, ci luminează adevărul. Aceasta este o lumină ce doar cei condamnați la a înțelege fragilitatea existenței o pot vedea, cei care nu se simt atotputernici, ci doar învăluiți în fragilitatea lumii lor, dar care, prin smerenia lor, își permit să privească dincolo de cortina iluziilor și să recunoască magia tăcută a Universului. Ei sunt cei care, prin adânca lor înțelegere, dau naștere unui curcubeu de fericire ce se răsfrânge în toată ființa lor, ca o adiere blândă ce îmbrățișează sufletele celor din jur.
Sunt femeia care nu cunoaște granițele lumii ce vrea să mă închidă în tipare, femeia care merge pe drumuri pe care alții nu îndrăznesc să pășească. Sunt o stea căzătoare ce nu se lasă orbită de luminile false ale lumii ce vrea să mă determine să uit cine sunt cu adevărat. În aceste vremuri târzii, când timpul s-a întors ca o roată grea la origini, eu sunt martorul unui spectacol paradoxal: lumea se agită în căutarea unui sens într-un univers ce nu poate fi prins în cuvinte, în timp ce eu mă înalț către adevăratele valori, cele ce nu pot fi măsurate, ci doar simțite, trăite.
Iubesc cu o iubire ce se naște dincolo de cuvinte, o iubire ca un izvor ce curge tăcut, dar ce dă viață întregii lumi din jurul meu. Trăiesc cu o intensitate ce arde ca o flacără, dar în același timp, această flacără mă purifică, mă adâncește în esența mea. Ofer, nu pentru a primi, ci pentru că în darurile mele se află un ecou al universului. Ceea ce ofer nu îmi aparține, nu este al meu, ci este doar o fărâmă din ceea ce mi-a fost dăruit. Este un gest natural, ca ploaia ce nu cere permisiune să cadă, sau ca vântul ce nu întreabă dacă i se permite să își schimbe direcția.
Sunt un suflet vechi, ca un copac bătrân cu rădăcini adânci în pământul uitat de timp. Trăiesc în cercurile tăcute ale existenței, unde înțelepciunea se adună ca frunzele căzute toamna. În fața tuturor iluziilor ce strălucesc doar pentru a se stinge, eu aleg să trăiesc în realitatea neschimbătoare a adevărului. Am fost modelată de furtuni și de vânturi reci, dar acestea m-au făcut să devin asemenea unui diamant care strălucește cu o lumină aparte, pentru că numai în urma presiunii am învățat să mă descopăr pe mine însămi.
Divinul îmi dă acum răsplata unei vieți trăite în căutarea unui sens mai profund, o răsplată ce nu poate fi măsurată în aur sau bogății, ci în liniștea unui suflet împăcat cu sinele său. Răsplata mea este darul cunoașterii, o cunoaștere care îmi îngăduie să văd lumea în culori și forme pe care alții nu le pot înțelege. În această înțelepciune, găsesc un sens al existenței, o legătură tainică între mine și univers, o simbioză între sufletul meu și energiile din jurul meu.
Așa cum vântul nu se oprește niciodată din suflul său, și eu nu mă opresc din căutările mele. Mă înalț asemenea unei păsări care își ia zborul dintr-un cuib fragil, nu din dorința de a evada, ci din dorința de a învăța ce înseamnă să fii cu adevărat liber. Libertatea mea nu este una trupească, ci una a spiritului, căci, deși trupul este străin și efemer, sufletul meu este veșnic, și în această veșnicie găsesc liniștea și înțelepciunea de a dărui, de a iubi, de a trăi.
C’è un frutto prelibato, che ha rinchiuso sotto la sua buccia violacea tutta la dolcezza di questo mondo. In esso palpita un cuore amorevole, pronto a sfamare le anime povere e ingenue alla ricerca dell’amore infinito. Quel frutto violaceo, prelibato, che cresce anche nelle terre più aride di questo mondo, è il divino fico.
Smochinul
Este un fruct escuisit care a închis sub coaja ei violacee toată dulceața acestei lumi. În ea bate o inimă iubitoare, pregătită să hrănească sufletele sărace și naive în căutarea iubirii infinite. Acel fruct violacee, escuisit, care crește și-n pământurile aride ale acestei lumi, este divinul ….
Zbor spre înălțimi 